Un CV prost e un CV bun

După cum am spus-o de multe ori, e clar, logica nu e chiar la îndemâna oricui. Pentru un recruiter cu experienţă, un CV prost făcut e cel mai mare ajutor (involuntar) pe care îl poate primi de la un candidat. Mai ales că din scris poţi trage adesea concluzii mai solide şi mai valoroase despre cineva. Aşadar, cu cât CV-ul e mai « prost », cu atât mai bun e pentru mine.

Gândiţi-va că primesc în medie 50 de CV-uri pe zi, iar, uneori, şi mai mult de 100. În 30 de secunde, sau, hai să zicem, într-un minut, cel mult, trebuie să-l citesc, să trag toate concluziile care pot fi trase, să-l evaluez şi să-i dau trei coduri după care să-l regăsesc atunci când caut candidaţi pentru vreo recrutare.

Dacă îi pun un cod « superior » nivelului real, pierd eu, pentru că o să-l chem la o întâlnire şi o să-mi dau seama că e mai slab decât crezusem, adică ceva timp irosit. Dacă îi pun un cod « inferior », pierde el, pentru că nu o să-l selectez pentru un post pe care poate s-ar fi potrivit şi l-ar fi interesat, însă cine să ştie asta dacă nu ajunge la interviu?

„Moşule, contează ce ştiu EU să fac, nu peticul ăsta de hârtie”

În marea majoritate a cazurilor, convingerea candidaţilor e cea pe care un tocmai absolvent de particulară, deja supărat pe viaţă, mi-a sintetizat-o foarte plastic: « Moşule, contează ce ştiu EU să fac, nu peticul asta de hârtie!» (şic!) Gagiul îşi închipuia, probabil, că o să angajez câte o săptămâna pe fiecare dintre cei care mi-au trimis CV-ul - şi el printre aceia - că să văd « ce ştie » omu` să facă, şi apoi să iau o decizie finală, perfect « obiectivă », în deplină cunoştinţă de cauză, adică. Cred că nu i-a trecut prin minte că pe un angajator nu îl interesează doar « ce ştie » să facă angajatul lui, ci şi « cum e ». 

Or, dintr-un CV afli, mai întâi, ce « a făcut », ceea ce nu e chiar acelaşi lucru cu « ce ştie să facă ». Trecerea de la ce a făcut la ce ştie să facă nu e atât de evidentă şi de « automată», pe cât îşi închipuie mulţi. Apoi, încerci să îţi dai seama « cum e» omu, adică ceva ce mulţi nici nu s-au gândit până acum că se poate deduce atât de uşor. Dacă nu aş face asta şi ar trebui să mă întâlnesc cu candidaţii ca să aflu abia la interviu « cum sunt », aş avea întâlniri fără pauză de dimineaţa până noaptea şi ar trebui să mă mut la sanatoriu.

Aşadar, ca să nu dau faliment în câteva luni, sunt obligat să fiu productiv şi să trag cât mai multe concluzii direct din CV, şi nu la interviu. Adică o creştere de productivitate de vreo 4000% (de 40 de ori, dacă vă gândiţi că am pus un 0 în plus, din greşeală).

« Dar e imposibil aşa ceva! » - vor striga toate asociaţiile candidaţilor în cor.

« Da, evident că e imposibil! Dar dacă în 50% din cazuri trag nişte concluzii cât de cât valide, eu sunt mulţumit. »

« Cuuuuum? Şi cu ceilalţi 50% despre care trageţi concluzii greşite direct din CV cum rămâne? Pe unii dintre ei nu îi veţi mai chema la interviu, crezând că sunt superficiali, nu-tocmai-deştepţi, sau cine mai ştie cum, când, de fapt, nu sunt aşa în realitate. »

« Da, aşa e, victime colaterale. Îmi pare rău pentru ei...»

« Dar astfel sunt încălcate flagrant drepturile candidaţilor! E inadmisibil! » Etc, etc.

De aceea, partea cea mai amuzantă din şedinţele sau seminariile mele de consultanţă în carieră e atunci când le spun ce concluzii trăsesem eu deja din CV-ul lor, înainte să-i văd, şi cam cum arată şi cât de clară era imaginea pe care mi-o făcusem despre ei. Şi când le văd ochii mărindu-li-se şi gura întredeschizându-se... Micul meu moment de satisfacţie cinică în faţa aroganţei şi a superficialităţii.

Aţi aflat, deci, unul dintre motivele pentru care recruiterii sunt proşti, nu vă evaluează la adevărata valoare şi nu vă cheamă la interviurile la care vă simţiţi îndreptăţiţi să ajungeţi. Pentru ei - pentru recruiteri, adică - nu există CV-uri « proaste » sau prost făcute, ci doar candidaţi orgolioşi, superficiali, nu foarte inteligenţi sau, pur şi simplu, fără noroc...