Ucigaşi cu faţă umană

Şi dacă totuşi „decretul“ datat 25 decembrie 1989, prin care Ion Iliescu comuta pedeapsa capitală pentru Nicolae şi Elena Ceauşescu - ilogic şi inutil - în închisoare pe viaţă, chiar este „o făcătură ordinară“, aşa cum zice fostul preşedinte?

Cine ştie, poate că Ion Iliescu vorbeşte în cunoştinţă de cauză. Poate că el nu doar bănuieşte, ci cunoaşte în detaliu reţeta „făcăturii". În acest caz, prima întrebare e la mintea cocoşului: cui îi foloseşte o asemenea diversiune?

Un cititor atent, care semnează Scifi pe adevarul.ro, propune o teorie pe cât de spectaculoasă, pe atât de logică.

„Personal, nu cred că această «scrisoare» e reală. În schimb, nu reuşesc să înţeleg motivele lansării unei asemenea gogoşi. Încerc să înţeleg cine ar avea de câştigat din lansarea unei astfel de ipoteze. Şi nu-l găsesc decât pe... Iliescu. Eu, în locul lui, nu aş vrea să rămân în istorie ca un criminal fără scrupule, ci ca unul care nu a avut de ales - ştiţi, tăvălugul istoriei, bla-bla-bla... Încercarea de a-i «ierta» de la moarte pe bătrâni, al căror pupil fusese, îi mai taie din imaginea care se conturează tot mai clar, aceea de asasin cinic, ascuns în spatele unui zâmbet fals".

E o variantă plauzibilă. Încolţit de vocile tot mai puternice care-l incriminează şi strivit de dovezi de netăgăduit, grupate inginereşte în paginile cărţii „Crimele Revoluţiei", Ion Iliescu e capabil de noi diversiuni veninoase. Şi nu atât Ion Iliescu, cât forţele malefice care au stat, stau şi vor sta în spatele lui, probabil, până va închide ochii. Sunt aceleaşi forţe care l-au protejat de furia lui Ceauşescu, apoi l-au impus la putere şi l-au controlat pe parcursul întregii sale domnii, asigurându-i o incredibilă imunitate în faţa justiţiei în toate regimurile ultimilor 21 de ani.

Posibila diversiune a „comutării pedepsei" din 25 decembrie 1989 îmi aminteşte de o altă intoxicare celebră. Încă din 22 decembrie 1989 a fost lansată şi răspândită rapid, pe canale profesioniste, vestea că generalul Vasile Milea, de fapt, nu s-a sinucis, ci a fost omorât de Ceauşescu. Un fals ordinar, însă doar de la un punct încolo. În „Sfârşitul Ceauşeştilor" am avansat un scenariu mult mai logic: Milea a fost, într-adevăr, omorât, dar nu de Ceauşescu, ci tocmai de inamicii acestuia. De complotişti! În „Crimele Revoluţiei" am adus noi argumente în acest sens.

Aşadar, când spuneau că Milea nu s-a sinucis, ci a fost omorât, complotiştii sovietofili ai lui Iliescu aveau dreptate. Doar autorul asasinatului era indicat în mod fals.

Aceeaşi reţetă pare să funcţioneze şi acum. Ion Iliescu spune că „decretul de comutare a pedepsei" din 25 decembrie 1989 este o diversiune. Se prea poate să aibă dreptate! Ceea ce nu ne spune bătrânul bolşevic este că diversiunea vine chiar din tabăra sa.
În fond, scandalul îi vine ca o mănuşă. Deschide o fereastră discretă spre imaginea unui Ion Iliescu omenos, care ar fi vrut să-i cruţe pe soţii Ceauşescu de la o moarte barbară. În acelaşi timp, mută discuţia de la crimele grupului moscovit Iliescu-Militaru-Brucan la teme secundare, cu esenţă otrăvitoare.

În fond, la 21 de ani de la măcelul în care au pierit 1.116 oameni, asta e tot ce ne lipsea: imaginea unor ucigaşi cu faţă umană.