O crimă perfectă - cum poţi să îţi omori soţul cu biblia în mână

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Încă o poveste adevărată din culisele spitalului. M-a urmărit mulţi ani pentru că au rămas întrebări fără răspuns, pentru că un om care putea fi salvat a murit cu zile, pentru că nu am putut face nimic pentru a-l salva. Ne-am izbit, eu şi ceilalţi membri ai echipei medicale, de o soţie care, cu zâmbetul pe buze şi cu biblia în mână, ne-a cerut să îl lăsăm să moară.

Eram rezident pe medicină internă şi în weekendul respectiv s-a întâmplat să fiu de gardă în terapie intensivă. Ne-a venit ca urgenţă un bărbat tânăr, cam la 30 de ani, cu septicemie. Era o infecţie generalizată pornită de la o ulceraţie de la un picior pe fond de diabet zaharat neîngrijit. Bolnavul avea febră mare, delira, iar piciorul era umflat şi începuse să dea semne de cangrenă. A trebuit intubat imediat. Situaţia era critică. Pacientul era deja în şoc septic. Am început tratamentul de terapie intensivă, eforturile de stabilizare. Ca o complicaţie a şocului septic şi a unui defect de coagulare a sângelui, bolnavul a dezvoltat o anemie severă cu o hemoglobină de 5 (în mod normal ar trebui să fie peste 14). Îi trebuia urgent o transfuzie de sânge. Cum el era în imposibilitatea de a semna consimţământul, am sunat-o pe soţie acasă. Mi s-a părut puţin anormal că ea era acasă şi soţul era pe moarte în spital, dar m-am gândit că nu e treaba mea. 

Când a sosit, m-au sunat de la parter. M-am dus să o iau să nu se piardă prin spital. Era o doamnă îmbrăcată elegant, dar sever. Când ne-am îndreptat spre lift mi-am dat seama că îşi uitase poşeta pe masă. Era o poşetă elegantă cu margini aurii, din piele, care părea de crocodil, închisă cu o cataramă mare şi aurie, cu şnur de piele de pus peste umăr. M-am întors, am luat-o şi i-am spus: „Doamnă, era să vă pierdeţi poşeta". Ea a răspuns imediat cu o frază ce părea pregătită dinainte „Nu este poşetă, şi fără ea, eu aş fi cea pierdută!".  Era o biblie prinsă în coperte de piele de crocodil, cu paginile aurite la margini. Nici nu mai văzusem aşa o biblie frumoasă. Şi-a agăţat-o pe umăr ca pe o poşetă şi m-a urmat în secţia de terapie.

Mi s-a părut puţin anormal că ea era acasă şi soţul era pe moarte în spital, dar m-am gândit că nu e treaba mea.

I-am prezentat succint starea medicală a soţului. A înţeles imediat gravitatea situaţiei. ŞI i-am cerut consimţământul pentru transfuzia de sânge.

Soţul meu mi-a dat dreptul legal, prin act semnat în prezenţa avocatului familiei, să iau hotărâri medicale în cazul în care el nu poate. Iar eu aparţin unui grup religios, Martorii lui Iehova, care este împotriva transfuziilor de sânge. Deci nu pot să dau un consimţământ împotriva convingerilor mele religioase profunde".

Bine, dar soţul nu este martor al lui iehova. El nu împărtăşeşte aceleaşi convingeri religioase!".

Este adevărat, acesta este încă un motiv de stres în căsnicia noastră. Dar eu nu semnez consimţământul!". 

Am rămas înlemniţi. În plus, mi-am dat seama în mod acut că şi eu ca şi creştin ortodox aparţin unei minorităţi religioase în SUA. Creştinii ortodocşi în America de Nord numără cam 1.200.000, în timp ce Martorii lui Iehova numără cam 2 milioane. 

Soţia îşi impunea convingerile ei religioase asupra soţului care nu avea aceleaşi convingeri şi care nu se putea apăra. Iar situaţia era de viaţă şi de moarte.

Ca medici în SUA ne-am lovit relativ frecvent de grupuri religioase cum sunt Martorii lui Iehova, care au cerut modificarea actului medical, iar noi le-am urmărit şi respectat cerinţele dictate de credinţă. Dar acesta a fost primul caz în care soţia îşi impunea convingerile ei religioase asupra soţului care nu avea aceleaşi convingeri şi care nu se putea apăra. Iar situaţia era de viaţă şi de moarte.

Noi ne-am regrupat. Mie nu mi-a venit să cred că putem să lăsăm un om la 30 de ani să moară pentru că soţia crede în ceva în care el însuşi nu crede. Aşa că am făcut două lucruri. Primul lucru, am convocat de urgenţă Comitetul de Etică al spitalului. Al doilea lucru a fost ceva care în anii respectivi se putea face, dar astăzi nu: fără să cerem voie am sunat părinţii pacientului care locuiau în Florida. În ziua de azi nu am fi putut face acelaşi lucru pentru că ar fi o violare a confidenţialităţii. Dar pe vremea aceea încă se mai putea. Părinţii au fost şocaţi. Ne-au rugat să îl ţinem în viaţă că se urcă în maşină şi vin în Pennsylvania să rezolve ei situaţia, în familie, cu soţia şi religia ei! Problema era că dura cam trei zile să vii cu maşina din Florida în Pennsylvania. Am spus că noi încercam să îl ţinem în viaţă, dar nu putem să promitem nimic.

Comitetul de Etică s-a întrunit imediat. Era format din medici inclusiv un psihiatru, asistenţi sociali şi medicali, un profesor de bioetică şi bineînţeles, un avocat. Comitetul a analizat situaţia în spatele uşilor închise. Şi ne-au dat decizia: soţul a semnat un act în care îi dă drepturi depline soţiei să hotărască pentru el când el nu poate. Indiferent dacă decizia soţiei se bazează pe o religie care nu aparţine pacientului, noi trebuie să o respectăm.

Între timp situaţia bolnavului s-a înrăutăţit. Specialistul de boli infecţioase ne-a spus că piciorul trebuie amputat imediat, altfel infecţia nu poate fi controlată. Hemoglobina era 4. Chirurgul ne-a spus că el îl operează, dar că trebuie neapărat să primească transfuzii - din motivul amputării se va pierde brusc o cantitate semnificativă de sânge şi pacientul nu va supravieţui.

Iar am convocat soţia. Am aşteptat-o în sala de conferinţe din terapie. De data aceasta nu a venit singură. A venit cu trei personaje care păreau extratereştri coborâţi dintr-un episod din Star Trek. Erau îmbrăcaţi în nişte straie lungi, fiecare altă culoare. Toţi trei suferiseră în trecut fie un accident, fie o intervenţie medicală majoră care i-a lăsat mutilaţi. Primului îi lipsea o mare parte din faţă, nu avea un ochi, o ureche, îi lipsea parte din mandibulă. Avea semne de intervenţie de chirurgie plastică şi reparatorie majoră pe faţă şi gât. Al doilea fusese ars - capul, membrele superioare şi torsoul. Îi lipseau părul, urechile şi o parte din nas. Al treilea suferise fie un accident, fie o intervenţie chirurgicală majoră - îi lipsea un umăr cu membrul superior şi o parte din torace. 

Am întrebat cine sunt cei trei. Soţia ne-a spus că sunt prietenii ei dragi şi sprijinul ei spiritual. Ne-a spus că putem vorbi liber în prezenţa lor, că sunt acolo să o ajute să ia hotărârea corectă. 

I-am prezentat din nou situaţia, i-am explicat nevoia urgentă de amputare şi riscul morţii în lipsa transfuziei. Ea stătea dreaptă cu biblia în mâinile încrucişate pe masă. Cei trei o priveau fără să scoată un cuvânt. Voiau să reprezinte exemplul viu că se poate supravieţui fără transfuzii în situaţii critice.

După cum v-am spus, nu voi semna consimţământul pentru transfuzie pentru că este împotriva fundaţiei mele religioase. Dar semnez pentru amputare. Dacă Dumnezeu vrea să trăiască, el va trăi!"

image

Iar cei trei au dat din cap solemn, aprobator. Apoi au ieşit în şir indian, mergând încet şi cu capul sus, ca într-un pelerinaj ciudat. I-am urmărit intrând în lift - nu au vorbit nici între ei. Se aprobau tacit, din priviri, şi aveau un aer solemn de genul „am făcut ceea ce trebuia făcut!".

Doamne, ce ciudăţenie! Chiar parcă a fost un episod cu extratereştri. Bine că au plecat! Acum înapoi la realitate! Cu sufletul strâns l-am urmărit pe pacient cum l-au dus în sala de operaţie. Chirurgul a făcut tot ce a putut să minimalizeze pierderile de sânge. După amputare, febra a scăzut. Dar din cauza de pierdere bruscă de sânge pe baza anemiei severe pacientul a dezvoltat şoc hipovolemic. Organele au încetat să-i funcţioneze, a făcut complicaţii peste complicaţii, şi pacientul s-a stins la scurtă vreme. 

Am plâns de ciudă! În camera de gardă, singur, am plâns de ciudă! 

Când am ajuns acasă după un weekend cu foarte puţin somn, am încercat să închid ochii. Dar nu puteam adormi. Aşa că am luat cartea de pe noptieră, un român poliţist lejer, să citesc puţin. Poate aşa gândurile mi se vor duce spre rezolvarea crimei din roman şi voi uita de eşecul nostru medical. 

La jumătatea paginii am îngheţat! Dar dacă ea nici măcar nu era Martor al lui Iehova?!? Dacă totul a fost o înscenare strălucită, începând cu biblia aurită şi sfârşind cu cei trei extratereştri? O crimă superbă, făcută cu aprobarea Comitetului de Etică! Am descoperit crima perfectă! Şi nu am mai putut dormi deloc.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite