Liniştea şi nevoia de linişte

La câteva zile după Sfântul Dumitru, când se încheia număratul bobocilor, adică socoteala sporului cât ar fi fost el de sărac, izvorât din lucrarea pământului primăvara şi vara şi toamna întreagă, în satul de odinioară se aşternea parcă, grăbită, o linişte cuprinzătoare a tuturor ogrăzilor şi caselor şi izbelor cât ar fi fost ele de mici şi de urgisite

de nevoile în care se zbătuse suflarea locului toată; o linişte care nu era posomorâtă, care nu era zbuciumată de vise, de duşmănii, de neînţelegeri, de pizme, de rea-credinţă, ci o linişte a împăcării cu sine a ţăranului cu soarta lui, cu nădejdile lui, cu greutăţile prin care trecuse şi sigur se mai aştepta să treacă, o linişte nu numai a nevoii de odihnă trupească după atâta zbatere prin care trecuse până atunci, ci şi o nevoie a liniştii sufleteşti şi ţăranul, aflând cât îi este de lungă pătura, punea capul pe perină şi dormea doritor să încheie un crug al vieţii lui şi nu resemnat, cât mai ales nădăjduitor să facă să renască în el şi puterea de a o lua de la început şi încrederea în zilele pe care le mai avea de trăit.

Această linişte şi nevoie de linişte era neapărat şi rodul unei filosofii de viaţă care-l învăţase să răzbată solidar, înfrăţit cu toţi semenii lui peste necazuri şi slăbiciuni omeneşti.

Era, îmi spunea un ţăran octogenar de la Slătioara, o linişte pe care atunci o doream şi după care tânjeam şi din care ne trăgeam cele mai frumoase visuri. Acum nu ne mai aflăm liniştea care ne închidea ochii osteniţi de viaţă când puneam capul pe perina căreia noi îi ziceam căpătâi şi căpătâiul era lung, o perină lungă cât toată lăţimea patului, umplută cu fân proaspăt îmbălsămat de toate aromele florilor primăverii şi verii şi toamnei şi aromele ne dezmierdau somnul şi hodina şi puneam capul pe acest căpătâi şi eu şi muierea şi copiii la rând şi ne scufundam în somn şi, nu o dată, când ne trezeam dimineaţa, afară ningea mărunt şi pământul era alb şi curat şi zăpada cu o lumină îmbătată de speranţa noastră că după sărbătorile Crăciunului - două luni mai sunt, ianuarie şi februarie, şi începe iar primăvara.

Îmi amintesc că numai cu doi-trei ani înainte de a părăsi această lume, am întrebat-o pe Gena, văduva lui Năiţă Lucean, eroul adevărat al romanului meu „Nişte ţărani“, ce vise mai visează ea la 90 de ani cât împlinise.

- Păi, ce să mai visez? – zicea ea – numai pe Năiţă îl mai visez şi numai pe el, cum ne scula el şi pe mine şi copiii, cinci, din viul nopţii şi trăgea pătura de pe noi şi ne zorea: „Hai, hai, că dă lumina peste noi, daţi şi voi în viu şi hai la car să vă urcaţi iute şi eu să înjug boii tineri şi să plecăm la temelia care ne-a mai rămas de zidit. Hai, c-a trecut timpul dormitului, a trecut nevoia liniştii şi somnului de după Sfântul Dumitru. Acum răsare soarele şi topeşte zăpada, petecele care au mai rămas, şi începe să crească iarba. Hai, că dacă ne sculăm acum din viul nopţii auzim şi cum creşte iarba“. Atât mai visez, numai pe Năiţă şi zoritul lui şi mânatul boilor tineri în jug şi doar copiii ăi mici, ăi trei din urmă, mai aţipeau pe drum, pe pala de fân pusă în fundul carului. Năiţă avea dreptate: când ajungeam mai mult pe întuneric, nu scăpătase luna şi mai licărea Luceafărul, la  locul temeliei şi stăteam niţel să răsuflăm, auzeam, naşule, auzeam cu urechile noastre cum creşte iarba.

Ei bine, această filozofie ţărănească a liniştii de la sfârşitul lui octombrie şi această filozofie a nevoii de linişte a rămas astăzi străină de noi şi din coşmarul zilei intrăm osteniţi în coşmarul viselor şi al zbuciumului de care nu ne putem, parcă ar fi un blestem, despărţi şi din pusul la cale al răutăţilor nu putem ieşi şi nu ne putem izbăvi, ca să mai apucăm o clipă singuri cu noi înşine şi cu sufletul nostru, ca să ne putem da seama cât ne-am îndepărtat de viaţa adevărată şi de rostul vieţii adevărate, până la urmă până la 90 de ani, atât de scurtă cât ne-a fost dată, şi noi o terfelim sleindu-ne toate puterile.

- De cine trebuie să ne apărăm noi?, mă întreba astă-vară un ţăran octogenar, fost coleg de bancă la şcoala primară la Slătioara, acum aproape trei sferturi de veac. De cine trebuie să ne apărăm?

- De noi înşine – i-am răspuns eu. De noi înşine trebuie să ne apărăm noi şi de nimeni altcineva, mai mult, decât de noi înşine.