Fals jurnal de ieri şi de azi. Reamintiri fulgurante la 89 ani

Ştirea transmisă de media care ne informa că s-au împlinit 517 ani de la atestarea documentară a Măldăreştilor mi-a inspirat această carte poştală memorialistică.

Aşadar, prin 1962, cred, eram redactor la Radio, am făcut împreună cu Viviana – soţia mea – prima călătorie pe jos, pe potecile Măgurii Slătioarei, care şi pentru Măldăreşti avea şi are aceeaşi magică ocrotire. 

În sandalele vremii am traversat râul Luncavăţ, plin de pietrele şlefuite de timp ca să semene cum seamănă şi azi cu opera lui Brâncuşi. 

Ajunşi la uriaşele porţi de stejar, bătute în ţinte de fier şi cu ivăr de fier, pe care le-am găsit întredeschise şi prin care se intra între zidurile înalte ale Culei lui Tudor Maldăr Turbatu, am avut sub ochi pentru prima dată casa fortăreaţă a căpitanului lui Mihai Viteazul, se pare şi cel mai vechi edificiu construit, casă de locuit şi apărare şi, deci, cea mai veche culă. 

În stânga, lipite de zid, se înşirau atunci cămăruţele cu cerdac pe care le-am bănuit a fi casa slugilor şi bucătăria. Ajunşi apoi la poarta intrării în culă, poartă şi ea de stejar masiv închisă pe dinăuntru cu un drug de lemn care intra în lăcaşul lui din peretele de piatră, am pătruns în pivniţa culei unde am întâlnit o tânără care ne-a părut să fie ghid (sau aşa s-a înfăţişat ea) care ne-a invitat să urcăm scara la etajul 1, unde într-o cameră dreptunghiulară, ca un salon, se afla o bancă lipită de peretele din faţa noastră, o bancă de stejar neagră şi capetele spătarului băncii se terminau cu câte un cap de cal cioplit, iar, în faţa băncii, o masă inspirată de arhitectura florentină cu o bară de sprijin între cele două picioare, ca nişte clepsidre, întărită pe dinafară cu pene de lemn. 

În dreapta acestui salonaş se deschidea o cameră luminoasă, lumina intrând prin ogivele zidului, şi pe perete, zugrăvit în frescă, portretul lui Tudor Maldăr Turbatu şi al prinţesei tătăroaice numită Muhibe, ţinând în mână amândoi imaginea culei, aşa cum ţineau voievozii-ctitori bisericile lor.

Fresca se datora marii pictoriţe şi autoare a unor creaţii  care înnobilează superlativ cultura românească: Olga Greceanu - portretul ctitorilor fiind datat 1932. 

Olga Greceanu a fost, se ştie, şi rămâne cel mai de seamă exeget al specificului naţional în pictura românească prin tratatul ei intitulat chiar „Specificul naţional în pictura”, tipărit în 1939.

În dreapta acestui tablou al ctitorilor, pe peretele dinspre Luncavăţ, Olga Greceanu a pictat neamul întreg al ctitorilor, fiecare personaj având înscris anii în care a trăit. 

Pe noi, însă, atunci – îmi amintesc acum – ne-a emoţionat imaginea voievodală a celor doi ctitori şi ne-am amintit legenda în care se spune că Tudor Maldăr Turbatu, căzut prizonier într-o bătălie cu tătarii sub domnul Şerban Vodă, fiica hanului îndrăgostindu-se de el, au reuşit să fugă împreună până la Măldăreşti. Tătarii, pe urmele lor, au venit să-şi ia prinţesa, şi legenda spune că s-a dat o bătălie pe câmpia numită Bela, din dreapta intrării în târgul Horezu, iar tătarii au fost învinşi. Tot legenda spune că lui Tudor Maldăr Turbatu i se spunea astfel pentru că galopa armăsarul până ce acesta cădea mort sub el. 

Să ne întoarcem acum la masa din faţa băncii cu capete de cal sculptate în lemnul spătarului. 

M-a frapat arhitectura mesei şi l-am rugat atunci pe un tâmplar de mobilă de lux, şcolit într-un atelier din Vaideeni, - Gogu lu’ Butoi (al lui Butoi), tatăl lui fiind dogar din Coasta Cerbului din Slătioara, dogar de butoaie din lemn de stejar şi dud, pentru ţuică) – l-am rugat să copieze masa şi să mi-o facă aidoma, tot din stejar, şi această masă este de atunci la Slătioara, masa mea de lucru aşezată în faţa ferestrei care dă spre Măgură şi pe care mi-am scris o viaţă, până azi, romanele. 

În aceeaşi dimineaţă, am intrat tot prima dată şi în curtea conacului I.G. Duca, în faţa căruia se ridică cula boierilor Greceni, cei care au fost chemaţi de ultima reprezentantă a Măldăreştilor, care neavând urmaşi bărbaţi, şi-a măritat o fată cu un Greceanu din Muntenia. 

În pridvorul plin cu muşcate al conacului lui I.G. Duca –  cel mai sărac prim-ministru al României, cel care n-avea decât cele 5 pogoane din jurul conacului, câştigând la un proces aceste 5 pogoane pentru  ţăranii din Urşani, el fiind în primul an de magistratură avocat la Curtea de Ocol din Târgul Hurez – am cunoscut-o atunci pe doamna Nadia Duca, în jilţul leagăn al lui I.G. Duca, în care acesta şi-a scris cele patru volume ale Memoriilor sale, el intrând cu acestea în istoria literaturii române drept unul din cei mai mari memorialişti şi unul din cei mai eleganţi stilişti ai limbii române.

Doamna Nadia Duca ne-a primit ca o mare doamnă şi, mai ţinem minte, era îmbrăcată cu rochie sobră de in cafenie şi cu părul argintiu coafat impecabil.  Eram atât de emoţionaţi încât nu ne-am putut atinge de dulceaţa oltenească de cireşe amare oferită de marea doamnă. În timpul discuţiei, ne-a spus că Ion Gheorghe Maurer a cerut primului Secretar al Raionului de partid Horezu să-i asigure permanent tot ce are nevoie domnia sa.

Memoriile lui Duca au apărut la Berlin, la editura lui Ion Dumitru, cel care tipărise şi Istoria Partidului Naţional Ţărănesc de Pamfil Şeicaru, şi continua să tipărească – într-un tiraj, fireşte, minuscul – şi ziarul Curentul al lui Pamfil Şeicaru. Este interesant, cred, să amintesc aici şi faptul că Ceauşescu fusese informat de consilierul său, profesorul de istorie Ardeleanu, şi îi ceruse acestuia să comande la Berlin să citească şi Memoriile şi „Istoria Partidului Naţional Ţărănesc”. 

Aceste Memorii au fost multiplicate atunci la un şapirograf şi prietenul meu din conducerea PCR, Ştefan Andrei, mi-a dat şi mie un exemplar, exemplar care se află în biblioteca mea din spatele biroului din Bucureşti. 

Doamna Nadia Duca avea să ne părăsească în 1968, fiind înmormântată în cimitirul din curtea Bisericii din Urşani, în vreme ce mormântul soţului ei, I.G. Duca, se află în pronaosul bisericii. 

Aş vrea să închei aceste amintiri fulgurante care ne-au rămas şi mie şi soţiei mele întipărite în minte şi ne-au însemnat toată viaţa.

P.S. Astăzi, culele de la Măldăreşti şi conacul I.G. Duca se bucură de atenţia şi îngrijirea, şi îmbogăţirea cu noi documente, argument al prezenţei lui I.G. Duca, al doamnei Nadia Duca şi al Reginei Maria, care a locuit o vreme în cula Grecenilor, de către custodele  Mihaela Frumuşelu, specialistă cu har muzeografic. 

Mai adaug că am şi eu o fotografie A4 înfăţişând-o pe Regina Maria în costum ţărănesc vâlcean şi în mâna dreaptă cu un ulcior de ceramică roşie datorat olarilor Slătioarei.