Dacă interesele nu sunt întrezărite, atunci eşti etichetat drept exaltat, nebun, meriţi să fii luat peste picior. Ajungi să trăieşti o sfială stânjenitoare când te gândeşti să lauzi, să-ţi exprimi entuziasmul ori bucuria pentru că ai cunoscut/văzut/citit ceva valoros. Mai că-ţi vine să renunţi. Cum să nu fii ridicol cu „admiraţia” ta când majoritatea înjură, bălăcăreşte, înţeapă, bârfeşte, cârcoteşte, huiduie, pufneşte? Admiraţia presupune tihnă şi o bună cunoaştere a domeniului. Dar acum nu-i loc de seninătate. Înjurăturile sunt mult mai la îndemână. E vreunul pe care l-ai admirat să nu fi scăpat de împroşcarea cu noroi? Toţi trebuie să fim „mânjiţi” şi să trăim cu frica în sân că vom ajunge peste noapte ţintele flegmelor.   

De atâta bălăceală în noroi, nu prea mai ştii să lauzi performanţele, profesionalismul şi faptele bune. Uită-te cum se laudă în România! Se folosesc numai adjective: excepţional (actor), extraordinar (film), magnific (meci), colosal (regizor), fenomenal (jucător), magistral (interpret). Şi tot aşa... În rarele ocazii când lăudăm, se aduce în regim de urgenţă şi un soclu pentru a ridica o statuie. Suntem o societate de periferie, mică şi complexată, vrem să ridicăm statui la tot felul de „valori”, repede, cât se poate de repede, zbierăm să ne audă mapamondul că am mai ridicat o statuie! De multe ori, şirul acesta de superlative degenerează într-un pupincurism de toată frumuseţea, dizgraţios şi predispus la vome, cum numai pe vremea lui Ceauşescu se mai întâmpla. Poate de acolo ni se trage această incapacitate de a ne bucura şi de a ne exprima firesc, autentic, admiraţia. De la „aplaudacii“ lui Ceauşescu şi de la pupincuriştii săi, care au otrăvit conştiinţele şi care au amputat generozitatea şi bucuria aplauzelor pentru întregi generaţii de români.

Meritele rivalilor nu trebuie recunoscute niciodată. Dimpotrivă, trebuie minimalizate şi demolate.

Dacă egoismul şi lăcomia au luat locul moralei, chiar nu mai merită să lauzi şi să-ţi exprimi admiraţia pentru reuşitele altuia. Cum avem atâtea găşti, triburi, grupuri, confrerii, este firesc ca fiecare membru al unui clan să-şi laude şeful, tovarăşii, urmărindu-şi interesele, în mişcări crispate şi caraghioase. Meritele rivalilor nu trebuie recunoscute niciodată. Dimpotrivă, trebuie minimalizate, demolate şi, dacă este posibil, scuipate, scuipaţi aici!

Când te pregăteşti să lauzi pe cineva în România trebuie să te gândeşti bine dacă nu cumva îi vei face un mare rău. Această reţinere arată, într-un fel, cât de schimonosite şi mutilate sunt relaţiile dintre oameni. Mai bine să arzi aceste (mici) bucurii în interior, să rămână neîmpărtăşite, şi să te închizi în cazemata groasă a egoismului. Dacă vrei să lauzi, fă-o în particular, persoana se va bucura, dar niciodată să nu lauzi în public! Cu atâtea otrăvuri şi înjurături, e chiar indecent să-ţi exprimi bucuria.