De Paşte

Miercuri seara, preşedintele României, dl. Klaus Werner Iohannis, s-a adresat cetăţenilor României. A fost, cred, nu doar cel mai scurt discurs al domniei sale, ci şi cel mai bun.

Unul  simplu, sincer, netrucat, cu adevărat la persoana întâi. Îmi place să cred că nu a fost nici conceput, nici scris, nici stilizat de cine ştie consilier, de comunicator profesionist. Că este  eminamente rodul gândirii şi simţirii omului Klaus Iohannis.

Dl. Iohannis ne-a spus cum va petrece domnia sa şi soţia domniei sale, pe care a numit-o simplu, Carmen, Sărbătorile pascale. Puţin contează că o vor face mâine sau săptămâna viitoare. Oricum,  soţii Iohannis vor sta acasă. Nu vor merge la Biserică, loc unde s-au dus cu regularitate încă dinainte ca dl. Iohannis să fi fost ales preşedinte, nu vor lua lumină, nu vor avea invitaţi la masă şi nici nu vor primi oaspeţi. Carevasăzică, vor renunţa la toate riturile sociale pe care ne-am obişnuit să le asociem marilor sărbători ale Creştinătăţii. Adesea chiar cu riscul de a pune manifestările cu caracter public în faţa trăirilor adevărate.  Asemenea multor altor cetăţeni ai României care sărbătoresc mâine Paştele, dar şi celor de religie ortodoxă care o vor face săptămâna viitoare, familia Iohannis se va ruga şi va primi minunata veste a Învierii Lui în intimitate.

Nu sunt din cale afară de religios. Nu merg şi nici nu ţin să fiu văzut duminică de duminică la Biserică, Nu îmi fac cruci în exces. Dar nici nu număr câte lăcaşe de cult, noi sau vechi, mi-au ieşit în cale.

Cred că dacă marile sărbători ale creştinătăţii au cu adevărat un rost, acesta nu e de a ne determina să luăm cu asalt  lăcaşurile de cult. Din motive mondene. Cu  atât mai puţin hipermarketurile. Ci să ne gândim la noi şi la alţii. La cum am fost, la ce am greşit, la ce le-am greşit semenilor noştri şi la ce ne-au greşit alţii.

Anul acesta Dumnezeu ne-a pus pe toţi la mare încercare. Pe unii, pe prea mulţi dintre noi această încercare ne-a prins nepregătiţi. Aşa se face că, în loc să ne cultivăm grădina proprie, am încercat să aruncăm cu buruieni în cea a vecinului. Tinerii s-au revoltat împotriva vârstnicilor, vârstnicii au acuzat discriminări şi persecuţii, bugetarii au redevenit Paria societăţii. De parcă aceasta ar putea trăi fără doctori pe care chiar şi astăzi îi punem iresponsabil la zid, fără profesori, fără artişti sau fără funcţionari publici.

Or, indiferent dacă suntem religioşi sau agnostici, patimile lui Isus s-ar cuveni în aceste zile să ne reamintească faptul că iubirea şi iertarea sunt condiţii obligatorii ale mântuirii noastre. Dacă acum sau săptămâna viitoare ne-am gândi la exemplul dat de unul dintre noi cu mii de ani în urmă poate că încercările din aceste săptămâni ar fi mai uşor şi de suportat, şi de trecut. Poate chiar şi mai uşor de rezolvat. Cine ştie? 

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy.