Bogdan Atanasiu: Brunello de Montalcino si Toscana Românească

Fiind câteva zile în Toscana şi împărtăşind de dragul prietenilor mei poze pe Facebook din această frumoasă regiune a Italiei, primesc un telefon care mă provoacă să găsesc similitudini între Toscana italiană şi o potenţială „Toscana“ din România.

Mărturisesc că la început m-a pus în dificultate această provocare, pentru că eram încă în Italia, priveam cu plăcere şi admiraţie dealurile şi viile frumos desenate şi atât de îngrijit lucrate care parcă se desprindeau dintr-o pictură impresionistă, casele din piatră sau cărămidă aruncate în mod invariabil pe un vârf de deal la care ajungeai pe un drum singuratic asfaltat sau pietruit, aşezările mai vechi care se închegaseră în jurul aceleia care fusese şi ea odată o casă sau o cetate singuratică în vârful dealului. Eram plăcut impresionat de curăţenia deplină, de bunul simt al „ţăranilor“ italieni din Toscana care ştiau că fiecare persoană care intră în vorbă cu ei este un eventual turist - şi deci un posibil client. Iar acest „posibil“ nu depindea decât de ei să devină realitate.

Păi cum să găsesc o „Toscana“ în România? 

O localitate mică, Montalcino, cu aproximativ 5200 de locuitori, a reuşit prin vinul produs de ei să cucerească o lume întreagă. Viile care produc vestitul lor vin roşu, Brunello, considerat printre cele mai bune din lume, sunt lucrate de peste 250 de „gospodării“ particulare care îmbuteliază ceva mai mult de 9 milioane de sticle anual şi exportă peste 70% din ele în toată lumea. Hai să nu insist prea mult pe acest subiect chiar dacă „in vino veritas“… L-am menţionat pentru că este un foarte bun exemplu de ce poate face o mică comunitate de oameni gospodari care au înţeles şi au exploatat în cel mai bun mod posibil potenţialul regiunii lor. Exemplul se poate extinde şi la alte domenii în care aceiaşi locuitori au dezvoltat: hoteluri, mici restaurante, ape termale, mici magazine care vînd orice produs local.

Întors în ţară, gândul Toscanei româneşti nu mi-a dat pace şi am vizitat zona Saschiz, Viscri, Critz. Puteam eu oare să găsesc similitudini între ce văzusem în Italia şi ce aveam să văd dincolo de Braşov? Mărturisesc că era prima dată când cutreieram plaiurile atât de lăudate de Prinţul Charles. Mea Culpa.

Am găsit un peisaj minunat: dealuri parcă mai frumos desenate şi sigur mai frumos împodobite cu păduri, arbori seculari, păşuni, căprioare, urşi, ciute, cerbi. Parcă toate veneau din poveştile copilăriei şi te îndemnau: nu-ţi fie frică, vino să ne plimbam împreună! Aici totul este încă frumos.

Ce nu am găsit? Dealurile nu erau lucrate, în marea lor majoritate erau păşuni, viile greu de găsit, iar casele nu arătau ca cele din Toscana. Magazine particulare ioc, restaurante greu de găsit, pensiunile la început de drum... De parcă acel Creator ne-a dat nouă românilor un spaţiu atât de frumos şi a aşteptat că noi să îl punem în valoare. Este încercarea noastră de secole. Până acum nu ne-a prea reuşit.

Noi am aşteptat mereu un imbold şi am aşteptat sperând într-un ajutor care - normal - nu a venit niciodată. De ce? Pentru că popoarele de la care noi am tot aşteptat un ajutor aveau alte preocupări şi în primul rând aveau grijă de construcţia propriei lor case.

Putem oare să facem noi înşine cinste spaţiului oferit nouă de către Creator?

Ne lipseşte puterea exemplului personal, munca pentru comunitate, respectul, acceptarea diversităţii, sacrificul intereselor personale în favoarea intereselor comunităţii, efortul de a corecta şi nu de a blama, dedicaţia, responsabilitatea şi nu în ultimă instanţă sinceritatea în tot ce facem. Conducătorii impun - în sensul pozitiv al cuvântului, adică cu sacrificiul propriei bunăstări materiale şi al liniştii proprii - sistemul de valori în virtutea căruia comunitatea se poate dezvolta. Vi se pare cunoscut, desigur, pentru că asta auzim de secole. Dar atât de rar vedem că se şi face.

De prea multe ori conducătorii noştri au acţionat şi acţionează doar în spiritul moştenit din perioada regimurilor fanariote - interesele private, în dauna intereselor statului.

Nu mă gândesc că putem replica Toscana în România pentru că istoria ne-a pus de la început într-o cu totul altă poziţie. Noi nu am fost un imperiu (era greu cu spiritul nostru mioritic), dimpotrivă, a trebuit să rezistăm cu mari sacrificii de dezvoltare intereselor de dominaţie ale marilor imperii care ne-au înconjurat mereu. Noi nu am cumpărat sclavi cu o amforă de vin (aşa cum făceau marii propietari de pământ din Toscana acum mai bine de 2000 de ani) dimpotrivă - am plecat pe pământul altora să îl muncim pentru o bucată mai mare de pâine.

Dar eu cred în România!

Cu un efort individual coagulat de o clasa conducătoare care să îşi asume în folosul celor mai mulţi responsabilităţile acestei poziţii, putem să construim o comunitate mai bună, în care să transformăm casa neîngrijită într-o casă înconjurată de flori, o păşune într-un teren agricol atent lucrat, un drum de ţară într-o şosea asfaltată, un meşteşug pe cale de dispariţie într-o prăvălie care să fie lăsată urmaşilor şi să asigure traiul acelei familii, un vecin într-un partener şi de ce nu într-un prieten şi nu în ultima instanţa un străin într-un oaspete care să ne privească cu respect şi încredere.

Şi fiindcă veni vorba de străini, ne-am plâns mereu că marile puteri au interese în România şi că din cauza acestor interese noi nu putem să fim „mai sus“. Desigur că ţările mari au interese şi mai multe mijloace de a-şi impune aceste interese dar nu asta este problema noastră. Lovinescu spunea că „fondul sufletesc al poporului român se formează după bătaia vântului. Această fatalitate de hotare i-a fărâmiţat poporului român orice veleitate de autodeterminare“. Să nu-i dăm dreptate lui Lovinescu în vremurile de acum pentru că poporul român are în acelaşi timp o deosebită capacitate de a se adapta şi performa la cel mai înalt nivel dacă „sistemul“ în care trăieşte şi munceşte îi oferă posibilitatea. Desigur că românii plecaţi într-o altă ţară „se pun pe treaba că nimeni altul“. Dar gândul lor rămâne în continuare acasă sperând că odată, cândva în viitor, vor putea dacă nu ei, măcar copiii lor, să trăiască într-o Românie în care valorile, responsabilitatea, dorinţa de cunoaştere, munca cinstită care crează mult mai repede şi mai mult decât proverbială „descurcăreală“, dorinţa de cultură, să se îngemăneze toate într-un sistem românesc încadrat în mod natural în cel european. Iar marile puteri vor respecta întotdeauna un partener cu coloană vertebrală, care înţelege că pentru a ajunge la un echilibru al intereselor este nevoie de efort, inteligenţă, diplomaţie, perseverenţă, sacrificiu şi curaj.

Şi totul porneşte de la nivel individual. O singură revoluţie este necesară şi posibilă. Cunoaşterea, comunicarea deschisă între noi, conversaţia despre cine suntem precede orice schimbare politică şi legislativă.

Să nu mai fim timizi în rolul nostru al fiecăruia de a determina necesarul proces politic, cultural, social - fără de care nicio ţară nu poate evolua.

Bogdan Atanasiu este om de afaceri, pasionat de provocări, de călătorii şi de România, susţinător al platformei RE:START ROMÂNIA.