Un mesaj trimis recent de la Washington le cere parlamentarilor PSD-ALDE să nu fie nesimţiţi pînă la capăt. Să-şi treacă peste fire şi nevoi. Să interiorizeze, adică, accesul de flatulenţă pe care vor să îl lase slobod în plin Palat de Justiţie. Dar bravii noştri patrioţi n-au răbdat umilinţa! Au ridicat paloşul lor Gucci, au scos la vedere analizele la zi pe sînge de roman şi au răcnit înfricoşat pe două teme: tonul şi conţinutul mesajului. Aici sînt de spus cîteva lucruri (noi) şi, eventual, de renunţat la cetăţenie (ei).
 
Dacă tonul folosit de americani e înjositor, atunci merită amintit că ne-am cîştigat, cu trudă şi stăruinţă, dreptul la dispreţ. Am făcut tot ce poate face o naţie pentru a-şi îngrăşa prostia şi pentru a-şi dezmoşteni urmaşii. Am arătat că, de capul nostru, e vai de capul nostru. Reclamaţiile parlamentarilor faultaţi la suveranitate sînt egale cu ţipetele  unei puşlamale care fură din tată în fiu şi face scandal cînd nu e salutat de păgubaşi. 
 
În fond, americanii au un interes: să îşi apere investiţia politică şi - surprise, surpise! - militară.
De altfel, era infinit mai interesant de aflat care e poziţia Rusiei în problema mult construitului nostru stat de drept. Dînşii se pricep, ca nimeni altcineva, să dea un ultimatum. Cum, însă, parlamentarii noştri au studiat istoria României în taxiuri luate pe curse scurte, nimeni nu face diferenţele cuvenite. Mesajul american nu va fi urmat nici de mazilirea lui Vodă şi scurtarea lui de cap în faţa Congresului reunit la Washington, nici de ajustarea spre interior a graniţelor, ca în vara lui 1940, după mesajul amical primit de la vecinii progresişti şi iubitori de pace ruşi. Şi, cu asta, am ajuns la conţinut. 
 
Da, mesajul american e, evident, interesat. În aroganţa lor fără margini, imperialiştii americani nu vor încă o Republică voluntar sau involuntar pre- sau pro-rusă, la frontiera care ar trebui să marcheze hotarele lumii civilizate. Odată ce luăm în seamă acest mărunţiş strategic, e mai uşor de înţeles de ce eroii din Parlament au răspuns, ca la Mărăşeşti: pe aici, nu ne trece! Boala e veche. Să urmărim foaia observaţiei de la căpătîiul suveranităţii noastre mult încălcate de presupuşii ei apărători. 
 
Lăsînd la o parte serbările şcolare, rîul, ramul, glia şi felia din buget, suveranitatea nu are legătură cu patriotismul programatic. Suveranitatea nu e un concept liric ci o realitate pozitivă: cel mai înalt tip de competenţă. Astfel, o societate care e naţiune nu numai lingvistic dovedeşte întotdeauna că se poate conduce singură, că ştie de ce suferă, ce îi mai trebuie şi unde îi e şansa. Dacă aceste forme de luciditate lucrează, atunci vorbim de o naţiune suverană. Dacă nu, vorbim de proşti şi subcategorii de proşti care pocesc aceeaşi limbă şi stau laolaltă ţinuţi de instinctele turmei, nu de credinţa în viitorul lor pe pămînt. Cu alte cuvinte şi cu porniri mai sănătoase, numai o naţiune care ştie să parvină în grup, de la vlădică la opincă, e cu adevărat suverană. Ce spune experienţa noastră tulbure, contradictorie şi îndelungată? Ce ne învaţă istoria naţională (cum obişnuim să ne botezăm, din politeţe, patologia)? 
 
Concluzia e clară: că am reuşit o dată, în 1918. În rest, stăm sub deviza: am putea, dar nu prin noi înşine.
Am făcut treabă uneori, aproape de fiecare dată, fără suveranitate. Iar asta,  numai dacă am avut parte de un Stăpîn deştept. Dimpotrivă, aproape ori de cîte ori am fost formal suverani, am făcut rahatul praf şi invers, tocmai pentru că am putut să ne alegem liber Stăpînul. Exemple: din prima situaţie, au ieşit Transilvania şi Bucovina. Din situaţia a doua, a ieşit Olguţa Vasilescu. 
 
Pentru a nu da uitării mîndreţe de gîndire politică şi naţională, trebuie spus, din capul locului, că nu există pe lume o Vasilescu ca O. Vasilescu. Dovada a venit într-o declaraţie în care Ministrul Vasilescu a amestecat tîmpenia guralivă şi oftica băştinaşului surprins în bătătură de descoperirea energiei electrice. Aşadar: ştiţi de ce a crescut şomajul în Moldova şi în Sudul ţării? Răspunsul dnei Ministru: pentru că ”firmele străine care au venit în România, multinaţionalele, şi-au făcut fabrici în zona de Vest a ţării, mai aproape de infrastructura rutieră a Uniunii Europene”
 
Adînc şi suveran! Tot ce e mai puturos, pizmaş şi românesc s-a urcat în copac, pe urmele doamnei Ministru. Nu e de şagă sau de şpagă! E de  mers la clasici. 
 
Zice povestea lui Creangă că, într-un sat, gospodarii au pus gînd rău unui leneş cum nu s-a mai văzut. Măcar să nu mai facă umbră pămîntului degeaba! Aşa că l-au pus în căruţă şi au mînat, să-l ducă la spînzurătoare.  Pe drum, se întîlnesc cu o cocoană care zice să-l ierte, că îl ţine la ea, la moşie, pe casă şi posmagi cîţi pofteşte. Se învoieşte pre-spînzuratul? Leneşul răspunde cu o întrebare: muieţi-s posmagii? Mai grea de cap, cocoana zice: da´ tu nu poţi să-i înmoi? Nu! zice leneşul şi conchide existenţial: mînaţi mai departe! 
 
Se vede treaba că „muieţi-s posmagii?” nu era de ajuns. Aşa că Doamna Vasilescu îl nimiceşte pe Creangă, adăugînd o întrebare personală. Ministrul nostru sare în căruţă şi zice: da´ pînă la moşia cu posmagi, ne faceţi şi infrastructură? Nu? Mînaţi mai departe!