Politica de Reintegrare a Republicii Moldova: Viziune, Strategie, Mijloace. Partea I
0Marea deficienţă a autorităţilor Republicii Moldova pe dimensiunea transnistreană este lipsa unei politici credibile de reintegrare a ţării, care ar fi aprobată şi susţinută de cel puţin majoritatea parlamentară aflată la guvernare. În opinia noastră, orice politică de stat pentru a fi în măsură să realizeze obiectivele fixate, trebuie să dispună de un set de elemente indispensabile, şi anume: viziune, strategie şi mijloace de aplicare.
În ultimii patru ani, Reintegrarea Ţării s-a numărat constant printre cele şapte priorităţi majore ale Guvernelor Republicii Moldova create de Alianţa pentru Integrare Europeană şi Coaliţia pentru Guvernare Pro-Europeană. În acelaşi timp, relevanţa sa în ierarhia priorităţilor de guvernare s-a schimbat în ultimul an. Astfel, daca în perioada Guvernelor conduse de ex-Prim-ministrul Vlad Filat (septembrie 2009 – mai 2013), Reintegrarea Ţării s-a regăsit pe locul doi după integrarea europeană, în prezent acest deziderat se află pe locul şapte din cele şapte priorităţi ale Guvernului condus Prim-ministrul Iurie Leancă.
Programul de activitatea al actualului Guvern a preluat practic integral toate obiectivele şi acţiunile prioritate formulate la acest capitol de Guvernele conduse ex-Prim-ministrul Vlad Filat, optând, în acest fel, pentru continuitatea politicii paşilor mici de angajare cu administraţia transnistreană, iniţiată de Vlad Filat în 2011. Pe de altă, în programul de activitate al Guvernului Leancă nu se mai regăseşte necesitatea elaborării unei strategii ample privind reintegrarea ţării, accentul fiind pus pe promovarea reglementării politice în formatul de negocieri 5+2, pe crearea premiselor de reintegrare a regiunii transnistrene în spaţiul economic, informaţional, politic, social şi cultural al Republicii Moldova, pe promovarea măsurilor de încredere între populaţia de pe cele două maluri ale Nistrului şi pe mobilizarea eforturilor partenerilor externi în susţinerea procesului de reglementare a conflictului transnistrean.
Între timp politică paşilor mici de angajare cu administraţia transnistreană dă tot mai multe semne de uzură. Dialogul între Chişinău şi Tiraspol produce tot mai puţine rezultate practice. Lista subiectelor conflictuale se extinde. Administraţia transnistreană se îndepărtează din ce în ce mai mult de mediană unui potenţial consens negociabil autorităţile Republicii Moldova. Măsurile de încredere promovate până în prezent, în special datorită asistenţei UE, sunt practic invizibile şi nu produc efectele scontate asupra stării de spirit în regiune. Situaţia în Zona de Securitate este în continuă tensiune, iar riscurile escaladării violente a conflictului au crescut. Totodată, negocierile politice şi discutarea problemelor de securitate formatul de negocieri 5+2 sunt constant sabotate de Federaţia Rusă şi administraţia transnistreană, ambele ameninţând cu boicotarea formatului 5+2.
În acest context, miza autorităţilor moldovene este continuarea dialogului cu administraţia transnistreană, fie şi pro-forma, şi mai ales prevenirea oricărei izbucniri armate a conflictului, care ar putea periclita şansele Republicii Moldova de a semna Acordul de Asociere şi creare a Zonei Aprofundate şi Cuprinzătoare de Comerţ Liber cu UE, preconizată pentru toamna anului 2014. În viziunea Guvernului de la Chişinău, semnarea Acordul de asociere cu UE, de către Ucraina şi Republica Moldova, va schimba contextul regional din jurul regiunii transnistrene, determinând administraţia acesteia să se adapteze la noile realităţi politico-economice, să fie mai flexibilă la masa negocierilor, să se conformeze normelor şi regulilor Zonei Aprofundate şi Cuprinzătoare de Comerţ Liber cu UE şi, în consecinţă, să avanseze procesul de reintegrare a regiunii transnistrene în spaţiul economic unic al Republicii Moldova. La rândul lor, administraţia transnistreană şi Federaţia Rusă insistă că semnarea Acordurilor de Asociere cu UE de către Ucraina şi Republica Moldova va avea ca efect izolarea regiunii transnistrene, înrăutăţirea dialogului dintre Tiraspol şi Chişinău, creştere nivelului de confruntare, ceea ce va duce inevitabil la escaladarea conflictului. Ambele abordări se bat cap în cap, contribuind şi mai mult la adâncirea neîncrederii şi creşterea potenţialului conflictual între administraţia transnistreană şi autorităţile moldovene.
Anul 2014 va fi unul electoral în Republica Moldova şi, prin urmare, este puţin probabil că tendinţele actuale se vor îmbunătăţi. Autorităţile moldovene nu vor avea voinţa, consensul, energia şi timpul necesar pentru a se implică plenar pe dimensiunea transnistreană. Chişinăul va opta, mai curând, pentru continuarea unui dialog sterp, fără ambiţie, rezolvând, în măsură posibilităţilor, chestiuni curente minore, în mare parte fără nici o legătură cu reintegrarea ţării. La rândul său, Tiraspolul va continua să testeze răbdarea şi capacitatea de reacţie a autorităţilor moldovene, provocând tensionări surprize/spontane în zona de securitate a conflictului transnistrean, în speranţa de a prinde Chişinăul pe picior greşit. Este lesne de presupus că atât Tiraspolul, cât şi Moscova, nu vor tăgădui să tensioneze contradicţiile între cele două maluri ale Nistrului pentru a influenţa asupra rezultatelor alegerilor parlamentare din toamna anului viitor.
Ar putea actualele autorităţi ale Republicii Moldova să prevină o astfel de turnură nefastă a evenimentelor? În opinia noastră, în prezent, posibilităţile Chişinăului sunt minime. Invitarea unei misiuni europene de monitorizarea a situaţiei din zona de securitate este puţin probabilă fără consimţământul Federaţiei Ruse, care este semnatara Acordului cu privire la principiile de soluţionare a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova, din 21 iulie 1992, în temeiul căruia a fost creata zona de securitate, instituită misiunea de pacificare şi, inclusiv, mecanismele de asigurare a securităţii în respectiva zonă. De asemenea, în ciuda creşterii vizibilităţii şi rolului UE în promovarea măsurilor de încredere, precum şi a dialogului între Chişinău şi Tiraspol, UE nu dispune de pârghii eficiente de influenţă asupra administraţiei transnistrene. Cât priveşte Ucraina, aceasta se complace în postura de mediator echidistant, evitând să valorifice pârghiile politice, economice şi administrative de care dispune în raport cu administraţia transnistreană, pentru a nu fi criticată de atitudine părtinitoare sau, mai ales, de înrăutăţirea ”bunăstării” ucrainenilor în regiunea transnistreană. Între timp, suspendarea semnării Acordului de Asociere cu UE de către Kiev în urma presiunilor Moscovei, riscă să submineze influenţa Ucrainei în regiunea transnistreană. Pe de altă parte, OSCE şi-a redus contribuţia la rolul de facilitator al dialogului, iar SUA s-a retras în spatele UE.
Totuşi, marea deficienţă a autorităţilor Republicii Moldova pe dimensiunea transnistreană este lipsa unei politici închegate de reintegrare a ţării, care ar fi aprobată şi susţinută de cel puţin majoritatea parlamentară aflată la guvernare. De altfel, în ciuda discuţiilor interminabile despre prioritatea absolută a reintegrării regiunii transnistrene, autorităţile moldovene nu au avut niciodată o abordare strategică pe termen mediu şi lung în raport cu acest obiectiv. Pe parcursul celor 22 de ani de conflict, politica de reintegrarea a ţării a fost redusă de autorităţile moldovene, aproape exclusiv, la negocierea unui statut politic pentru regiunea transnistreană fie doar cu Federaţia Rusă şi administraţia de la Tiraspol, fie în varii formate precum 3+2 (Rusia, Ucraina, OSCE, Republica Moldova şi regiunea transnistreană) sau 5+2 (Rusia, Ucraina, OSCE, Republica Moldova şi regiunea transnistreană plus SUA şi UE în calitate de observatori).
Ca rezultat, Chişinăul a ratat ocazia de a elabora, aproba şi pune în aplicare o politică naţională de reintegrare a ţării, care ar fi dotat Republica Moldova cu un set de pârghii reale de influenţă asupra societăţii din regiunea transnistreană (moldovenilor, ruşilor, ucrainenilor, oamenilor de afaceri, lumii academice, jurnaliştilor, organizaţiilor non-guvernamentale, tinerilor, etc.). De asemenea, Republica Moldova rămâne vulnerabilă oricăror şantaje şi provocări puse la cale de administraţia de la Tiraspol, iar populaţia din regiunea transnistreană cunoaşte foarte puţin, dacă nu deloc, despre viziunea şi acţiunile Chişinăului de reintegrare a ţării. Mai rău, societatea de pe malul drept al Nistrului nu este pregătită pentru o eventuală reintegrare a ţării. Doar un procent din populaţia Republicii Moldova consideră problema transnistreană ca reprezentând o prioritate majoră, iar numărul celora care cunosc despre viziunea de reintegrare a ţării este, în mod cert, şi mai mic. De fapt această viziune practic nu este dezbătută în spaţiul public şi nu mai este susţinută univoc chiar de acei care au votat-o în parlament la 22 iulie 2005, în particular de Partidul Comuniştilor al Republicii Moldova.
*Analiza a fost realizată în cadrul proiectului Agenda de integrare europeană a Republicii Moldova, realizat de Asociaţia de Politică Externă (APE) şi Friedrich Ebert Stiftung (FES) din Moldova. Opiniile exprimate în aceasta analiză nu reprezintă neapărat opiniile Friedrich Ebert Stiftung (FES).