Ciumaţii. Din impresiile unui alegător trist

Nu trebuie să fii de stânga ca să-ţi dai seama că e ceva ciudat cu democraţia în politica noastră care, în această campanie electorală, a transformat pesediştii în ciumaţi trimiţându-i la victorie ca pe nişte eroi.

Cum altfel să înţelegi comportamentul unora situaţi la dreapta eşicherului, care, între altele fie spus, se consideră stăpâni ai democraţiei şi liberalismului, şi cum să-ţi explici că din atâta spirit democratic au ţipat cât i-au ţinut rărunchii împotriva adversarilor politici din aceeşi societate „democratică”. Oare nu de la ei era aşteptată o chemare la dialog, o politică a egalităţii de şanse şi a superioarei înţelegeri? Când strigi cu vocea de cap a altuia Jos! crezând că tu eşti Sus, de unde priveşti cu dispreţ, n-ai cum să fii iubit nici chiar de aceia care ţi-au jurat credinţă cu un ceas mai devreme.

Cu alte cuvinte, felul în care dreapta liberală şi democratică din acele partide ce se consideră arogant cele mai îndreptăţite să răspundă la acest apelativ a demonizat până la insultă şi marginalizare pesediştii, trimiţându-i ca pe nişte ciumaţi în carantină s-a întors ca un bumerang împotrivă netezind drumul spre o victorie a celor care au aşteptat cu răbdare ca adversarul să-şi epuizeze veninul. Privirea din aceste rânduri ar vrea să fie psihologică, dinlăuntrul omului cu simţire normală care, văzând atâta încrâncenare, a sărit în apărarea victimei. A ajutat-o să se ridice de la pământ ca într-un meci de box în care adversarul cară la pumni orbeşte. La urma urmelor, de ce voiau opinenţii să elimine de pe harta mutipartidistă a României stânga? S-a dat un ucaz?! Cu excluziunile s-au ocupat parcă alţii în istorie.

Nici sloganul cu neocomunismul nu mai poate funcţiona aşa, otova, câtă vreme şi pe la pesedişti s-au mai schimbat generaţiile şi chiar viziunile, dată fiind natura societăţii moderne globalizate despre care unii mai pricepuţi spun că ar fi lipsită de ideologie. (Excepţie făcând aceea banului) Să-mi fie iertat, dar tocmai liberalii să dea dovadă de fanatism? Ce argumente mai au atunci când vine vorba de adevăraţii fanatici ai lumii de azi care ne dau bătaie de cap? Când vom scăpa de clişeele din mentalitatea noastră? Trebuie să ne întrebăm acum când suntem pe cale să înlocuim vechi sloganuri cu altele dovedindu-ne incapabili de o reală libertate de gândire. Înainte! Da, înainte, dar tot călcând peste cadavre? Când, după 1989, furia răzbunării orbea unele priviri, făcându-le să se comporte ca mai înainte, scormonind în dosare, eliminând fiii pentru ce-au făcut părinţii, aveam scuza momentului. După 26 de ani, ce ne împiedică să fim lucizi, înţelepţi şi solidari? E loc pentru toţi, iar adevărul e relativ! Truism, desigur, dar atât de des uitat.

Am văzut mai zilele trecute un spectacol despre războiul din Iugoslavia din anii '90 pe care-l regretă toţi acum. Nu mi-a mai spus mare lucru. Trecut de studiat. Doar atât. Fiindcă azi situaţia e alta şi poate că urmaşii combatanţilor de atunci, luptându-se laolaltă pentru supravieţuire, se roagă pentru iertarea păcatelor şi nu pentru pedepsirea vinovaţilor. Cui mai foloseşte în zilele noastre o politică revanşardă? În nici un caz oamenilor. E defetist ce spun? Cred că e doar de bun simţ şi, mai cu seamă, e ceea ce au simţit mai mulţi dintre cei care, ducându-se duminică la urne, au fost deturnaţi poate de la o gândire obiectivă de vacarmul din jur. De la tribune, de la televiziuni, din cabinetele oficialilor. Din păcate, chermeza nu s-a terminat. Poate totuşi...