Cauzele mârlăniei

Observ, cu oarecare nedumerire, că iar ne lamentăm de nivelul la care a coborât dezbaterea publică, odată cu începerea campaniei electorale.

Cineva spunea că, dacă eşti întreg la minte, nu poţi continua să faci acelaşi lucru şi să te aştepţi la rezultate diferite. E absurd să pretinzi respect, în condiţiile în care tu însuţi nu-i respecţi pe ceilalţi. Înjuri, vei fi înjurat. Loveşti şi scuipi, vei fi lovit şi scuipat, la rându-ţi. „Legea talionului“ („talio“ în latină înseamnă „similar“) a funcţionat şi încă funcţionează, dar nu instantaneu.

Mulţi dintre români au lepădat buna-cuviinţă a celor „şapte ani de acasă“, şi-au anesteziat conştiinţa printr-un confort relativ şi vremelnic şi au ignorat, ani la rând, realitatea de dincolo de uşa casei lor. Cei care i-au condus au simţit retragerea bunului-simţ din cetate şi au jucat totul pe cartea tupeului.

Politicianul român de azi nu-l va respecta niciodată pe acela care-l votează, din simplul motiv că îl consideră „scalv“ sau „fraier“. „Sclav“ este văzut cel care întinde mâna atunci când i se oferă pomană electorală, indiferent de formă – pungi cu găini congelate sau bani cash pentru diverse prestaţii în interes de partid. „Fraierul“ nu este pragmatic, nu aşteaptă un câştig imediat, ci se înregimentează într-o tabără sau în alta „din convingere“. El trebuie bătut pe umăr şi luat cu binişorul, cu baliverne împachetate în rânjete de curtoazie. Pe scurt, „fraierul“ se situează pe altă treaptă a dispreţului faţă de „sclav“.

Din punct de vedere social, lucrurile s-au degradat acum într-atât de mult încât „fraierul“ şi „sclavul“ au ajuns singurele ţinte electorale. Ei înclină balanţa şi, prin urmare, ei trebuie să beneficieze de toată atenţia politicianului. Banii negri rulaţi în această perioadă, minciuna sfruntată, atitudinea sfidătoare şi murdăria limbajului sunt consecinţele mârlăniei care a invadat măruntaiele naţiei noastre, încet şi sigur, din ’90 şi până astăzi.

Este de-a dreptul comic să le ceri politicienilor, în numele decenţei, să înceteze circul, când tocmai lipsa acesteia le asigură bunăstarea şi perpetuarea la putere. Puţini au fost cei care au luptat pentru decenţă, în adevăratul sens al cuvântului, în aceşti 22 de ani. Compromisul s-a oploşit chiar şi la sânul „elitelor“, ale căror slăbiciuni lumeşti au fost speculate „artistic“. Trăim rezultatul unui şir de complicităţi, ştiute şi neştiute. Prin urmare, este indecent să ne plângem de lipsa decenţei.

Dar asta nu înseamnă nicidecum pasivitate. Clasa politică actuală trebuie să primească, din cât mai multe locuri, „scatoalce“ morale. Este singura şansă de a o primeni şi, oricum, nu mai avem altă soluţie. Aşadar, trebuie să ne oprim noi din ceea ce facem rău zi de zi pentru ca şi ei să se oprească. Fără răul nostru, răul lor dispare