Apostolii Epocii de Aur, episodul 14. Ce se ascundea sub cocul Linei Ciobanu?

Lina Ciobanu era cunoscută în ceauşism mai ales prin prisma înfăţişării sale: cocul cuminte şi deux-piece-ul tradiţional. Această imagine-clişeu ascundea însă o biografie fără prea multe repere. În afară de frizura standard, Lina Ciobanu n-a reuşit să lase o amprentă personală în comunism. În spatele cocului nu se asundea, de fapt, mai nimic.

17 decembrie 1989, ora 17.45. Şedinţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx) al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR). Nicolae Ceauşescu improvizează un rol care-i este total necunoscut: cel al demisionarului. „Alegeţi-vă alt secretar general.“ Apoi trânteşte teatral hârtiile din faţa sa şi se îndreaptă, agale, dar hotărât, către ieşire. Cornel Pacoste se pune de-a curmezişul uşii, cu mâinile pe clanţă, ca să nu plece tovarăşul, cine ştie pe unde s-ar fi dus. E un nepermis blocaj politic la nivelul forurilor superioare de conducere.

Ceilalţi nomenclaturişti încearcă să-l înduplece pe dictator cu cuvinte mieroase: „Vă rugăm să nu vă supăraţi“, „Nu aşa, tovarăşe secretar general! Eu niciodată n-am să vă părăsesc!“, „Nu se poate, tovarăşe secretar general! Noi nu asta am vrut! Nu vom merge fără dumneavoastră“. Elena Ceauşescu răbufneşte şi ea. „Uite ce i-aţi făcut lu’ tovarăşu’“, îi ceartă pe oamenii de stat. Ana Mureşan şi Lina Ciobanu încep să plângă! Tensiunea momentului pare să le copleşească pe femei.

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan

Indiferent dacă lacrimile deşertate în şedinţa de partid sunt sincere, bărbăteşti, ori dacă nomenclaturiştii îşi asumă, cu o stranie unanimitate spontană, rolul de bocitoare în acest act din teatrul ceauşist absurd, rezultatul rămâne previzibil: Nicolae Ceauşescu se întoarce pe scaunul său şi îşi reia prerogativele. Şi, până la urmă, sunt prea puţine femeile care au dezlegat, prin lacrimi, bufeurile actoriceşti ale dictatorilor.

Războiul de cusut al Linei Ciobanu
Lina Ciobanu ştie însă că are nevoie de protecţia lui Ceauşescu mult mai mult decât ar fi avut el vreodată nevoie de sprijinul ei. Femeia e, de puţină vreme, viceprim-ministru al Guvernului, însă românii o cunosc mai mult drept „doamna cu coc“, ministrul Industriei Uşoare (1975-1987). Carevasăzică, femeia păstorise, mai bine de un deceniu, unul dintre domeniile strategice ale economiei socialiste româneşti. Cel puţin în teorie, Lina Ciobanu era cea care coordona, printre altele, legendarele fabrici româneşti de textile şi încălţăminte, vestigiile cărora fac şi astăzi obiectul nostalgiei românilor. Numai că, în decembrie ’89, românii ştiau mai bine că producţia din acest domeniu nu prea le era adresată lor, ci partenerilor importatori – de pildă, pentru luxuriantele covoare de Cisnădie, cumpărate chiar şi la preţul unui salariu!, se putea aştepta ani buni.

De fapt, Lina Ciobanu nu era decât o altă curtezană din castelul de cărţi de joc al lui Nicolae Ceauşescu. Fusese o simplă ţesătoare de la ţară, adusă de partid în Capitală şi aruncată, din motive ce n-au nicio legătură cu înzestrările personale sau profesionale, în funcţii de conducere ale aparatului comunist. Dar Lina Ciobanu n-a reuşit niciodată să descurce iţele puterii. A rămas, până la prăbuşirea regimului tutelar al cuplului dictatorial, o marionetă docilă, comodă, cu gândul că singurul război pe care-l purtase vreodată fusese cel de cusut.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Avea un IQ de 105
Prăbuşirea comunismului îi lustruieşte însă femeii oglinda în care se privea. Lina Ciobanu se vede lipsită de prieteni, deci de apărare, lipsită de capacitatea de a înţelege ce i se întâmplă, deci de orice remuşcare. Din mama adoptivă a cusătoreselor din România, Lina Ciobanu se vede acuzată şi condamnată în „lotul“ CPEx pentru favorizare la genocid, după cum arată rechizitoriul nr. 88/P/1990 din 4 iunie 1990, Secţia Parchetelor Militare. Totuşi, documentele din proces arată că femeia avea o inteligenţă corespunzătoare unui IQ de 105, care, deşi printre cele mai mici înregistrate în rândul foştilor demnitari din CPEx, rămâne peste coeficientul mediu în calcularea IQ-ului, de 100 de puncte. Mai jos de Lina Ciobanu se aflau doar Miu Dobrescu şi Ana Mureşan, fiecare cu valori de IQ sub medie, de 98, respectiv 92.

Lina Ciobanu, despre regele Mihai I
Fie că amnezia pe care o afişează e autoindusă, fie că e autentică, Lina Ciobanu pozează în ţinuta bunicii candide, neajutorate, nedreptăţite. De pildă, la 14 martie 1991, acordă un interviu de pe patul Spitalului Penitenciar Jilava, unde era internată, după spusele ei, pentru „hipertensiune, cardiopatie, apariţia mai multor lipoame, reumatism poliarticular generalizat“. Femeia se laudă că localitatea sa natală, satul Potcoava (judeţul Olt) avea gară pentru trenuri, în timp ce Scorniceştiul lui Ceauşescu – nu. Că la organizarea administrativ-teritorială, zona s-a numit Raionul Potcoava, nu Raionul Scorniceşti. Că toate rudele sale apropiate au rămas muncitori în producţie, n-au fost ajutate să se ridice în fotolii de „director“. Preopinentul îi îngăduie şi judecăţi de incertă valoare: de pildă, Lina Ciobanu spune că revenirea regelui Mihai I ar însemna un regres care-ar întoarce România înapoi „cu nu ştiu cât timp“. Aici are şi un exemplu: „Eu am trăit şi perioada monarhiei. Eram la şcoală. Şi venea aşa-zisul ajutor al reginei Maria pentru copiii săraci. Ne dădeau dimineaţa câte-un ceai făcut cu zahăr ars şi o bucată de pâine sau mămăligă“.

Mai important: la puţin peste un an distanţă de momentul în care se ploconea lăcrămos în faţa cuplului dictatorial, Lina Ciobanu îşi caracterizează părinţii politici în tuşe groase: „Elena Ceauşescu era un om înrăit împotriva femeilor şi omul cel mai rău care a adus rău. Cea mai rea fiinţă. Ea acaparase... Două calităţi avea: era rea şi proastă. Şi prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul“, spune femeia apelând la proverbiala inteligenţă de Potcoava. Aparte de ironiile specifice aceluiaşi raion de Potcoava, atitudinea femeii din spitalul penitenciar este simptomatică pentru întregul lot acuzat în procesul postdecembrist: în faţa instanţelor şi în faţa românilor, fiecare dintre nomenclaturişti îşi declina responsabilităţile către instanţa superioară de partid, Nicolae şi Elena Ceauşescu, pe care toţi îi zugrăveau în imagini tenebroase, ca pictorii italieni din secolul al XVII-lea.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

În orice caz, la 20 aprilie 1992, în urma recursului, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Militară, schimbă încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea de participare la genocid în cea de complicitate la omor deosebit de grav şi complicitate la tentativă de omor deosebit de grav. Lina Ciobanu e condamnată la 16 ani de închisoare şi 8 ani – interzicerea unor drepturi. La auzul veştii, femeia face infarct. Jurnaliştii de la Europa Liberă scriu, la 27 aprilie: „Un fost oficial comunist român de vârf, ministru al Industriei, Lina Ciobanu, a suferit un preinfarct la două zile după ce a fost condamnată la 14 ani (sic!) de închisoare. [...] Ciobanu e paralizată într-un spital din Bucureşti“.

Ce se putea întâmpla cu „peruca“ Linei Ciobanu
Dumitru Popescu „Dumnezeu“, unul dintre ideologii partidului, descrie, în volumul „Am fost şi cioplitor de himere“, atmosfera tensionată pe care trebuia să o îndure acuzaţii la recurs: „În sala de judecată a pătruns o hoardă de barbari. Au întins pe pereţi cârpe cu inscripţiile «Moarte comuniştilor!». Erau cam 100 de oameni recrutaţi din pegra bucureşteană, din exemplarele cele mai degradate ale societăţii, figuri lombrosiene, fiinţe abrutizate de alcool şi droguri. Aveau câţiva lideri printre care, bănuiesc, o alienată mintal. De altfel, mai mulţi păreau ieşiţi direct din casa de nebuni. […] În prezenţa poliţiştilor totalmente apatici, a început canonada. […] Femeilor din CPEx li se spunea «Fă, nenorocito, fir-ai a dracului de bestie, îţi iau peruca din cap şi mă şterg cu ea la fund». Există o limită a bunului simţ care te împiedică să intri în psihologia acestor animale cu chip de om“. Cu toate că efervescenţa românilor anticomunişti din anii ’90 putea ajunge uşor la paroxism, caracterizarea lui „Dumnezeu“ rămâne, însă, în logica propagandei comuniste, care-i descria pe duşmanii poporului în acelaşi stil. De altfel, aceeaşi manieră de raportare la oponentul politic poate fi întâlnită şi în cazul studenţilor „golani“ din Piaţa Universităţii – în acest caz autorul fiind preşedintele Ion Iliescu. E şcoala de agitaţie şi propagandă a partidului, nu insistăm.

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.

Scrisoarea celor şase: comuniştii cer graţierea

E uşor de intuit că niciunul dintre nomenclaturiştii condamnaţi în lotul CPEx nu şi-a ispăşit întreaga pedeapsă, cei mai mulţi dintre ei fiind graţiaţi chiar de către preşedintele Ion Iliescu. De altfel, în anii ’90, se spunea că acuzaţia de genocid nu era decât o gogoriţă, o „mână de ajutor“ a cărei miză ar fi fost ca, la recurs, odată cu schimbarea încadrării juridice, pedepsele să fie micşorate, urmând ca, rând pe rând, acuzaţii să fie eliberaţi.



Dacă această conspiraţie a genocidului e adevărată nu ştim. Un lucru însă e clar: la 20 septembrie 1994, Lina Ciobanu, Constantin Nicolae, Gheorghe Oprea, Constantin Olteanu, Dumitru Popescu „Dumnezeu“ şi Gheorghe Pană, singurii membri ai CPEx care mai rămăseseră în arest redactează o scrisoare deschisă emoţionantă preşeditelui Ion Iliescu şi partidelor din parlament. Oamenii îşi cer graţierea subliniind că se află „încă sub povara condamnărilor nedrepte la care au fost supuşi“. Redăm un fragment consistent din depeşa lacrimogenă: „Domnia Voastră, Domnule Preşedinte, încercând să îndreptaţi ceva, aţi intervenit în baza împuternicirilor Constituţiei şi aţi graţiat un număr dintre noi, condamnaţi la pedepse până la 16 ani în acelaşi unic proces şi în baza aceloraşi acuzaţii. Se ştie, Domnule Preşedinte, că am fost condamnaţi pe nedrept, într-un proces penal înscenat, pentru apartenenţa politică în fostul CPEx şi că, în prezent, prin prisma drepturilor omului şi ale cetăţeanului, România nu mai are dreptul de a deţine prizonieri politici“. Aşadar, din puşcărie, cei şase îl trăgeau la răspundere pe Ion Iliescu pentru că au fost uitaţi! În plus, potrivit retoricii acestei scrisori, semnatarii susţin nu doar că ei sunt prizonieri politici, ci că România a avut, cândva, dreptul de a menţine închisori politice! În acest fel îşi afişau cei şase penitenţa, aceasta era căinţa lor. Şi nu e tot: în scrisoarea către partide, nomenclaturiştii scriu: „Rugămintea noastră este de a iniţia sau, în ultimă instanţă, de a sprijini un proiect de lege pe baza căruia Parlamentul [...] să decidă graţierea noastră. [...] Fără îndoială realizaţi pe deplin că acest act nu numai că nu va dăuna prestigiului partidului Dumneavoastră, ci dimpotrivă, vă va afirma ca factor de normalitate şi dreptate socială“. Scrisoarea e publicată integral în „Evenimentul Zilei“ din 21 septembrie, la o zi după ce Ion Dincă şi Ludovic Fazekaş fuseseră eliberaţi.

Pavilionul lăuzelor
Oricum, dintre cei închişi la Jilava în anii ’90, se pare că Lina Ciobanu avea cea mai tristă soartă. Dumitru Popescu „Dumnezeu“ povesteşte, în volumul V al seriei memorialistice „Cronos autodevorându-se“: „Lângă «curticică» se afla aşa-zisul pavilion al lăuzelor. Nici acum nu înţeleg de ce, într-o închisoare cu femei doar «de sămânţă» (am văzut în total cinci-şase în decurs de aproape trei ani, şi acelea în trecere, stârnind adevărată senzaţie), s-a simţit nevoia unei atari instituţii. Probabil erau aduse special, din alte penitenciare, înainte de a naşte. În acest pavilion, singura «casă la curte» din Jilava, fuseseră încartiruite cele trei politice, membre al CPEx: Suzana Gâdea, Lina Ciobanu şi Ana Mureşan. […] Trăiau cel mai aproape de drept-comuni (n.r. – deţinuţii de drept comun) şi obscenitatea deţinutelor le neuranestezia. Erau mai deprimate decât noi, fiindcă erau mai expuse iradierii penitenciare“. Până la finalul anului, şi semnatarii scrisorii celor şase sunt graţiaţi de preşedintele Ion Iliescu. După eliberarea din puşcărie, Lina Ciobanu se retrage definitiv din viaţa publică. Nu mai scrie scrisori, nu mai acordă interviuri, nu mai spune nimic. Refuză orice apariţie prin intermediul nepoatei sale, Constanţa Popa, fost deputat al Partidului România Mare, remarcată pentru prima iniţiativă legistativă pentru legalizarea prostituţiei.

Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

Boala şi pensia
Imaginea „doamnei cu coc“ se estompează, uşor, din conştiinţa publică. Mai e amintită, aiurea, în cuvântul vreunui nomenclaturist care încă se luptă cu trecutul – de pildă, fosta sa colegă de CPEx, Ana Mureşan, se lăuda, în 2007, la funeraliile lui Ion Dincă, zis „Teleagă“, că ea i-a mărit pensia Linei Ciobanu. „E bolnavă, avea 6 milioane şi i-am făcut 15 milioane“, spunea Mureşan.

Numai gazeta lui Vadim Tudor, „România Mare“, ce mai are grijă de memoria sărmanei doamne: pe 29 septembrie 2012, sub semnătura „Dumitru Avram“, oficiosul PRM atrage atenţia că o oarecare româncă arestată în Sardinia (Italia), sub acuzaţia că a maltratat bolnavi de Alzheimer, numită Maria Truşcă, a fost ilustrată, în publicaţia „L’Unione Sarda“ cu o fotografia mai veche a Linei Ciobanu. Tribunul împarte adevărul în două: „Femeia din imagine nu este alta decât Lina Ciobanu, fostă membră a CPEx, care avea să fie arestată, împreună cu toată conducerea PCR, după aşa-zisa revoluţie; ea a mărturisit, ulterior, că, în timpul interogatoriilor, era ameninţată cu smulgerea unghiilor de la mâini“. Concluzia: „L’Unione Sarda minte ca o gazetă imperialistă“. După tumultul anilor ’90, Lina Ciobanu şi-a găsit liniştea în acest anonimat. „Toţi conducătorii comunişti au murit săraci“, scria Dumitru Popescu „Dumnezeu“ în „Am fost şi cioplitor de himere“.

Citiţi şi: Şeful spionajului românesc în perioada 1972-1978, Ion Mihai Pacepa, a fost omul bun la toate din anturajul cuplului Ceauşescu. În 1978, i-a trădat pe cei pe care înainte îi adulase. A dezertat. Presa occidentală îl prezenta drept „cel mai mare peşte“. Avea dreptate: există câteva lucruri putrede în biografia lui Pacepa.

Visul unei ţesătoare de la „Partizana“

Lina Ciobanu se naşte la 22 martie 1929 într-o familie săracă din comuna Potcoava, regiunea Piteşti (azi, judeţul Olt). Numele său de fată e Gherghel Elena. Părinţii, Năstase Gherghel şi Maria Gherghel (născută Gheorghe), au o gospodărie mică şi un hectar de teren arabil. Tatăl femeii e dijmaş pe moşia din comună, arată o notă de verificare a partidului din 24 decembrie 1956.

Lina are un frate şi trei surori. În chestionarele de partid completate în anii ’50 şi ’60, va scrie că fratele e sudor la o întreprindere din Bucureşti, iar surorile – Stanca Roler, muncitoare la fabrica de medicamente „Tableta“, Teodora Dîrvăreanu, lucrătoare la Miliţia Craiova, şi Ioana Popa, ţărancă de gospodărie, dar membră a Gospodăriei Agricole Colective.

Traumele de psihanaliză infantilă
Fata nu se remarcă în comună – „este cunoscută din comună că era element cinstit, cu purtări corecte faţă de oameni şi nu a avut preocupări politice“, scriu activiştii de partid. Totuşi, tânăra Lina Gherghel trăieşte cu frustrarea sărăciei, deci a inadecvării. În autobiografiile de partid, îşi expune traumele de psihanaliză infantilă: „În timpul cât am fost elevă în şcoală în perioada din 1936-1943, încă nu-mi dădeam seama de educaţia pe care burghezia căuta s-o insufle în rândul ţărănimii. În această perioadă încă nu-mi dădeam seama de ce sunt moşieri şi de ce sunt săraci. Eu credeam că aşa s-au născut ei“, scrie femeia la 13 februarie 1953.

Caznele meseriei de moaşă
În 1991, în cadrul interviului acordat din Spitalul Penitenciar Jilava, îşi aminteşte despre perioada copilăriei tot prin prisma restricţiilor financiare: „Eu m-am născut pe moşie boierească. Eu am trăit şi-am muncit pe moşie boierească până când am plecat din comună după 7 clase primare şi am venit după bombardament să mă angajeze în fabrică. Dar n-am vrut să mă fac ţesătoare. Am vrut să mă fac moaşă. Era ceva în comună la noi, că toate se duceau să se facă moaşe. Examenul l-am dat la Maternitatea de la Griviţa. L-am luat. Când a venit tata şi i-am zis [că am nevoie de] atâtea costume, atâtea cearşafuri, atâtea bonete, zice: «Tată, noi dormim pe rogojină. De unde să-ţi dau eu toate astea? Noi avem câteva pături în casă. Le iei pe astea? Nu te ajută cu nimic. Du-te mai bine la fabric㻓, povesteşte Lina Ciobanu.

Totuşi, în documentele de partid, nu menţionează această oprire din parcursul său profesional. De fapt, după ce absolvă şapte clase primare în comună, Lina Ciobanu rămâne, timp de trei ani, în casa părintească pentru a-i ajuta pe bătrâni la muncile câmpului. Abia în anul 1946, când comuniştii deja controlau toate instituţiile din România, Lina Ciobanu vine la Bucureşti şi se angajează muncitoare la Imprimeria „Pretex“. După doi ani, pentru că întreprinderea se desfiinţează, femeia rămâne fără loc muncă. Nu se mai întoarce la Potcoava. Acum are familie şi copil. În plus, în noiembrie 1947, fusese primită în partid şi, deşi nu-i fuseseră încă atribuite sarcini concrete, perspectiva pe care i-o oferă rămâne atrăgătoare.

Dăruirea
În ianuarie 1949 se angajează la Fabrica de textile „Pariziana“ şi se califică ţesătoare. E domeniul în care femeia avea să-şi construiască întreaga carieră. Începe cu titlul de „fruntaşă în producţie“, după cum arată un referat de cadre din 14 iulie 1960. Devine apoi membră în biroul organizaţiei de bază a partidului, iar visurile ei încep să fie din ce în ce mai clare: Lina Ciobanu se va dărui ascensiunii în Partidul Comunist până când va ajunge viceprim-ministru al Guvernului României.

Citiţi şi: Ştefan Andrei, diplomatul care a luat numele lui Ceauşescu în deşert. Ştefan Andrei a promovat interesele lui Nicolae Ceauşescu pe toate continentele, din Washington până-n deşertul african. A fost ministru de Externe şi unul dintre oamenii de încredere ai dictatorului – printre puţinii demnitari care ajunseseră la şcoală şi în timpul orelor de curs, nu doar în vizite.

Cum a făcut carieră în partid

În decembrie 1951, Lina Ciobanu e trimisă în prima zi de şcoală dintr-un curs de trei luni la Comitetul Raional PMR Griviţa Roşie. După absolvire, rămâne asistentă la şcoală. Trei luni îi fuseseră de ajuns să înveţe, să înţeleagă şi, apoi, să poată împărtăşi din înţelepciunea partidului. În cadrul obscurei instituţii de învăţământ, Lina Ciobanu îşi face însă şi prieteni – o arată una dintre referinţele cuprinse în dosarul de cadre al femeii: domnul Tudose îi scrie o frumoasă apreciere pe 25 februarie 1953: „Eu supsemnatul Tudose Ilie Membru de P din anul 1945 cunosc pe Tov. Ciobanu Lina de 6 luni de zile de când lucrează ca asistentă la şcoala de 6 luni a raionului Griviţa Roşie. În această perioadă (adică dela 15.IX.1952 la 25.II.1953) tov Ciobanu sa străduit să se achite de sarcina pe care Parditul ia încredinţato. Deşi la început nu era suficeint de pregătită din punct de vedere ideologit, dar prin eforturile depuse zi de zi tov. a reuşit să crească frumos şi să facă faţă munci de asistent“. Bărbatul ştie ce scrie. Fusese instruit bine de tovarăşa Lina Ciobanu, iar acest lucru e vizibil nu doar în ortografia lui ingenuă, ci şi în bagajul ideologic afişat: mai întâi critica, apoi lauda!

Citiţi şi: Nicolae Doicaru a servit Securitatea comunistă timp de 40 de ani. Şi la Gheorghiu-Dej, şi la Ceauşescu. A condamnat oameni la moarte şi a fost cel mai longeviv şef al spionajului românesc. În decembrie 1989, se prezenta drept luptător împotriva regimului condus de dictator. Îşi nega, în faţa naţiunii, întreaga existenţă. Totuşi, Nicolae Doicaru a existat şi a lăsat cicatrici adânci.

N-a putut face faţă la Geografie
Lina Ciobanu nu rămâne mult între ceferişti. În 1954, e trimisă la cursul de perfecţionare a cadrelor de pe lângă Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu“, pe care-l absolvă cu calificativul „foarte bine“. E din nou repartizată ca asistentă – de această dată, la catedra de geografie a şcolii. „Neavând însă pregătirea necesară pentru această disciplină, cu toate eforturile depuse, n-a putut face faţă şi după patru luni a cerut să fie dată într-o altă muncă“, arată un referat de cadre din 14 iulie 1960.

În decembrie 1956, femeia e promovată în funcţia de şef al sectorului muncă de partid în rândul femeilor din Comitetul orăşenesc Bucureşti al partidului. Lina Ciobanu înţelege că e timpul să-şi rafineze educaţia de partid. Până la urmă, cu puteri mari, vin şi mari responsabilităţi. Din 1957, se duce la cursurile de la „Ştefan Gheorghiu“, iar după absolvire, în iulie 1960, munceşte, timp de un an, ca instructor teritorial al Comitetului orăşenesc de partid Bucureşti. Din 1961, chiar e numită prim-secretar al Comitetului raional de partid „1 Mai“ din Bucureşti.

Maratonul prin şcolile partidului
Referatele de partid arată că, până în 1962, femeia devine absolventă şi a Şcolii medii de cultură generală, dar şi a Facultăţii de Economie Generală, secţia economie politică, din cadrul Institutului de Studii Economice. Cel puţin după numărul patalamalelor adunate într-un timp atât de scurt, Lina Ciobanu pare un fel de student-minune din pepiniera partidului, însă, în activitatea politică, rămâne la fel de discretă când trebuie să se afişeze cu învăţătura dobândită. Pentru a-i sublinia fondul cultural falimentar, Vladimir Tismăneanu o compară pe Lina Ciobanu cu Ion Gheorghe Maurer.  „Gândeau diferit, vorbeau diferit, aş spune chiar că respirau diferit. [...] Despre ce ideologie să discuţi cu Bobu, Postelnicu, Dăscălescu sau Lina Ciobanu?“, întreabă politologul în „Lumea secretă a nomenclaturii“.

Totuşi, Lina Ciobanu, acum blindată cu diplome şi certificate, reuşeşte să penetreze şi nomenclatura înaltă: în martie 1965, cu doar câteva zile înainte de moartea dictatorului Gheorghe Gheorghiu-Dej, e aleasă deputat în Marea Adunare Naţională. În plus, datorită rezultatelor obţinute în muncă, e decorată cu ordine şi medalii ale republicii, arată o notă din 24 mai 1965 a Secţiei de Cadre a CC al PMR.

Citiţi şi: A rămas în istorie pentru afirmaţia „am fost un dobitoc“, rostită în faţa judecătorilor, în primul proces al comunismului, din ianuarie 1990. Tudor Postelinu n-a fost niciodată un dobitoc! A ştiut întotdeauna care-i misiunea sa în ceauşism şi şi-a asumat, cu cinism ţanţos, dar cu preţul onoarei proprii, atât responsabilităţile criminale de şef al Securităţii, cât şi conspiraţiile şi câştigurile din jurul maşinăriei de bani a Securităţii.

„O zeiţă greacă epicuree“
După numirea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al Partidului, Lina Ciobanu devine membru supleant al CC al PCR, iar din 1969 – membru plin. Acesta este, de fapt, momentul-cheie din cariera sa. Femeia va fi numită apoi în tot felul de comisii şi comitete locale şi regionale. Îşi va începe, deci, cariera de şef comunist. Dumitru Popescu „Dumnezeu“ vorbeşte, în volumul V din seria memorialistică „Cronos autodevorându-se“, despre ascensiunea femeii, dar şi despre psihologia activistei de partid: „Mi-o amintesc pe Lina Ciobanu de pe când lucra la un raion de partid. Credeam că o aduc la manifestări publice şi o pun în prezidiu pentru efectul vizual. Pe la treizeci şi ceva de ani, uşor planturoasă, arăta ca o zeiţă greacă epicuree. Am văzut-o apoi «evoluând», urcând treptele ierarhice, ajungând ministru şi, concomitent, pierzându-şi proporţiile estetice, transformându-se în maşina de tocat oameni a muncii publice, într-un robot feminin de anvergură. A trudit şi nu s-a ales cu nimic (nici măcar cu hrănirea orgoliului, căci era o lucrătoare modestă de fabrică, învăţată să stea unde e pusă şi să primească sarcina de partid ca pe verdictul ursitoarelor)“.

Care e rolul femeii în politică

Dumitru Popescu „Dumnezeu“ face, în volumele sale de memorii, un amplu portret al femeii aflate în funcţii de conducere în nomenclatura comunistă. Ne îngăduim să redăm un amplu fragment din comentariul fostului ideolog de partid, totuşi cu rezerve faţă de misoginismul subtilizat în fiecare dintre următoarele rânduri: „Arătau puţin năuce, împietrite de ambiţie şi voinţă – cum se întâmplă îndeobşte cu femeile când traversează clipele decisive ale vieţii. Îmbrăcate sobru (un amestec de simplitate şi preţiozitate), afişând modelul portretistic al rangului (descinzând din tradiţia fizionomică a Anei Pauker şi adaptată timpului, după propria inspiraţie), constând din retezarea virilă sau, dimpotrivă, împletirea cosânziană a părului, se considerau datoare să ţină un mic discurs inaugural […] Cred că Elena Ceauşescu le alegea după o frustă şi sarcastică (dacă nu chair sadică) estetică, călăuzită nu numai de severe rigori de partid, ci şi de o ludică batjocură la adresa bărbaţilor. În mare parte puteau fi integrate unei familii unitare – robusteţea specifică eternului feminin românesc – dar prezentau şi o oarecare diversitate: de la optimismul surâzător al „junei Rodica“, la energia maternă şi, în acelaşi timp, nedomolit-focoasă a Vrâncioaiei, trecând prin paloarea suptă, dar expresivă a fostei lucrătoare de fabrică, şi lentoarea pneumatică, rezultată din voluptăţi gastrice, a intelectualelor. În ce consta satira îndreptată de Elena Ceauşescu spre majoritarii CPExului? În prohibiţia oricăriei delectări vizuale. […] Doamnele intuiau şi ele ţelul programului educaţional al patroanei-mentor şi-i veneau în întâmpinare, din păcate fără ambiguitate sau măcar umor. Cu un amorf spirit de jertfă, ce mergea până la depersonalizare şi renunţare de sine. […] Elena Ceauşescu era de o luciditate neiertătoare cu semenele, mai ales în privinţa învelişului fizic, nepăsându-i că nu purtau vina pentru zestrea anatomică, ba sugerând că urâţenia e rezultatul exclusiv al prostiei. De altfel, interesul proteguitor faţă de aceste fiinţe se mărginea (cel puţin în aparenţă) la instalarea lor în fotolii, după care le lăsa de izbelişte; nu le dorea compania în pauze, determinându-le să se strângă între ele, ciopor, sau invers, să se împrăştie făcându-se nevăzute“.

Cui îi datorează independenţa
În mai 1974, Lina Ciobanu e numită în funcţia de preşedinte al Comitetului Naţional al Femeilor, în locul Mariei Rosetti. În martie ’75, forului i se acordă statut ministerial, aşa că Lina Ciobanu devine prima femeie din Consiliul de Miniştri după aproape 20 de ani, de la Ana Pauker încoace. Ion Mihai Pacepa descrie, în „Orizonturi roşii“, prestaţia Linei Ciobanu în noul for. Bărbatul îşi aminteşte o oarecare Conferinţă naţională a femeilor, cu aproape 800 de delegate din toată ţara. Se pare că preşedintele şi-a început cuvântarea: „Cu adâncă stimă şi înalt respect, cu dragoste şi fericire urăm bun venit în mijlocul nostru conducătorilor de partid şi de stat, conduşi de multiubitul fiu al poporului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu [...] Dumneavoastră, personalitate strălucită a lumii moderne, militant neabătut, vă datorăm independenţa şi suveranitatea patriei noastre iubite“. Şi, chiar dacă e greu de crezut că Ion Mihai Pacepa şi-a amintit cu exactitate cuvântarea redată, Lina Ciobanu tot avea puţină dreptate: cel puţin ea îi datora lui Ceauşescu şi independenţa, şi suveranitatea. Iar acest oximoron are o reprezentare cât se poate de concretă.

Pe 28 noiembrie 1974, la cel de-al XXI-lea congres al Partidului, Lina Ciobanu a fost acceptată în CPEx al CC al PCR, unde va rămâne până în decembrie ’89. Era pusă acolo „de sămânţă“, crede Dumitru Popescu „Dumnezeu“. „A pus-o ca o contramăsură la Elena Ceauşescu. Să nu fie doar nevastă-sa singura femeie în CPEx. Altfel, el o repezea foarte urât“, crede Ştefan Andrei. Numirea era făcută însă într-un context mai larg, iar meritele femeii rămân, şi aici, secundare. De fapt, Elena Ceauşescu fusese numită, în urmă cu doi ani, în forul de conducere. Începea atunci un proces foarte amplu şi extrem de anevoios prin care prima doamnă a ţării încerca să se legitimeze în faţa poporului. Totuşi, numirea unei madame la conducerea ţării putea fi încă pusă lesne la îndoială – iar Elena Ceauşescu oferea destule motive. Astfel, pe lângă împodobirea cu diplome a primei chimiste a ţării, promovarea altor femei în structurile de conducere a statului avea drept unic scop netezirea ascensiunii politice a Elenei Ceauşescu. Lina Ciobanu devine, aşadar, un simplu beneficiar conjunctural al capriciilor academicianului de renume mondial – „pildă strălucită a ceea ce este, a ceea ce trebuie să fie femeia în societate noastră contemporană“, cum o numea în acelaşi an. Şi încă un lucru: Lina Ciobanu stabileşte, practic, şablonul

femeii comuniste în politică, iar această iconografie se limitează la profilul „doamnei cu coc“, muncitor şi activist, care îngemănează devotamentul faţă de familie şi partid cu sacrificiul (chiar abandonarea) de sine şi capacitatea de muncă.

„Mai daţi-ne, domn’le, ceva carne, că avem numai oase!“

La 29 septembrie 1975, Lina Ciobanu este numită în funcţia de ministru al Industriei Uşoare, ramură de care liderii comunişti se îngrijeau cel mai mult – fabricile româneşti sunt, cel mai adesea, principalul argument al nostalgiilor de duminică. Pe de altă parte, cea mai mare parte din producţia venită de la aceste aşa-numite bijuterii ale socialismului românesc nici măcar nu era cunoscută de români, fiind programată pentru exporturi şi alte schimburi comerciale. Lina Ciobanu nu şi-a făcut autoritatea vizibilă în această funcţie în special pentru că nu avea autoritate. A rămas, mereu, în umbra deciziilor luate la nivel înalt. Şi în umbra prieteniei mimate cu Elena Ceauşescu, protectorul său.

Funcţia de ministru la Industria Uşoară nu i-a adus Linei Ciobanu nimic. Poate câteva probleme de sănătate. De pildă, la 18 noiembrie 1975, la doar 46 de ani, era internată la Spitalul Elias pentru „sindrom vestibular periferic şi stare migrenoasă prelungită, post virale, spondiloză cervicală cu nevralgie cervico-brahială şi tetanie latentă“, arată documentele din dosarul său de partid. Cu coloana vertebrală, se pare, avea cele mai mari probleme, iar aceasta nu e doar o metaforă. La 14 martie 1977, s-a mai internat o dată pentru „sindrom vestibular periferic, după episod virotic al căilor respiratorii, spasmofilie şi stare anxioasă depresivă (post cataclismică)“. Iar la 10 aprilie 1980, după ce alunecase pe o placă de beton într-o vizită la Fabrica de fire şi fibre de sticlă Bucureşti, a fost imobilizată în ghips pentru 4 săptămâni din cauza „fracturii baza metatarsianul V drept, fără deplasare“.

Citiţi şi: A fost un om credincios. A fost sluga perfectă a lui Nicolae Ceauşescu. Pentru devotamentul arătat a primit numeroase funcţii atât în aparatul de partid, cât şi de stat: a fost ministru de Interne, viceprim-ministru al guvernului şi secretar al CC al PCR.

„Fidelii între fideli“
La 28 ianuarie 1984, Lina Ciobanu e eliberată din funcţia ministerială. În martie, la plenara CC organizată înaintea Congresului al XIII-lea al partidului, femeia e numită secretar CC al PCR, alături de Ion Radu, Constantin Radu, Ion Stoian şi Silviu Curticeanu. „Aceştia intraseră în CC graţie ambilor Tovarăşi, care vedeau în ei fidelii între fideli“, susţine Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu. Tiranul“. De altfel, la 4 aprilie 1984, radio Europa Liberă remarca, într-un raport semnat de Anneli Maier, că noii secretari sunt cunoscuţi drept persoane foarte apropiate de cuplul dictatorial. „Când a fost eliberată din funcţia de ministru al Industriei Uşoare, în urma deciziei CPEx din 28 ianuarie 1984, s-a anunţat că lui Ciobanu, care este şi membru supleant al CPEx, îi va fi desemnată o altă sarcină în partid, nespecificată. Nu se poate exclude faptul că CPEx avea în minte funcţia de secretar al CC“, scrie jurnalista şi cercetătoarea Anneli Ute Gabanyi în raportul donat ulterior Arhivelor Naţionale.

I-a mărit salariul lui Ceauşescu
Femeia îi va mulţumi lui Nicolae Ceauşescu pentru numire aşa cum se va pricepe şi ea. În şedinţa CPEx din iulie ’84 pe tema majorării retribuţiilor oamenilor muncii, după ce Silviu Curticeanu remarcase diferenţa prea mică între salariul tovarăşului şi cel al prremierului (1.500 de lei) şi după ce Gheorghe Pană a intervenit decisiv, propunând ca salariul dictatorului să crească, de la 14.500 la 20.000 de lei „în spiritul echităţii“, Lina Ciobanu are ultimul cuvânt de spus: „Mai puţin nu suntem de acord“, arată stenograma şedinţei citată de Lavinia Betea în „Tiranul“.

La 24 septembrie 1984, Lina Ciobanu este numită în funcţia de preşedinte al Consiliului General al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR), post pe care-l va păstra până la 5 februarie 1987. Un raport al secţiei de cercetare de la Europa Liberă arată: „Recentele schimbări de cadre, precum şi reorganizarea UGSR, în care funcţia de preşedinte a fost separată de cea de ministru al Muncii (unite în 1977), ca reacţie la mişcarea sindicală independentă din Polonia din anul 1980, sugerează dificultăţile cu care s-au confruntat oficialii care s-au succedat în aceste posturi de conducere în încercarea lor de a împăca propaganda regimului, elogiind statul român drept «democraţia adevăraţilor muncitori», cu practicile actuale de a folosi sindicatele drept un instrument de a impune ordinea şi disciplina în muncă“. Lina Ciobanu era, aşadar, cea mai sigură alegere pentru a împăca fiecare dintre cele două responsabilităţi. În plus, numirea ei venea cu acelaşi avantaj: femeia, pur şi simplu, nu avea darul împotrivirii.

Câtă carne mânca Lina Ciobanu?
Ştefan Andrei povesteşte, în volumul „I se spunea Machiavelli“, despre singura sa tentativă de opoziţie: se pare că femeia îi ceruse lui Cornel Pacoste, viceprim-ministru: „Mai daţi-ne, domn’le, ceva carne, că avem numai oase!“. Securitatea îl informase însă pe Ceauşescu în legătură cu solicitarea femeii, iar dictatorul a tranşat rapid problema: „Ce te-apuci să ceri carne?! Tu la tine acasă, la Potcoava, de câte ori pe săptămână mâncai carne?“.

După mandatul de doi ani şi jumătate de la UGSR, Lina Ciobanu a fost readusă în careul puterii: mai întâi, numită din nou ministru al Industriei Uşoare (5 februarie-14 septembrie 1987), apoi – viceprim-minitru al Guvernului, funcţie pe care a ocupat-o până la 22 decembrie 1989. Finalul carierei sale politice e însă marcat de inerţia yesman-ului de cursă lungă. Femeia n-a mai avut nicio solicitare exotică şi şi-a reluat rolul în jurul căruia îşi construise cariera: de susţinător necondiţionat al înaltului cuvânt nemuritor din Cabinetele 1 şi 2 de la etajul 1 al clădirii Comitetului Central.

Citiţi şi: În decembrie 1989, Ion Coman a ordonat foc pe străzile Timişoarei. În total, au murit '73 de oameni şi 296 au fost răniţi. Coman a fost acuzat, condamnat şi graţiat. Nimic nu l-a făcut însă să-şi regrete trecutul şi ordinele criminale. A rămas, impenitent, un apostol al trecutului. Un apostol liber al crimei instituţionalizate.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]