Franţa votează

Astăzi întreaga Europă, toate naţiunile civilizate stau cu ochii aţintiţi spre Franţa. Acolo unde are loc al doilea tur, cel decisiv, al alegerilor prezidenţiale.

E vorba, ştim cu toţii asta, despre nişte alegeri cu consecinţe de maximă importanţă nu doar pentru locuitorii din Hexagon, ci şi pentru viitorul NATO şi al Uniunii Europene. O UE care, după şocul celebrului Brexit pe care d-na Theresa May vrea să îl reparafeze prin încă o serie de alegeri, nu se ştie dacă va mai putea face faţă unui Frexit pe care e mai mult decât probabil că l-ar aduce cu sine victoria ultra-naţionalistei, extremistei, izolaţionistei Marine Le Pen. Nu-i mai puţin adevărat că şi contradicantul ei, Emmanuel Macron, a spus, pe fondul creşterii intenţiilor de vot ale acesteia, că UE trebuie să se reformeze spre a evita riscul unui Frexit. Încă un semn că UE, în filosofia ei de acum, nu este tocmai perfectă. O realitate demult ştiută căreia nimeni, până acum, nu i-a găsit soluţia,

Despre cei doi candidaţi rămaşi în cursă, ambii anti-sistem, analiştii de politică externă s-au pronunţat în zeci, în sute poate chiar în mii de feluri. Opiniile celor mai multora dintre ei e că Macron ar avea deja suficiente motive să se pregătească pentru Elysée.

În spaţiul carpato-danubiano- pontic s-au găsit şi condeieri, aşa cum este inenarabilul Ion Cristoiu – nu, nu am făcut o obsesie pentru el, dar scenarita lui este tot mai bolnăvicioasă-, care, neîmpăcându-se în nici un fel cu gândul că Dumnezeu nu le-a dat nici măcar atât talent încât să o egaleze fie şi numai pe Rodica Ojog-Braşoveanu, scriu, ticluiesc scenarii în care se dau de ceasul morţii spre a demonstra că ceea ce se întâmplă astăzi la Paris este total lipsit de miză.  

Vrea să ne convingă megaeditorialistul din Găgeşti că, de fapt, tânărul Emmanuel Macron nu este nici pe departe un candidat anti-sistem, ci dimpotrivă. Este un fel de Laura Codruţa Kövesi. Că a fost inventat de Sistemul însuşi pentru a o face încă şi mai hidoasă decât este în realitate pe Marine Le Pen. Că tot ceea ce se întâmplă de câteva luni bune în Franţa, inclusiv recrudescenţa actelor teroriste, face parte dintr-un plan riguros pus la punct menit să îi asigure lui Macron victoria. Că respectivul plan este copia trasă la indigo a linşajului mediatic la care ar fi fost supus în anul 2000 răposatul Vadim spre a pierde în faţa lui Ion iliescu ori a surprinzătoarei şi nu prea (cel puţin în ochii  maestrului Cristoiu) victorii a lui Klaus Iohannis în faţa lui Victor Ponta. Că şi în Franţa funcţionează un binom şi că şi pe acolo taie şi spânzură, face şi desface un alter-ego al Codruţei Kövesi, dar şi o rudă bună a generalului Florian Coldea care repetă obsesiv noi suntem Statul.

Pe de altă parte, este foarte adevărat că nici Emmanuel Macron nu e un sfânt, nu e întruchiparea purităţii, este purtătorul unui imens bagaj de interese cu ramificaţii multiple. Nu are rost să îl vedem drept întruchiparea purităţii. Cum nu îl văd nici francezi hotărâţi să-l voteze.

S-a adoptat în unele articole de presă tonul patetic, de pronunciament, se vorbeşte despre raţionalismul care a făcut gloria şi a adus prestigiul Franţei eternei şi care sigur îşi va spune încă o dată cuvântul, despre amintirea deloc comodă a celui de-al Doilea Război Mondial.

Îmi amintesc acum, totuşi, că raţionalismul francez a mai pălit la urne chiar de-a lungul agitatei istorii din secolul al XX lea. Că, de pildă, în 1981 votând masiv în favoarea stângii, francezii au făcut loc în guvern unor miniştri comunişti care au procedat la renaţionalizări, la izolaţionism, au adus ţara în vecinătatea colapsului economic.

Poate că în aceste ore decisive francezii, aflaţi în intimitatea cabinei de vot, vor contrazice aserţiunea că din istorie nu învăţăm mai nimic şi îşi vor reaminti ce înseamnă să alegi riscant, greşit, fără să te gândeşti la consecinţele pe termen lung ale unui petec de hârtie fără suficientă cumpănire introdus în urnă.