Cazul Isărescu

Unul dintre cele mai fierbinţi subiecte care a dominat dezbaterile cu caracter politic din această săptămână a fost reprezentat de revenirea în actualitate a subiectului reprezentat de dl. Mugur Constantin Isărescu.

De data aceasta nu a mai fost însă vorba despre pensionarul Isărescu şi despre condiţiile financiare ultrafavorabile în care acesta îşi continuă activitatea în fruntea Băncii Centrale a României, ci despre episoade din tinereţea şi cariera din perioada comunistă a celei mai longevive persoane din establishmentul politico-financiar post-revoluţionar al României.

Mai concret. Începând de marţi, cotidianul România liberă a publicat editoriale şi documente referitoare la ceea ce pare a fi fost o posibilă colaborare, nu tocmai inocentă, între dl. Mugur Constantin Isărescu şi Securitatea comunistă. Documentele cu pricina au intrat în arhiva C.N.S.A.S. în anul 2008, adică la vreo şase ani după ce respectivul Consiliu i-a eliberat guvernatorului BNR cea mai recentă adeverinţă de necolaborare a domniei-sale cu fosta poliţie politică de până în 1989.

Consiliul a confirmat că respectivele documente există, dar nu s-a pronunţat în nici un fel asupra conţinutului lor (nici măcar asupra autenticităţii) ceea ce dovedeşte că redacţia unuia dintre cele mai citite cotidiane din România nu a fost tocmai onestă atunci când a titrat că dezvăluirile i-ar fi fost confirmate de C.N.S.A.S.

Dincolo de aceste amănunte ce ţin de năravurile şi deontologia presei, mi se pare mai mult decât justificat interesul pentru trecutul d-lui Mugur Isărescu. Cu atât mai mult cu cât acesta ar fi putut influenţa activitatea guvernatorului post-decembrist al BNR tocmai având în vedere mult invocata continuare, mănoasă, adesea chiar la vedere, a activităţii multor persoane ce, la un moment dat, au deţinut funcţii de vârf în ierarhia fostei Securităţi.

Explicaţiile furnizate de unii interpuşi, îndeosebi de dl. Adrian Vasilescu, în conformitate cu care însuşi faptul că dl. Isărescu a lucrat la Institutul de Economie Mondială, organism cu caracter ştiinţific al cărui rost era acela de a studia specificităţile capitalismului, ar fi impus un regim special raporturilor dintre dl. Isărescu şi Securitatea comunistă conving doar până la un punct. Acela care aduce în discuţie faptul că toţi cetăţenii României erau obligaţi prin lege să-şi informeze în scris şefii ierarhici în legătură cu discuţiile avute cu cetăţeni străini, indiferent dacă aceste discuţii au fost purtate pe teritoriul României ori dincolo de graniţele ţării. Draconice regulamente le impuneau celor ce făceau deplasări în interes de serviciu în străinătate să depună rapoarte scrise referitoare la activităţile lor din afara fruntariilor României. Or, este mai mult ca sigur că dl. Isărescu a avut numeroase contacte cu cetăţeni străini, dar şi că a beneficiat destul de des de vize care îi permiteau să părăsească închisoarea numită România. Însăşi acordarea acestor vize ar putea reprezenta un indiciu că dl. Mugur Isărescu era socotit de organele de supraveghere drept o persoană ce nu ridica probleme deosebite. Dimpotrivă. Dl. Vasilescu a insistat asupra faptului că şi atunci când cel ce îi este de multă vreme şef şi prieten era solicitat să îşi caracterizeze în scris colegii textele emise de dl. Isărescu ar fi fost absolut inocente. Lăudându-i pe cei despre care a fost solicitat să scrie. Un singur lucru nu a explicat dl. Adrian Vasilescu. Şi anume. De ce dl. Isărescu şi-a semnat caracterizările nu cu numele său propriu, ci cu cel legendat. Manole. Îndeobşte, existenţa unui pseudonim folosit în relaţia cu Securitatea reprezintă un indiciu potrivit căruia aceste raporturi ar fi fost fundamentată de un angajament de colaborare.

Până la ora la care scriu eu acest comentariu, posibilul angajament al d-lui Isărescu nu a devenit încă public.

Pe de altă parte, mirarea, revolta, fie ele reale sau mimate, legate de un posibil trecut nu tocmai lăudabil al d-lui Mugur Constantin Isărescu dovedesc insuficienta cunoaştere a celor ce se miră ori se revoltă a mecanismelor diabolice specifice regimului totalitar, bazat pe teroare şi supraveghere din România dintre anii 1946-1989.

Numai că însuşi faptul că periodic apar dezvăluiri despre trecutul neconvenabil al unor persoane cu funcţii este o răzbunare a celor întâmplate în primii ani de după Revoluţie. Atunci când, programatic, din înalt ordin, din interese superioare, în numele unei pretinse concordii, al prevenirii unor manifestări revanşarde, cum le numea dl. Ion Iliescu, nu au fost onest şi până la capăt reglate conturile cu trecutul. De aici persistenţa suspiciunilor că unii înalţi demnitari din zisul establishment democratic al României au avut pe mai departe dublă comandă. Că ar fi fost şantajabili şi că aceste ipotetice şantaje i-ar fi determinat să întreprindă acţiuni nu tocmai oneste.

Rămân, pe mai departe, mari semne de întrebare care transcend cazul punctual Mugur Constantin Isărescu.

Ce se mai poate face la 27 de ani după Revoluţie? Se mai poate repara ceva concret sau e suficientă numai cunoaşterea adevărului? Care ne-a fost ascuns cu o neasemuită dibăcie. Niciodată egalată de felul în care a fost dirijată interminabila tranziţie a României. O operaţiune ce pare că va fi nefast decontată dacă va fi adoptat şi pus în practică planul Juncker referitor la viitorul Uniunii Europene. Indiferent de meritele avute de dl. Mugur Isărescu la aderarea României la UE.