Alina Mungiu-Pippidi: Dacă FIFA ar fi o ţară
La punerea sub acuzare a mai multor oficiali FIFA, seful Departamentului de Justiţie al SUA, Loretta E. Lynch, a declarat că „Departamentul de Justiţie este hotărât să pună capăt corupţiei pe scară largă de la vârful fotbalului internaţional, nu numai din cauza amplorii acesteia sau a îndrăznelii şi profunzimii operaţiunilor, dar şi din cauza sfidării pe care un asemenea comportament o aduce principiilor internaţionale”[1].
Cu alte cuvinte, a devenit pur şi simplu de neconceput în lumea de astăzi să sfidezi integritatea publică pe faţă cu atâta neruşinare cum a făcut-o FIFA de mulţi ani încoace. De Ziua Internaţională Anticorupţie (9 decembrie) merită să reflectăm asupra acestei situaţii.
De exemplu, dacă oficialii FIFA au acordat în mod sistematic drepturi de televiziune sau au stabilit locaţii pentru turnee pe bază de favoritism, în schimbul unor şpăgi sau alte favoruri, corupţia înseamnă că este regula prin care operează FIFA, nu excepţia. Oficialii americani reclamă că, timp de câteva decenii, oficialii FIFA „şi-au folosit poziţiile de lideri ai federaţiilor de fotbal din lume pentru a crea o reţea de corupţie şi lăcomie care a compromis integritatea frumosului joc”. Toată lumea ştia. Oponenţii erau reduşi în mod sistematic la tăcere, eliminaţi sau rămâneau o minoritate insignifiantă. Ar trebui să ne surprindă? În fond, media integrităţii publice a celor 209 ţări ale căror federaţii de fotbal constituie FIFA este de numai 5, pe o scală în care Noua Zeelandă are 10 iar Somalia 1 (din întâmplare, Somalia a fost cea care l-a nominalizat pe Blatter la preşedinţia FIFA în 2011). Şi mai îngrijorător este că numărul de ţări preponderent integre (cu un scor peste 7 să zicem) este de numai 44, iar numai 94 au un scor peste 5. Dacă FIFA ar fi o ţară, în mod cert nu s-ar clasa în jumătatea superioară, ci undeva în apropiere de Brazilia (nu departe de România), ai cărei oficiali par să fi fost profund implicaţi în corupţia FIFA, pe la poziţia 121, cu un scor de 4.2. Iar acesta este numai un clasament al percepţiilor, cel mai obiectiv în momentul de faţă, care agregă scorurile tuturor experţilor pentru fiecare ţară, dar dacă am construi un indicator al corupţiei privind numai practicile din achiziţiile publice[2], cum am făcut deja pentru UE-28 la cererea Consiliului European, s-ar vedea că instituţiile UE s-ar clasa după Portugalia (care este pe locul 15 în topul UE şi este ultima ţară în jur de nota 7 în topul mondial)? La drept vorbind, măcar Brazilia luptă de ceva vreme împotriva corupţiei, chiar dacă fără mare succes, ceea ce pare că nu este şi cazul FIFA. Finalmente, să nu întrebaţi unde s-ar situa ONU dacă ar fi evaluată ca ţară – o organizaţie în care chiar şi după o curăţire generală, liderii de top încă sunt arestaţi pentru corupţie. Se pare că pentru a ajunge la situaţia de dorit, în care corupţia este o abatere de la normalitate, încă este cale lungă, iar ceea ce combat luptătorii anticorupţie este mai degrabă o ordine socială în care trebuie să ştii pe cine cunoaşte un om ca să poţi prezice cam cu ce s-ar alege din resursele publice. Cel puţin asta încerc sa demonstrez în ultima mea carte, În căutarea bunei guvernări [3], că trebuie să luptăm pentru a stabili norma integrităţii publice înainte de a pedepsi abaterea de la ea. Este pur şi simplu vorba despre a înţelege care este practica majorităţii şi care a minorităţii.
Asemănările dintre FIFA şi o ţară aflată sub media globală în topurile corupţiei nu se opresc aici. Corupţia e despre putere necenzurată şi absenţa supravegherii publice, care permite oficialilor să-şi transforme influenţa în câştiguri materiale. Unde întâlnim aşa ceva, monopolurile şi cartelurile de putere rezistă chiar în pofida alegerilor, devenite formă fără fond. Combinaţia între numărul nelimitat de mandate şi postura de candidat unic i-a permis lui Blatter să se bucure de privilegii familiare celor din Africa Subsahariană sau Asia Centrală, cele mai corupte regiuni din lume. Iar acolo unde puterea discreţionară este atât de mare încât împiedică apariţia opoziţiei (nicio federaţie din lume nu are curajul să susţină candidatura unui jurnalist sportiv din America la preşedinţia FIFA de teama represaliilor din partea FIFA), atunci agenţiile sau comisiile interne de control sunt şi ele sub influenţa celor corupţi. Acestea au fost petiţionate în mod regulat şi au găsit „lipsă de probe”. De aceea, în cartea mea, dovezile indică până acum că în ţările care au adoptat mai multă legislaţie şi instituţii anticorupţie corupţia nu a scăzut mai mult decât în ţările care nu au aşa ceva. De fapt, se pare că este chiar invers – în prezent, cele mai corupte ţări au cele mai multe legi şi agenţii, adesea folosite împotriva oponenţilor liderilor de la putere. Cea mai bună politică anticorupţie pentru ţările astea ar fi, însă, înlocuirea acelor conducători cu tot cu elitele şi clicile care au fost la putere în toţi aceşti ani în care corupţia a fost în floare, şi, după plecarea lor, limitarea mandatelor, liberalizarea accesului la poziţii publice şi alte reforme de bun simţ pe care mulţi fani ai fotbalului din întreaga lume le aşteaptă de ani buni de la FIFA.
Acest lucru este dificil, însă, pentru că întreaga economie politică a unui stat sau organizaţii corupte este construită în mod corupt, şi nu e uşor de desfăcut. De exemplu, în Brazilia, unde măcar există o luptă între integritate şi corupţie, cele mai sărace regiuni din ţară sunt folosite de către politicieni corupţi pentru a fi realeşi, în schimbul unor alocări de fonduri – asemănător cazului FIFA, în care era vorba despre stadioane sau alte favoruri pentru statele mai sărace, devenite astfel clienţi ai clicii conducătoare sau cumpărate cu bani lichizi în ziua alegerilor. Zonele mai bogate şi mai active din punct de vedere politic cer integritate – chiar şi înainte sau în timpul unui turneu Mondial, cum ar fi cel din Brazilia, până la urmă – dar, la final, ce rezultă este o medie. Corupţia nu ţine de naţionalitate – Blatter a fost, în fond, elveţian iar ţara lui are un impresionant scor de 9.8 şi se află pe locul 4 la nivel mondial – ci de majoritatea cu care se confruntă elitele. Dacă majoritatea poate fi cumpărată, intimidată sau manipulată, atunci o ţară, la fel ca o organizaţie internaţională, nu poate controla corupţia elitelor sale.
În cele din urmă, FIFA e totuşi ceva mai norocoasă decât destule ţări, întrucât e şi subiectul unor jurisdicţii externe propriului sistem de impunităţi pe care şi-l construise – cel puţin cele elveţiene şi americane. Inculpaţii au folosit bănci americane pentru mită, încălcând, astfel, legi americane. Astfel s-au creat condiţiile unei binevenite intervenţii americane, cel puţin în acest caz, şi am avut şi noi ce sărbători de ziua internaţională a corupţiei.
Traducere din limba engleză după Voxeurop
[1] http://www.justice.gov/opa/pr/sixteen-additional-fifa-officials-indicted-racketeering-conspiracy-and-corruption
[2] http://anticorrp.eu/wp-content/uploads/2015/10/ACRVolume3_Ch1_GovFavEurope.pdf
[3] http://www.cambridge.org/us/academic/subjects/politics-international-relations/comparative-politics/quest-good-governance-how-societies-develop-control-corruption?format=HB
***
Post scriptum.
Aud, de la distanţă, printre rafalele trase în România Curată de politicieni corupţi, televiziunile unor politicieni corupţi şi nişte corupţi mai mărunţei acoperiţi prin bloguri, că ar exista organizaţii anticorupţie în societatea civilă libere de conflict de interese. Mă înţelegeţi, dacă presa scrie de rău despre o firmă şi pe urmă îi ia banii de reclamă (cazul Voiculescu) e şantaj, ca ONG-urile anticorupţie să monitorizeze baroni locali sau guvernul, iar pe urmă să ia contracte publice, zic unii că nu e. Admir ingeniozitatea românească şi mai ales faptul cu totul excepţional că exact ONG-urile care s-au agitat să intre în guvern (unele cu succes) practică asta de ani de zile (cu ajutorul unui auditor, la SAR am oprit la vreme procedura, dar e cam greu să supraveghezi integritatea unei întregi comunităţi când eşti mult absent, ca mine, iar când vin mă ocup de generalul Oprea…). Secretara m-a informat la acea vreme că tot dădeau telefoane diverse consilii judeţene notoriu corupte să facă pentru SAR contracte de asistenţă în care să le sfătuim cum să scape de conflicte de interese (deşi era elementar – era însă vorba de unele deja comise). Alţii au făcut asemenea contracte. Să fii când în sectorul privat sau terţiar, când la guvernare, dar mereu cu bani publici, se cheamă revolving doors şi e o practică notorie şi coruptă. Ca atare, nu ar fi nimic în regulă cu unii anticorupţi de profesie care se duc pe joburi publice, e bine că scapă anticorupţia de ei, dar măcar acum organizaţiile lor să se lase în ceasul al doisprezecelea de bani publici, că e mult mai rău decât cu sponsorizarea de la SMURD şi controalele ISU, tu să fii la guvernare şi ai tăi să tot ia contracte publice. Nu le mai dau numele, sunt notorii, dar măcar de ziua internaţională a corupţiei să curăţăm o dată şi comunitatea noastră anticorupţie. Iar pentru oamenii inocenţi, ce naiba, nu e aşa greu de văzut ce e pe bune şi ce e blat. Îşi asumă omul vreun risc? Are procese cu cei mari şi tari (ale mele încep cu Iliescu şi Miron Cozma din 1991, şi trec prin mai mulţi şefi de servicii secrete şi miniştri de Justiţie, ca Stănoiu, sau Interne, ca Oprea). Ia partea celor furaţi şi dă – cu nume, în profitori, fără excepţii? Că dacă în loc de asta ţine seminarii, ocupă spaţiu la TV şi scrie texte pe care şi le autopublică sau aplicaţii la bani cu care mai trage un tun pe la vreun donor (dar pe Google Scholar nu găseşti vreo dovadă că e expert, că nimeni nu-i citează opera rezultată) atunci e un impostor anticorupţie. Că de ce domeniul ăsta să fie scutit faţă de altele.
Se încarcă comentariile...
