0 (zero) PLUS

Doamna din poveste este mătuşa mea, iar eu conduc o redacţie de sport. Mai mult de fotbal. Netty (mătuşica mea dragă) a ieşit din tunel, eu însă cred că mai am mult de tras.

O doamnă elegantă până şi-n cămaşa de noapte, plină de vânătăi pe braţe, şade pe patul Spitalului de Urgenţă, într-o rezervă curăţică. Două hematoame sunt la un pas să-i explodeze în stomac. Fiică-sa, transfigurată de nesomn şi suferinţă, şi soră-sa, medic de profesie, neputincioasă în acele momente, se roagă. Fiul, care şi-a găsit cu greu bilet de avion în miez de noapte, trebuie să sosească de la Paris. A doua zi. Şanse 50-50, spune mecanic, dar răspicat, o doctoriţă cu ochii minunaţi, albaştri-verzui, pe care însă n-are curaj să-i facă să se întâlnească cu ai mei. Cineva, undeva, minte. Doamna îşi coboară ochii, pune pleoapă peste pleoapă. Totul se întunecă în mintea ei, iar un tunel, lung, aproape nesfârşit, îşi deschide agale uşile imense. Merge, păşeşte temător, mai exact pluteşte, într-o lume în care lacrimile curg pe nişte bucăţi de teracotă, capete adormite, dar cu trăsături frumoase, ies din nămol, undeva departe se vede un cer, albastru-verzui ca marea din insulele la care visăm. Lacrimile se scurg încet şi continuă să spele bucăţile maronii şi foarte murdare ale sobei de teracotă, unde mânca, mică fiind, câte o bucată de mămăligă. Cercul se micşorează, iar marea pare mică. Brusc, lumina curăţă totul, lacrimile dispar, iar pleoapele capătă o forţă divină să-şi revină. Doamna de 71 de ani se trezeşte după un minut din moarte clinică şi rosteşte simplu, dar foarte clar:  0 plus. Doamna, fostă directoare de şcoală, profesor de matematică, a dat una dintre cele mai frumoase definiţii ale vieţii ce mi-a fost dat vreodată să aud: 0 plus.

Matematica sportului autohton ne arată un grafic în care tindem, cu o constanţă enervantă, spre zero. Reuşim datorită unor personalităţi încăpăţânate şi ambiţioase să adunăm medalii accidentale (a nu se citi întâmplătoare pentru cariera lor sau nemeritate), dezbateri neterminate fără vreo soluţie certă şi viabilă despre baze sportive, oameni care nu văd decât blocuri de sticlă strălucitoare ce ating cerul pe locul acestora, ore de sport numărate pe câteva degete, gestionate uneori de profesori blazaţi şi luaţi la mişto în cancelarii, copii veseli şi jucăuşi înghesuiţi în clase, părinţi iresponsabili, mulţi conducători care se văicăresc şi se anunţă deja doborâţi de sistem şi multă, foarte multă nepăsare. Sportul nostru e asemenea tunelului doamnei de la urgenţă, în care, cu siguranţă, copiii vor plânge neîntrerupt prin spitale (în 1996, 80%!!! din populaţia masculină a României nu putea fi înrolată în armata română din cauza problemelor medicale, conform unui studiu realizat de dl. Pierre de Hillerin), cerul albastru îl vom vedea în vederi ieftine, iar capetele ieşite din noroi riscă să fie ale nepoţilor noştri. Lumina e departe pentru noi, însă dacă vom avea tupeul şi tăria să ne trezim, mai avem o şansă să spunem: sportul e… 0 plus.