De vorbă cu un psiho-oncolog: „Fiecare pacient ne învaţă că merită să luptăm şi pentru ultima şansă”

Florina Pop lucrează cu pacienţii Institutului Oncologic de la Cluj FOTO Arhivă personală

Pacienţii diagnosticaţi cu cancer au avut de înfruntat, în ultimele luni, nu doar temerile privind evoluţia bolii de care suferă, ci şi frica de a se infecta cu virusul SARS-CoV-2, spune psihoterapeuta Florina Pop. Potrivit acesteia, spijinul psihologic pentru bolnavii de cancer trebuie să vină de la experţi, dar şi de la familie.

Un diagnostic de cancer afectează profund psihicul pacientului, astfel că intervenţia unui specialist în psihologie este esenţială, explică Florina Pop (35 de ani), psiholog clinician specialist la Institutul Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuţă“ din Cluj-Napoca.

Fiecare tratament este personalizat pentru nevoile pacientului vizat, însă există şi o serie de etape prin care trece orice om care suferă de o boală oncologică. Specialista explică şi faptul că familia este esenţială în felul în care un pacient face faţă bolii: „Membrii familiei sunt cei care asigură cadrul în care experienţa cancerului  se desfăşoară“.

„Weekend Adevărul“: Cât de importantă e terapia psihologică pentru un bolnav de cancer?

Florina Pop: Îngrijirea oncologică în general, din cauza impactului bolii asupra vieţii pacientului şi a contextului său familial şi social, necesită o îngrijire medicală multidisciplinară, dar şi o îngrijire psiho-socială complexă. Problemele şi dificultăţile importante induse de îmbolnăvirile pacienţilor cu cancer le generează acestora, de cele mai multe ori, o stare de distres emoţional. Studiile arată că unul din doi pacienţi cu cancer, indiferent de localizarea acestuia, va fi afectat pe parcursul evoluţiei bolii de un distres sever, ceea ce presupune o morbiditate psihologică specifică: tulburări anxioase, depresie, tulburări de adaptare.

Există suficiente studii şi meta-analize care să ateste faptul că unele intervenţii psiho-oncologice reuşesc să ajute pacientul să-şi reducă distresul şi să se bucure de o bună calitate a vieţii. Rolul intervenţiilor psiho-oncologice este de a permite adaptarea la diagnostic, la intervenţiile chirurgicale şi tratamentele oncologice, de a diminua depresia şi anxietatea, de a încuraja pacienţii să-şi dezvolte abilităţi de autoajutorare şi autoreglare emoţională pentru a face faţă bolii şi traiectoriei bolii oncologice – de la etapa de screening, diagnostic, tratament, remisie totală sau îngrijire paliativă – şi, desigur, de a susţine emoţional pacientul pe tot parcursul bolii.

Care este momentul în care pacientul ar trebui să apeleze la un psiholog?

Din cauza complexităţii problemelor cu care se confruntă un pacient oncologic, un anumit distres este normal, însă consider că ideal ar fi ca pacientul să solicite suport psihologic încă din etapa de screening sau a biopsiei sau chiar din cea de diagnostic, cât mai timpuriu. Recomand acest lucru deoarece avem nevoie şi de timp pentru a putea interveni, astfel încât să prevenim recăderile din punct de vedere emoţional, iar pacientul să devină, în final, propriul lui terapeut, deoarece a exersat suficiente tehnici validate ştiinţific şi a văzut că au efect.

Să luăm exemplul unei paciente cu cancer mamar, pentru care schema-standard de tratament oncologic implică intervenţie chirurgicală sau tratament chimioterapeutic de opt şedinţe şi tratament radioterapeutic de 25 de şedinţe, care durează aproximativ un an. Deşi vor fi multe etape ce vor presupune intervenţii în situaţii de criză din punct de vedere emoţional, în etapa tratamentului radioterapeutic, într-o intervenţie psihologică suportivă, putem aborda mult mai detaliat îngrijorările de pe lista de probleme ale pacientei. Cu cât pacientul beneficiază de un număr mai mare de şedinţe psihologice, cu atât problema de ordin emoţional este abordată mai în profunzime şi riscul unei recăderi emoţionale este mai scăzut.

Sprijinul psihologic, adaptat la pacient

În ce constă intervenţia psiho-oncologică?

Aspectul esenţial atunci când discutăm despre intervenţia psiho-oncologică este suportul emoţional. Intervenţia suportivă reprezintă fundamentul pentru interacţiunea pacient-psiholog pe toată traiectoria bolii. Obiectivul este de a stabili o relaţie terapeutică suportivă, de încredere, care să permită pacientului să-şi exploreze gândurile şi trăirile. Dacă intervenim în situaţie de criză, atunci urmărim să reducem impactul evenimentului, să facilităm procesele de adaptare psihologică şi să ne pregătim pentru funcţionarea adecvată post-eveniment stresant. De foarte multe ori, ne concentrăm pe soluţii în locul încercării de a rezolva ceea ce poate fi „greşit“, iar atunci accentul cade pe găsirea a ceea ce funcţionează pentru pacient şi pe găsirea căilor de a aplica mai multe soluţii funcţionale. Ca psiholog, rămân concentrată pe pacient, în sensul de a rămâne apropiată de planurile pacientului, contextul şi capacitatea acestuia.

O altă modalitate de intervenţie psihologică recomandată este cea cognitiv-comportamentală. Simplu spus, intervenţia cognitiv-comportamentală se bazează pe principiul conform căruia gândurile ne influenţează emoţiile. Intervenţia psihologică este una centrată pe problemă, colaborativă, întotdeauna realizată în parteneriat cu pacientul. Utilizează un pachet de tehnici psihologice validate ştiinţific. A ne raporta sănătos din punct de vedere psihologic la boala oncologică înseamnă a avea imunitate psihică. Ştim ce ne ajută pentru a gândi raţional şi a ne comporta adaptativ, astfel încât toate recomandările pe care le fac sunt bazate pe ceea ce e dovedit ştiinţific că ajută din punct de vedere psihologic, dar adaptat pacientului din faţa mea, etapei în care se află.

Moartea, de neconceput

Care sunt etapele psihologice prin care trece un pacient oncologic din momentul în care află diagnosticul? Cum văd problema morţii, de pildă?

Medicul psihiatru dr. Elisabeth Kubler-Ross spunea că, în inconştientul nostru, propria moarte nu este niciodată posibilă. Este de neconceput pentru inconştient să-şi imagineze sfârşitul concret al propriei vieţi, iar dacă această viaţă trebuie să se sfârşească, sfârşitul este atribuit intervenţiei nedrepte a cuiva din afară. Există stadiile atât de cunoscute, precum negarea şi izolarea – pacienţii reacţionează cu afirmaţia: „Nu, nu eu, nu poate fi adevărat“. De obicei, e o apărare temporară, pentru că ştiţi cum se spune: „Nu ne putem uita tot timpul la soare, nu putem sta cu faţa la moarte tot timpul, nu?“. Când acest prim stadiu al negării nu mai poate fi susţinut, se instalează sentimente de furie, de revoltă. Următoarea întrebare logică devine: „De ce eu?“.

Al treilea stadiu e cel al negocierii: dacă nu am reuşit să facem faţă faptelor triste din prima perioadă şi am fost furioşi pe oameni şi pe Dumnezeu în cea de-a doua fază, încercăm să facem un fel de înţelegere. Atunci când pacientul nu-şi mai poate nega boala, când e nevoit să se supună unor noi operaţii şi internări în spital, deoarece se simte mai slăbit, toate trăirile lui pot fi înlocuite cu un sentiment de mare pierdere, respectiv acel stadiu al depresiei. Dacă, totuşi, are destul timp şi a primit sprijin psihologic ca să-şi elaboreze stadiile descrise anterior, pacientul va ajunge într-un stadiu în care nu este nici depresiv, nici furios pe destinul său, ci e în cel de al cincilea stadiu: al acceptării.

Totuşi, mulţi văd în cancer o condamnare la moarte. Cum reuşiţi să treziţi în ei gândirea pozitivă?

Ceea ce încerc să fac este mai degrabă să lucrăm astfel încât gândirea să devină una raţională, pentru ca emoţiile experienţiale să fie unele sănătoase, care să nu copleşească. O emoţie sănătoasă nu înseamnă că e neaparat pozitivă, ci poate fi şi una negativă. A trăi emoţii negative funcţionale este un semn de normalitate, ne face să ne simţim oameni. Spre exemplu, atunci când pierdem pe cineva, indiferent de context, este normal să fim trişti, să avem regrete sau
nemulţumiri. Totodată, haideţi să ne imaginăm cât aţi considera de normal să vedeţi pe cineva fericit, mulţumit şi jovial la o înmormântare sau în momentul în care află de o boală precum o patologie neoplazică?

Florina Pop

Specializată în tratarea pacienţilor cu cancer şi a familiilor lor

Are cursuri de formare în domeniul psihologiei clinice, psihoterapiei cognitiv-comportamentale şi psiho-oncologiei.

A participat la o serie de conferinţe şi simpozioane din domeniul medical şi din cel psiho-social.

Teza sa de doctorat a vizat „Rolul factorilor psiho-sociali în context oncologic. Implicaţii teoretice şi intervenţionale pentru aparţinători“.

Din 2011 este psiholog clinician specialist la Institutul Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuţă“ din Cluj-Napoca.

„Nimeni nu vrea să fie grăbit atunci când îşi exprimă o suferinţă“

Cum i-a afectat pe pacienţii oncologici, din punct de vedere psihologic, perioada de pandemie?

Din păcate, pandemia a afectat pacientul oncologic în fiecare etapă de tratament: de la pacienţii care au fost recent diagnosticaţi până la cei care se aflau în tratament. Pandemia a reprezentat o criză dublă pentru aceşti bolnavi. Conform studiilor din literatura de specialitate şi a ceea ce am văzut şi în practica mea clinică, pacienţii oncologici au trăit frică, stări anxioase şi depresive, ceea ce a presupus şi nevoia asigurării unui suport psihologic concentrat pe fricile relaţionate infecţiei cu SARS-CoV-2. COVID-19 a intensificat anxietatea şi distresul, care sunt oricum la nivele destul de ridicate la persoanele afectate de cancer.

Pacienţii oncologici se simt izolaţi şi pot simţi vinovăţie dacă familia oferă ajutor, în ciuda recomandărilor care vizează distanţarea socială. Carantina, o realitate comună în timpul pandemiei, poate intensifica anxietatea, iritabilitatea şi depresia, în special când este implementată pentru perioade lungi de timp. Izolarea socială şi necesitatea de a sta acasă pot determina apriţia sentimentului de singurătate. Incertitudinea intensifică distresul emoţional, ceea ce are consecinţe asupra rezultatelor clinice în cazul pacienţilor oncologici. Fiecare vizită la Institut ori la Centrul Oncologic reprezenta oricum un eveniment stresant, iar peste acesta s-a suprapus testarea pentru detectarea virusului SARS-CoV-2, care este pentru oricine un eveniment neplăcut. Am o pacientă care urmează tratament oncologic pentru cancer colorectal şi s-a testat de 14 ori până în acest moment.

Ce rol are familia în viaţa bolnavului de cancer?

Cancerul poate uni unele familii, dar pe altele le dezbină. Nimeni din familie nu rămâne neatins de schimbările generate de boala care pune viaţa în pericol. Familiile contează. Ele contează pentru că oferă contextul adaptativ în care pacientul răspunde la boala oncologică. Membrii familiei sunt cei care asigură cadrul în care experienţa cancerului se desfăşoară. Cu toate acestea, familia însăşi e adesea profund afectată de boală. Adaptarea familiei la boală este un proces continuu cu multe cicluri critice. Cancerul afectează familia din punct de vedere emoţional, cognitiv şi comportamental, adesea schimbând rutinele zilnice, planurile de prezent şi de viitor, sentimentele şi părerile despre sine şi despre ceilalţi din cadrul familiei.

De ce aţi ales să deveniţi psiholog şi cum aţi ajuns să vă alăturaţi echipei de la Institutul Oncologic?

Încă dinainte de a studia psihologia mi-au plăcut lucrurile care aveau sens şi aveau în centru omul. Mi-am dorit mereu să nu fac rău, înainte de a face bine. Datorită faptului că eram o bună ascultătoare, prietenii îmi spuneau că ar trebui să devin psiholog. Primul contact cu pacienţii oncologici l-am avut în anul 2007, în cadrul unui stagiu clinic la Institutul Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuţă“.

Cei care m-au convins să studiez acest domeniu al psiho-oncologiei au fost chiar pacienţii. Spun acest lucru deoarece, deşi eram doar în anul III de facultate şi puteam doar să asigur suport emoţional, îmi amintesc cum mă întrebau sau mă rugau să mă întorc şi a doua zi . Acest feedback mi-a dat mult curaj. M-am alăturat echipei de la Institutul Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuţă“ datorită unui medic cu viziune şi care a abordat o paradigmă a concentrării pe pacient, în care din ce în ce mai multă atenţie se acordă aspectelor psiho-sociale, precum distresul oncologic, calitatea vieţii şi supravieţuirea.

Care sunt cele mai mai provocări ale meseriei?

Fiecare zi şi fiecare pacient reprezintă o provocare. Cred că este nevoie de dezvoltare personală şi profesională continuă. Nu se opreşte la opt ore de muncă sau după 10-20 de ani de experienţă în domeniu. Adaptabilitatea, flexibilitatea cognitivă şi mai ales capacitatea de a tolera durerea celuilalt sunt abilităţi esenţiale pentru un psiho-oncolog. Ştiţi cum e? Se spune că tragedia nu înseamnă pesimism şi nici întristare, ci reprezintă o recunoaştere a faptului că plângem deoarece anumite lucruri contează şi ne place să ştim că nu suntem singuri.

O parte esenţială din intervenţia psiho-oncologică o reprezintă validarea emoţiilor, respectiv recunoaşterea faptului că, deşi este destul de greu să suferi, este şi mai rău să suferi de unul singur. Cea mai importantă provocare este cea de a-i da şansa pacientului de a-şi „lăsa emoţiile să se întâmple“ şi astfel îi comunicăm că sentimentele lui contează. Experienţa lui e importantă. Avem timp pentru pacient. Suntem acolo doar pentru el. Nimeni nu vrea să fie grăbit atunci când îşi exprimă o suferinţă. Vrem să fim ascultaţi şi ocrotiţi. Faptul că ne împărtăşim suferinţa înseamnă că avem încredere în cealaltă persoană.

Vă mai recomandăm:

Etapele psihologice ale doliului. Ce rol au ritualurile de înmormântare în acceptarea decesului persoanei dragi

Cum facem faţă frustrării? Psiholog: „Suntem o generaţie care învaţă cu greu să-şi gestioneze această stare emoţională“