Secretele insulei de sub apele Dunării. Fost locuitor al Ada Kaleh: „Eram fericiţi, dar eram închişi acolo, eram izolaţi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ahmet Engur, pe faleză la Orşova FOTO Alexandra Georgescu
Ahmet Engur, pe faleză la Orşova FOTO Alexandra Georgescu

Insula Ada Kaleh a fost sacrificată de comunişti pentru a ridica la Porţile de Fier una dintre cele mai mari hidrocentrale din Europa. Turcii de pe insulă au plecat, dar în mintea lor a rămas amintirea colţului de paradis.

Celebra insulă Ada Kaleh de pe Dunăre a fost inundată intenţionat, în anul 1970: paradisul din mijlocul fluviului a fost acoperit de apele hidrocentralei Porţile de Fier I. Insula se afla la aproximativ 3 kilometri în aval de Orşova, avea o lungime de aproape 2 kilometri şi era populată de 600 de turci. În urma ei au rămas oamenii strămutaţi, împrăştiaţi prin lume, dar care au păstrat cu ei misterul lumii ascunse sub ape.  

Ahmet Engur (75 de ani) este unul dintre cei 600 de foşti locuitori de pe Ada Kaleh obligaţi în 1968, de regimul comunist, să părăsească insula. Avea 27 de ani atunci şi vârsta l-a ajutat să nu simtă mutarea ca pe o dramă profundă, aşa cum au înţeles-o pe bătrânii de pe insulă. Atât de mare a fost durerea că mulţi dintre ei au murit la gândul că trebuie să-şi părăsească locuinţele, că trebuie să lase în spate toată agoniseala şi amintirile. Mama lui Ahmet, spre exemplu, a murit la câteva luni după ce a plecat de pe insulă.

„A fost aşa o hărmălaie, unii au cerut să plece în Turcia, alţii au cerut la Constanţa, s-au împrăştiat în mai multe locuri. Au murit atunci mulţi bătrâni de supărare şi mama mea a murit în toamna 1968, am îngropat-o pe Insula Şimian, acolo unde a fost strămutată cetatea. Se plângea, ne conducem unii pe alţii“, îşi aminteşte Ahmet Engur.

Locuitorii nu au fost despăgubiţi la justa valoare de către comunişti, care le-au dat sume mult mai mici decât valoarea proprietăţilor pe care le lăsau în urmă. E adevărat, li s-a spus că pot să ia de pe insulă materialele de construcţie rezultate din demolarea caselor şi că li se asigură transportul gratuit, dar foarte puţini s-au încumetat la o asemenea operaţiune. Ahmet Engur îşi aminteşte că a primit atunci 11.000 de lei, bani care nu însemnau mare lucru la acea vreme. De pildă, atunci când s-a stabilit în Orşova, a achitat un avans de 34.000 lei pentru un apartament cu trei camere, care în final a costat 100.000.

image

Născut pe insulă

Ahmet s-a născut pe insulă în 1941. Tatăl său a fost deputat în Marea Adunare Naţională, iar mama provenea dintr-o familie înstărită. „Porecla noastră de familie era «Iavaş», pentru că am avut un bunic care a fost zapciu, cum se spune pe româneşte, un fel de poliţai otoman. El avea tactică, mergea încet pe urmele infractorilor, venea «iavaş-iavaş», de aici porecla. După moartea bunicilor, cei cinci fraţi ai mamei au vândut şi au lichidat toată averea, iar mama a rămas cu două prăvălii pe insulă.  Apoi, mama a lucrat ca  muncitoare la fabrica de ţigări», spune Ahmet.

Traiul insular

Primele patru clase le-a urmat pe insulă şi apoi alte trei clase la Orşova. Îi erau suficiente şapte clase pentru ca pe insulă să câştige o pâine bună. „Fiind puţin mai şcolit pe insulă, m-au pus magazioner, administrator de creşă şi croitor la fabrica de confecţii“, povesteşte Ahmet.

FOTO Facebook Turnu Severin de altădată

insula ada kaleh FOTO Facebook Drobeta Turnu Severin de altădată

Comuniştii schimbaseră mult viaţa pe insulă, nu mai existau acele prăvălii turceşti din anii `30 care dădeau un farmec aparte acestui loc, toate fabricile erau acum proprietatea statului român, dar erau atât de multe locuri de muncă că veneau să muncească aici şi români din satele învecinate insulei Ada Kaleh. Erau aici o fabrică de confecţii, un atelier de preparat rahat, o fabrică de ţigarete.

Duminica, Ahmet lucra şi ca barcagiu şi îşi aminteşte că într-o singură zi câştiga un salariu pentru care la fabrică muncea o lună. Doi lei dus, doi lei întors, asta era taxa pe care trebuia să o achiţi acestor barcagii care asigurau transportul de pe insulă pe malul românesc al Dunării. Bărcile erau cu vâsle şi puteau transporta în general 7-8 persoane. Pentru angajaţii români care veneau din satele învecinate şi munceau pe insulă, fabricile respective puneau la dispoziţie bărci.

ada kaleh

Traficul creştea la sfârşit de săptămână, când turiştii veneau în număr mare pe insulă, iar barcagii abia făceau faţă clienţilor. Imediat cum păşeau pe insulă, turiştii trebuiau să predea buletinul unui grănicer, care era înpoiat la plecare. Cine dorea să rămână peste noapte pe insulă la rude avea nevoie de aprobarea autorităţilor.  Ceauşescu a încurajat turismul pe insulă, iar insularii erau sfătuiţi permanent să se poarte frumos cu turiştii pentru ca aceştia să revină în Ada-Kaleh.

FOTOGRAFII: Facebook Turnu Severin de altădată

image

Restricţiile impuse de comunişti

Fostul locuitor din Ada Kaleh mai spune că se simţea încorsetat pe atunci, fiindcă din pricina conflictului româno-iugoslav insularilor li se impuseseră de către regimul comunist anumite restricţii. Gardul de sârmă ghimpată de doi metri şi jumătate ridicat pe insulă înspre partea iugoslavă, faptul că trebuia să anunţi grănicerul când vii sau părăseşti insula, dar mai ales ideea că după lăsarea serii nu mai puteai părăsi insula, barcagii având instrucţiuni clare în acest sens, îl făceau pe Ahmet să se simtă cumva prins.

„Noi eram fericiţi, dar eram închişi acolo şi mie îmi plăcea libertatea. Zi-lumină puteai să circuli de la mal la mal, dar când se întuneca barcagii nu mai aveau voie să circule. Eram izolaţi, eram duşmani de moarte cu Tito. Noi, insularii, am fost oameni cuminţi, niciunul nu a sărit graniţa să treacă ilegal frontiera“, spune Ahmet.

ada kaleh

Hai la Sfatul Popular

Contrar dorinţei familiei, Ahmet s-a însurat cu o româncă şi totul s-a întâmplat cu un an înainte de a pleca de pe insulă. „I-am dezamăgit pe toţi, nu prea mă mai băgau în seamă. Când ne-am dus la Sfatul Popular, secretarul ne-a dat afară: «Voi nu aveţi gaşcă». M-am dus la cafenea, am adunat de acolo nişte barcagii, am avut nişte băuturi pregătite, aşa că am avut şi martori cu ocazia asta. În final, s-a umplut Primăria“, povesteşte Ahmet. 

Şi pentru că în primii ani ai tinereţii paşii l-au purtat tot spre Orşova, Ahmet s-a stabilit aici, unde şi-a găsit o a doua casă. Multă vreme a fost şeful unei celebre cafenele, unde evident se servea cafeaua preparată după tradiţionala reţetă turcească. Dar parfumul trandafirilor din grădina casei sale din Ada Kaleh, aroma dulceţii de smochine sau a baclavelor preparate de mama sa îl urmăresc şi acum, la 75 de ani.

„Făcea mama nişte tăvi mari cu baclavale, le duceam pe cap şi le coceam la brutărie, că nu aveai acasă aşa cuptor mare. Aveam etichetă ca să nu se confunde. Ne făcea mama şi halva, bragă. Am avut casa pe malul Dunării, de la mine se vedea halta Ada Kaleh, chiar în dreptul viaductului, se vedeau bărcile. Şoseaua nu era asfaltată pe atunci“, îşi mai aminteşte Ahmet Engur. Acum, pe Drumul European E 70 a mai rămas doar o tăbliţă pe care scrie „Viaductul Ada Kaleh“, singurul lucru care mai aminteşte de insula ascunsă în mijlocul Dunării.

Turnu-Severin



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite