Islamismul în Banat. Viaţa mistică şi culturală, credinţa islamică ortodoxă şi credinţă populară în vilayetul Timişoara

Timişoara otomană în 1650 în care se văd două minarete

În perioada 1552-1716, Timişoara şi Banatul a căzut în mâinile Imperiului Otoman. A urmat 164 de ani de administraţie islamică.

Lucrarea Cristinei Feneşan, singurul istoric din România care cunoaşte limba turcă otomană, a realizat o vastă cercetare asupra vilayetului Timişoara, din perioada 1552-1716. Feneşan aduce noutăţi fundamentale în cunoaşterea evoluţiei Banatului în perioada dominaţiei otomane. 

Astăzi, în Timişoara trăieşte o comunitate de aproximativ 4.000 de musulmani. Există o moschee ridicată de oamenii de afaceri la începutul anilor 90, unde arabii se aduncă pentru rugăciuni. A fost însă o vreme în care Banatul era provincie islamică timp 164 de ani.

Instaurarea stăpânirii otomane asupra Banatului a început prin schimbarea structurii etnice şi religioase a oraşului Timişoara, acţiune care nu a dus la eliminarea deplină deplină a populaţiei locale. În rândul locuitorilor s-au aflat funcţionari, slujitori ai bisericilor, musulmani şi militari de origine balcanică, din Bosnia şi Serbia, precum şi din Ungaria. Aceasta a fost calea prin care s-a implantat o cultură diferită şi opusă prin ideologia sa religioasă şi politică în mediul multicultural, caracteristic Timişoarei înainte de cucerirea otomană. Introducerea admonistraţiei otomane a impus ca limbă oficială cea turco-osmană, dar în vilayetul Timişoara s-a vorbit în mod curent limbile sârbă, română, maghiară, pesană, dar şi araba Coranului.
 

Osman Aga, unul dintre cei mai renumiţi scriitori din Timişoara otomană, scria în memoriile sale că la data luării în captivitate de austrieci, el ştia sârbeşte şi ungureşte, înţelegând şi româneşte.

Vilayetul de Timişoara în 1683

În Banat, Islamul a fost impus de trupele şi autorităţile otomane odată cu improvizarea primului lăcaş de cult musulman şi cu cântarea ezanului (chemarea la slujba de vineri şi la cele cinci rugăciuni zilnice). Aceasta a fost calea clasică şi simplă de implementare a islamuului. 

“Islamul nu este doar un cult în care credinţa în Divinitate (Allah) şi sentimentul religios s-au manifestat prin rugăciuni şi acte rituale, ci însumează o concepţie despre lume, o mentalitate şi cultură universală, rezultatul unei evoluţii îndelungate. În Imperiul Otoman însă, Islamul a devenit o parte indisolubilă a identităţii statului, a legitimităţii şi a aspectelor politicii sale, exprimând totodată un raport de subordonare faţă de interesele acestui stat”, susţine Cristina Feneşan. 

Între credinţa islamică ortodoxă (sunna) şi cea heterodoxă (refiza)

Palierele fundamentale ale lumii otomane în care s-au adus interpretări islamului, diversificndu-l în egală măsură, au fost reprezentate de statul sau cârmuirea centrală otomană, de şcoli medii şi superioare sau de clasa învăţaţilor teologi, de ordine mistice împreună cu aşezământe religioase şi de mulţimea oamenilor de rând, păstrătorii culturii tradiţionale.

Acesta din urmă a îngemânat o serie de elemente mitologice şi culturale, provenite dintr-un spaţiu vast, care s-a întins din Asia Centrală şi până în Peninsula Balcanică.

"Toate elementele au adâncit deosebirile existente între credinţa islamică ortodoxă (sunna) şi cea heterodoxă (refiza), fără a înlătura unele aspecte comune, printre care s-a aflat şi culturl sfinţilor. Atât suniţii, membri ordinului de dervişi Alevi-Bektaşii, cât şi unele cercuri mistice au împărtăşit credinţe şi practici foarte asemănătoare ale cultului sfinţilor, pe care ulemalele le-au condamnat public, fiind considerate cauze ale necredinţei şi apoi în conflict cu credinţa islamică ortodoxă, au stârnit neîncrederea, impunând un control strict din partea autorităţilor statului otoman, a cărui ideologie s-a întemeiat pe Islamul sunnit", explică Feneşan. 

Autoritatea centrală otomană a trecut la represiune sângeroasă atunci când conceptele şi ideile susţinute de o serie de cercuri şi ordine mistice au declanşat mişcări cu caracter social şi politic.

Islamul sunnit în Banat

În cursul procesului de încorporare a teritoriilor cucerite în Banat în anii 1551-1552 şi 1658, statul otoman a asigurat cadrul politic, instituţional şi administrativ impunerii Islamului ca parte indisolubilă şi reprezentativă a identităţii sale. Pe măsura extinderii teritoriale a statului otoman, ulemalele au propagat interpretările Islamului coranic, dezvoltând Islamul sunnit în Banat. 

"Învăţaţii otomani nu au avut doar datoria de a dezvolta ştiinţele Islamului. Menirea lor estenţială a constat în apărarea ordinii împotriva declinului propriu, în îndeplinirea aspiraţiilor religioase ale musulmanilor şi în cârmuirea treburilor obşteşti ale statului otoman. Aveau rolul hotărâtor de a menţine credinţa oamenilor de rând în Islamul sunnit, prin condamnarea teologică şi juridică a mişcărilor îndreptate împotriva sunnismului", a mai scris Cristina Feneşan.

Armata otomană, negostorii şi funcţionarii însoţiţi de familiile lor reprezentau o parte a personalului şi instituţiilor angrenate în acest proces de Islamizare formală. Membri ordinelor de dervişi Bektaşi, Bektaşi-Alevi şi Halveti, care au însoţit armata otomană sau au ajuns mai târziu în Banat, au contribuit la răspândirea unui Islam mistic, profund umanizat.

Cercetătoarea afirmă că este vorba de un Islam care s-a dezvoltat la Timişoara şi la Lipova, în jurul aşezămintelor de tip “tekke”. "În cadrul acestui Islam mistic numit şi Islamul tekkeului, Sufismul, mod deosebit de gândire şi viaţă,  a deschis calea de străpungere a vidul creat de ortodoxia islamică între om şi divinitate. Dervişii au umplut acest vid şi în vilayetul Timişoara, oferind îndrumarea spirituală musulmanilor aflaţi în căutarea trăirii mistice menite să compenseze legalismul rece al doctrinei propovăduite de ulemale şi modul auster de oficiere a cultului islamic. Acest islam mistic a urmat aceleaşi direcţii de dezvoltare: cea sunnită (ortodoxă) şi cea heterodoxă. Islamul tekke-ului a dobândit acea putere de a înrâuri aproape toate păturile sociale din Imperiul Otoman, de la umilul negustor şi până la cel mai înalt dregător al statului, uneori până la sultan însuşi", afirmă Cristina Feneşan, autoarea cărţii "Vilayetul Timişoara 1552-1716".

Islamul popular în vilayetul Timişoara

În ceea ce priveşte Islamul popular din vilayetul Timişoara, acesta nu a avut în întregime un caracter mistic, deşi a plasat în centrul credinţelor sale cultul sfinţilor preluat din Sufism. El s-a deosebit de modul organizat şi mistic al Islamului impus în aşezămintele dervişi (tekke). 
 

Vilayetul Timişoara în secolul al 17-lea

Pierderea tritoriilor otomane din Europa Centrală ca urmare a ofensivei armatei imperiale de după despresurizarea Vienei din 1683 a dus la refugiul la Timişoara al unor învăţaţi şi reprezentanţi de frunte ai ordinelor devişi din Ungaria. S-a creat, astfel, un nucleu mai puternic şi o concentrare mai mare de sufii şi învăţaţi.

"În ciuda acestor condiţii, care au stimulat funcţionarea instituţiilor islamice şi au întreţinut ambianţa musulmană, Islamul nu a prins rădăcini la Timişoara şi în Banat, aşa cum el nu s-a putut menţine nici într-o serie de regiuni europene: Spania, Creta şi Sicilia, aflate pentru o vreme sub ocupaţie arabă. În cazul Banatului, Islamul nu a putut pătrunde în viaţa populaţiei locale creştine din pricina supravieţuirii instituţiilor sale religioase şi a unor instituţii administrative, precum şi datorită Reformei din veacul al XVI-lea şi a Contrareformei din secolul următor", mai susţine Feneşan.

Lăcaşurile de cult musulman: moschee, djami

Locul sacru, unde se celebrează islamul, se numeşte în Europa, încă de la mijlocul veacului al XVI-lea, moschee, iar în Turcia, djami. 

Potrivit cerinţelor religiei islamice, fiecare musulman liber şi major avea datoria să-şi facă rugăciunea vineri în moscee, pentru a-şi dovedi astfel solidaritatea faţă de comunitatea islamică. În toate aşezările islamice a fost înălţată o moschee principală, deosebit de încăpătoare, numită moscheea cea mare. 

După cucerirea otomană, impunerea djamiei sau moscheei în interiorul unei aşezări a fost, pretutindeni în Banat, o acţiune simplă de construcţie, constând din transformrea bisericilor în lăcaşuri funcţionale de cult islamic. Cele mai de seamă biserici din Timişoara au fost adaptate cerinţelor cultului islamic după cucerirea cetăţii, la 26 iulie 1552.

Clopotele au fost aruncate din turnuri, s-au distrus crucile şi obiectelor de cult creştin şi s-a început citirea ezanului. În comparaţie cu zidirea unui lăcaş de cult nou, adaptarea bisericii la cerinţele cultului islamic reprezenta o acţiune simplă şi rapidă, necesară impunerii stăpânirii otomane.

Transformarea clopotniţelor în minaret la Timişoara le-a conferit fostelor biserici aspectul tipic noului lăcaş de cult islamic. În Timişoara, după lista întocmită de Lajos Fekete, existau cinci djamii şi patru tekke (mănăstiri de dervişi).

Timişoara în 1656

Numărul total de lăcaşuri de cult din oraşul şi suburbiile Timişoarei otomane cuprinde un coeficient de eroare.

În opinia Klarei Hegyi în fiecare cartier a existat la mijlocul veacului al XVII-lea câte o djamie. Djamiile nu erau simple lăcaşuri de închinare, ci ele au avut scopul de a face educaţia religioasă şi morală a locuitorilor musulmani şi de a fi centrul de învăţământ. 

În şcolile coranice din Timişoara, metoda de învăţământ a constat, în primul rând, din memorarea mecanică a unor pasaje lungi, dacă nu chiar a întregului Coran. 

În 1552, Timişoara, fosta reşedinţă a comitatului Timiş, a devenit centru administrativ-militar, judiciar şi fiscal al noului vilayet cârmuit de Kasim paşa. 

În Timişoara au fost colonizată populaţie turcă dislocate mai ales din ţinuturile învecinate, militari, meşteşugari, negustori, precum şi învăţaţi.

Vilayetul Timişoara este integrat Rumeliei (zona europeană a Turciei contemporane). Vilayetul va cuprinde sangeacurile Timişoara, Becicherecu, Ciacova, Panciova, Lipova, Moldova Nouă şi Orşova. 

Muftiul - ocnducătorul justiţiei, avea reşedinţa la Timişoara. 

Turcii au construit foarte puţine clădiri, chiar şi lăcaşele de cult fiind transformate în geamii şi moschei. Cel mai cunoscut este Moscheea Mare din Piaţa Sf.Gheorghe. Au existat patru băi publice, una dintre ele fiind în actuala Piaţa Libertăţii. Sediul administrativ este castelul din Cetate. Există şi două suburbii: Palanca Mare şi Palanca Mică. 

VĂ MAI RECOMANDĂM

Aniversare tristă pentru Timişoara: în 1552 s-a lăsat întunericul dominaţiei otomane în Banat

FOTO Timişoara otomană iese la iveală în Piaţa Libertăţii. Băile turceşti erau "mall"-urile cetăţii de atunci

Cea mai veche piatră funerară din Timişoara aparţine unui evreu care a trăit în Banatul Otoman FOTO

FOTO A fost descoperit un uriaş în cimitirul otoman din Piaţa Sfântul Gheorghe

FOTO A fost descoperit un uriaş în cimitirul otoman din Piaţa Sfântul Gheorghe

FOTO “Epoca neagră” a Timişoarei, scoasă la suprafaţă. Muzeu în aer liber în Piaţa Libertăţii