Dorin Dumitran, profiler-ul Poliţiei Române, despre cazul poliţistului pedofil: „În astfel de cazuri ştiinţa ridică din umeri”

Dorin Dumitran,
profiler-ul Poliţiei Române, despre cazul poliţistului pedofil: „În astfel de cazuri ştiinţa ridică din umeri”

Dorin Dumitran, profiler IGPR, susţine că un test psihologic identifică anumite aptitudini ale unui individ, necesare la locul de muncă şi nu poate oferi un diangostic psihiatric FOTO arhivă personală

În contextul scandalului legat de poliţistul Eugen Stan, arestat preventiv pentru că a agresat sexual mai mulţi copii, Dorin Dumitran, profiler-ul Poliţiei Române explică modalitatea în care este testat din punct de vedere psihologic, la recrutare, personalul din structurile MAI.

Ştiri pe aceeaşi temă

 Dorin Dumitran explică faptul că există o diferenţă majoră între o evaluare psihilogică, ce urmăreşte aproape exclusiv depistarea unor anumite aptitudini necesare pentru un post anume şi testarea clinico-psihiatrică ce se realizează într-un spital şi ar putea identifica un anumit psihodiagnostic. Dumitran susţine că în momentul de faţă ştiinţa nu oferă un test anume prin care să poată fi identificat cu certitudine un pedofil sau un violator înainte ca dorinţele sale sexuale anormale să fi fost puse în practică.

Adevărul: Cum este recrutat persoanalul pentru  Ministerul de Interne. Testul psihologic în ce constă şi ce urmăreşte

În primul rând orice instituţie care face recrutare şi selecţie de personal are nişte obiective generale şi nişte obiective specifice. Dincolo de limbajul de lemn al acestor obiective, în spatele lor se regăsesc nişte comportamente pe care candidatul respecitv, viitorul ocupant al postului, trebuie să le pună în practică şi să se ducă pe criterii de eficienţă. Despre ce este vorba? În funcţie de criteriile acestea generale şi specifice se creează o baterie de teste psihologice strict orientate pe acele comportamente, aptitudini şi compteneţe, în special aptitudini pe care eu doresc să le regăsesc la acel om. Drept urmare, testarea psihologică pentru mascaţi cu siguranţă nu va urmări descoperirea, măsurarea şi interpretarea respectiv explicarea ca cele necesare ocupării unui post de agent de poliţie rutieră. De exemplu dacă la unul îmi trebuie raţionament logico-matematic şi abstract, pentru ocuparea unui alt loc de muncă nu-mi trebuie acest raţionament pentru că omul acela şi instituţia nu are nevoie de el pentru a-i da performanţă în privinţa achiziţiei acelor competenţe. A ocupa un post la mascaţi reclamă un anumit profil psihologic, pentru a ocupa un post de negociator al Poliţie necesită o altă structură, o altă schemă compotramentală. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, bateriile de teste existente trebuie să fie clar înţeles, sunt etalonate şi standardizate, adică ele au trecut de nişte proceduri de verificare ştiinţifică. Ce nu se înţelege actualmente sunt următoarele lucruri şi asta vreau să fie precizat foarte clar. În primul rând niciun test şi nicio evaluare psihologică nu reuşeşte şi nu va reuşi niciodată să surprindă personalitatea umană în ansamblul ei. Nu există pe piaţa ştiinţifică internaţională a psihologiei o astfel de probă, test, instrument de evaluare. Nu există un astfel de panaceu care să cuprindă întreaga personalitate şi să scoată la iveală absolut tot. Nu exsită aşa ceva. În al doilea rând, orice probă sau instrument psihologic are limite specifice care se întind pe o scală a eficienţei şi a acurateţei. Al treilea aspect. Orice testare psihologică urmăreşte probarea existenţei sau a inexitenţei unor aptitudini care fac posibilă achiziţia unor competenţe ulterioare. Aici fac o paranteză. Sunt identificabile acele aptitudini numai că tu în cadrul postului pe care l-ai ocupat eşti dus la programe de formare profesională pentru îmbunătăţirea acelor aptitudini şi transformarea lor în competenţe. În al patrulea rând, instituţiile statului fac selecţia persoanlului doar pe anumite criterii care confirmate să poate conduce la îndeplinirea misiunilor generale şi specifice acestor instituţii. Să fim foarte clar înţeleşi. Să nu confundăm evaluarea clinică ce se face într-un spital de psihiatrie şi nici nu va putea fi transbordată într-o instituţie de menţinere a oridinii şi siguranţei naţionale. Aşa ceva nu se întâmplă nicăieri.

De ce? Nici măcar atunci când există indicii, suspiciuni că un angajat are un comportament nepotrivit postului?

Aşa ceva nu se poate face pentru că obiectivele instituţionale trebuie atinse prin comportamente specifice la locul de muncă, specifice postului ocupat şi să atingă acele aspecte. Există alte metode şi tehnici pe care psihologul le poate utiliza dacă subiectul pe care îl are în faţă îi ridică anumite probleme, îi ridică anumite întrebări. Atunci poate apela şi la alte metode şi tehnici de investigare numai ţinând cont de cadrul legal care lui îi permite să facă acest lucru.

Cadrul legal în vigoare îţi poate permite ţie ca superior al unui poliţist să-l trimiţi să-şi facă un astfel de test clinic din care să reiasă dacă are sau nu o tulburare anume?

Trebuie să ţinem cont de drepturile omului, pentru că ne gândim că şi pacienţii au drepturi chiar şi pacienţii psihiatrici au drepturi şi sunt angrenaţi în asociaţii. Depinde de capacitatea psihologului de a transmite acestui individ să se prezinte la o clinică de specialitate pe de o parte, dar pe de altă parte şi clientul, beneficiarul serviciilor psihologice poate rerfuza acest lucru. Este dreptul lui. Nu-l poate obliga absolut nimieni să facă această testare în momentul în care există o suspiciune. Nu-l poate obliga. Şi suspecţii de comiterea unei infracţiuni pot refuza testarea psihologică. Pot refuza testarea poligraf. Este prevăzut în Codul Penal şi în Codul de Procedură Penală.

Totuşi vorbim despre persoane care folosesc în mod legal o armă letală. Devine o bombă cu ceas o persoană cu probleme psihice care poartă legală o armă letală.

În cazul acesta, prin bateriile de teste psihologice, testele şi instrumentele de psihodiagnoză detectează actualmente o astfel de vulnerabilitate individuală. Drept urmare psihiologul îi va da rezultatul apt, inapt temporar sau inapt. Am avut situaţii de poliţişti cărora li s-a retras armamentul din dotare. Aici nu există niciun fel de dubiu pentru că aceste teste lucrează. Revin la ceea ce am spus, ele servesc scopului instituţional. Poliţia nu este spital de psihiatrie. Nu este stabiliment psihiatric. La fel cum stabilimentul psihiatric nu este instituţia poliţiei. De aceea şi obiectivele profesionale fiind diferite, procedurile şi strategiile lor sunt diferite în selecţia şi recrutarea personalului. Testarea psihologică este diferenţiată în funcţie de atribuţiile de serviciu, iar ceea ce există actualmente la nivelul Polioţiei Române îndeplineşte acest ceriterii. Ar fi o greşeală de neiertat să se confunde sau să se întrepătrundă testările clinico-psihiatrice cu evaluări altele decât cele necesare instituţiei.

Care este diferenţa dintre o evaluare psihologică şi un test clinico-psihiatric?

În primul rând testare clinică vine de la grecescul „klinikos” care înseamnă bolnav la pat. Pentru a face o psihidiagnoză clinică clientul care ulterior poate deveni pacient urmează să stea în clinică sub observaţie medicală timp de câteva zile. În aceste zile i se pune un psihodiagnistic prezumtiv, iniţial care poate fi confirmat că duce la o patologie specifică. Rezultă internarea respectivului şi automat devine din client pacient sau poate duce la trimterea lui acasă pentru că nu reprezintă pericol pentru sine sau pentru societate, dau un exemplu. Să fim clar înţeleşi. Psihodiagnosticul clinic presupune prezenţa clientului în centrul de sănătate mintală sau într-un spital de psihiatrie şi evaluarea şi observarea lui. El vine acolo cu o problematică sufletească, rămâne sub observaţie, dacă se confirmă diagnosticul trece în tratament, dacă nu, poate rămâne în tratament ambulatoriu. Imaginează-ţi acest lucru la nivelul Poliţiei Române. Ar fi o aberaţie. Aşa ceva nu există în niciun stat de pe planeta aceasta. Nu există aşa ceva.

O altfel de afecţiune psihiatrică, pedofilia în cazul nostru, este ca orice boală. Este nevoie de un test de analize care se face într-un spital. Nu poţi să depistezi o boală vorbind două ore cu o persoană.

Mi se pare o nedreptate extraordinară faptul de a considera atât testele psihologice infailibile cât şi persoanlitatea psihologului căruia i se pun în spate o serie de chestiuni care nici măcar nu au trecut de bariera ştiinţei. În cazul pedofilului nostru trebuie să ştii că ultimele cercetări în domeniul neuroştiinţelor şi în domeniul epigenetic nici măcar acestea nu sunt probe ştiinţifice foarte foarte precise. Nici măcar rezonanţa magnetică nucleară şi tehnicile care utilizează RMN la pedofili încarceraţi sau suspecţi de infracţiuni nu au condus la stabilirea cu exactitate şi la identificarea cu exactitate a unei pulsiuni pedofile care poate trece în act oricând. Niciun astfel de test nu a reuşit să identifice foarte exact, foarte precis, ci doar să ofere indicii că este posibil ca individul respectiv să iasă din casă şi să săvârşească infracţiunea.

Deci ar fi o mare greşeală să-i reproşăm soţiei pedofilului Eugen Stan sau colegilor lui de muncă faptul că n-au „mirosit” înclinaţiile lui sexuale anormale.

Nu că ar fi o mare greşeală, ar fi o atitudine arogantă, prin care ne considerăm atât de deştepţi încât să surprindem nişte lucruri foarte, foarte bine ascunse. Nu există această capacitate. În plus ne lovim şi de aptitudinea individului de a-şi disimula viaţa afectivă şi gândurile. Stai 20 de ani lângă un om şi nu ştii ce ai lângă tine, nu ştii ce are în minte şi ce are în cap şi te trezeşti dintr-o dată că îţi face surpriza. S-a cerut poliţiştilor să identifice rapid persoana din imaginie. Este foarte greu. Vorbim de simple imagini filtrate prin intermediul unor camere de luat vederi înconjurate de o anumită atmosferă şi cerem oamenilor să îl identifice cu rapiditate. Oricum a fost o performanţă aceea că a fost identificat în două zile. Ar fi o nedreptate să acuzi soţia respectivului să spui că nu a ştiut de aceste comportamente. Sau să fim prudenţi atunci când acuzăm capacitatea unui individ de a citit comportamentul. Este foarte greu. Lucrez acum la un dosar în care un băieţel a fost violat câţiva ani de către tată. La un astfel de dosar sunt extrem de atent. Niciodată nu mă grăbesc şi cine critică latenţa poliţiei trebuie să înţeleagă că este foarte uşor şi există riscul să trimiţi la închisoare un om nevinovat în condiţiile în care copilul, datorită unor fantezii pe care le are în mediul intrafamilial, le poate proiecta asupra tatălui şi să-şi acuze tatăl în mod nedrept, iar aceste dosare sunt aşa numite „case- sensitive”. Sunt dosarele la care sunt cel mai prudent. Este foarte greu de demonstrat un abuz, este foarte greu de demonstrat o traumă asupra copilului, este foarte greu de demonstrat pulsiuni sexuale care nu au fost puse în act. Mai mult decât atât, în cazul nostru, al pedofilului, dar şi în cazul multora dintre cei investigaţi este foarte greu de demonstrat că acele pulsiuni se vor traduce în comportament, iar opinia cercetătorilor este una dezarmantă. Este posibil ca între pulsiunile sexuale aberante şi traducerea lor în comportament chiar să nu existe nicio linie de legătură, ci mediul să funcţioneze ca un mecanism de trăgaci şi să declanşeze aceste pulsiuni sexuale şi să ia prin surprindere ambianţa şi toată lumea rămâne uimită. Cei care spun că nu ar fi un timp record sunt cei care nu au habar de munca de poliţie şi nu au habar de ce înseamnă dificultate în instrumentarea unui dosar. Cei care critică de pe margine activitateta poliţiei sunt cei care aflaţi într-un tren, când o fată este agresată sexual şi scotocită pe toate părţile, se uită pe geam. Sunt cei care nu au dat o mână de ajutor unei persoane pe stradă, sunt cei care nu au intervenit în viaţa lor pentru a ajuta pe cineva. Este foarte uşor să critici de pe stradă. La astfel de dosare cu infracţiuni sexuale se munceşte foarte mult. Chiar şi în state care au cercetători de notorietate în domeniu se spune aşa: agresiunile sexuale în marea lor majoritate şi anume 74 la sută dintre cazurile de agresiuni sexuale şi de molestare a copiilor se petrec în mediul intrafamilial unde ste foarte greu să pătrunzi.

Concluzionând, aceste teste care se folosesc la recrutarea de personal în Poliţie nu au rolul să depisteze afecţiuni psihice

Aceste testări urmăresc identificarea unor aptitudini în funcţie de armă. Ce ţi-ar plăcea ţie să vezi la un poliţist de pe stradă? Să vezi că are o bună capacitate de relaţionare, că are o capacitate de stabilitate emoţională, reflexe rapide sau aptitudinea de a interveni rapid în situaţii de pericol vital. Pe când unuia care stă la poartă şi ridică bariera sau unui paznic de societate comercială nu i se cere acelaşi set de aptitudini. Ele au reuşit să facă o selecţie bună a candiaţilor, iar ceea ce s-a întâmplat acum este o excepţie.

Cine realizează aceste teste psihologice folosite în recrutarea de personal în instituţii?

Ca să scoţi un test pe piaţă îţi trebuie ani de zile de testare, retestare şi validare prin comisii double bind care evaluează independent validitatea acestor teste. După ce sunt testate pe populaţia respectivă iarăşi trec prin furcile caudine. Este o muncă uneori de-o viaţă. Sunt teste create uneori în 30-40 de ani de studii şi de cercetări sistematice. Unul dintre ele este testul Abel de evaluare a interesului sexual. Studiul a fost realizat pe 4000 de pedofili. După 15 ani de astfel de studii, acest test a fost scos pe piaţă, este considerat unul dintre cele mai fidele teste, dar chair şi aici, cercetătorul respectiv Gene Abel chiar şi el are dubii în ceea ce priveşte exactitatea identificării trăsăturilor pedofile. Testele sunt parte din ele naţionale, etalonate, standardizate pe populaţia românească de către cercetătorii psihiologi. Cealaltă categorie de teste sunt de notorietate în rândul nostru şi au trecut proba timpului, aceasta trebuie să se înţeleagă. Aceste teste nu le face cineva peste noapte.

Este important de precizat acest asepect pentru că oamenii se aşteaptă acum ca acea baterie de întrebări să fie modificată tocmai pentru a descoperi pedofilul în câteva minute.

Aştept s-o văd şi pe asta şi mă pun şi eu la testare. Nouă ne lipseşte onestitatea intelectuală şi de a spune domnule, până aici ştiu, până aici pot să-ţi spun ceva despre cinvea. La un moment dat cineva ar putea deveni atât de intruziv încât să devină abuziv asupra persoanei. Oare este de dorit acest lucru? Pe de altă parte există şi metode de cercetare psihologică nestandardizate, cum ar fi observaţia sau cum ar fi anumite tipuri de interviu psihologic prin care poţi să observi anumite lucruri. Tu la faţa locului poţi îndemna persoana să ceară ajutor medical de specialitate. Lucrurile acestea sunt reglementate. Din nefericire, prin psiholog se înţelege unul care aplică teste, este fals. Dar în procesul de selecţie şi recrutare nu ai altă variantă viabilă astfel încât să reuşeşti să lucrezi cu toţi candiaţii. Mai mult decât atât se fac şi evaluări pe parcurs. Şi repet acestea sunt validate ştiinţific. Este descurajant să te apuci să scoţi pe piaţă un test psihologic şi să-l validezi. Este o muncă enormă. Mai bine faci trei doctorate. Eşti evaluat şi aruncat în furcile cercetătorilor şi asociaţiei americane de psihologie, pentru că trebuie să îndeplineşti criteriile acestei asociaţii. Trebuie să treci de comunitatea ştiinţifică internaţională, nu numai naţională. Cine critică validitatea testelor, habar nu are despre ce este vorba, habar nu are ce este un psihodiagnostic. Să se înţeleagă. Orice instituţie a statului face selecţie a personalului pe anumite criterii care să conducă la îndeplinirea misiunilor generale şi specifice ale acestora. De exemplu, la locul meu de muncă, mie îmi trebuie o foarte mare stabilitate emoţională şi autocontrol pe când unui scafandru de la ISU nu-i cer asta, pentru că eu am nevoie ca acel individ să fie hiperperseverent în primul rând, ca să se ducă după victimă în apă şi să o tragă de acolo, nu să se sperie la primul curent care vine către el.

După aceasta situaţie cu depistarea unui poliţist pedofil există riscul apariţiei unei vânătoari de vrăjitoare. Poliţiştii şi nu numai se vor uita unii la alţii cu suspiciune încercând să identifice un posibil violator sau pedofil.

În primul rând cred că va afecta relaţiile de colegialitate dintre noi, cred că va afecta şi managementul pentru că va fi foarte greu pentru orice şef de pe Pământul acesta să resudeze nişte relaţii destrămate. Pe de altă parte nişte băieţi buni vor câştiga nişte bani frumoşi, dacă se va opta pentru schimbarea acestor baterii de teste. Nu acesta trebuie să fie scopul, ci acela de a identifica psihologic omul potrivit la locul potrivit. Că acel om are o viaţă ascunsă, repet din punct de vedere ştiinţific, niciun test de pe lumea aceasta din câte ştiu eu şi subliniez asta, nu este în stare să dezbrace personalitatea şi să releveze toate trăsăturile sale componente. Nu există aşa ceva. Există teste psihologice foarte fine, sunt testele proiective, dar necesită un buget de timp foarte mare, necesită largi cunoştinţe de psihologie, teorie, psihopatologie şi nici chiar acestea nu reuşesc să surprindă personalitatea în ansamblul ei. Îţi dă indicii, îţi dă semnale, pâlpâieli, că ceva se întâmplă acolo. Nimeni nu vorbeşte despre câte persoane pică la evaluări, ceea ce înseamnă că testele funcţionează, având în vedere care este procentul de apt/ inapt psihologic. Ele au paternitatea cercetătorului care le-a testat pe piaţă şi au trecut prin filtrele ale comunităţii ştiinţifice internaţionale.

Au fost luate în derâdere aceste întrebări, prezentate cu liniuţă de la capăt în presa centrală. Luate separat, aceste întrebări par penibile, par bancuri cu poliţişti, dar luate ca un întreg au cu totul altă valoare.

Aş vrea să închei cu asta. Evaluările psihologice şi cele psihosexuale nu sunt ştiinţă pură şi niciodată nu vor fi. Ştiinţe pure sunt două: matematica şi fizica, sunt vârfurile de lance ale ştiinţei în general. Dacă nici prin RMN şi nici prin potenţialul evocat la nivel cerebral şi nici prin pletismografia peniană ( Este un test prin care se măsoară gradul de excitaţie sexuală a subiecţilor  prin intermediul unui inel fixat în jurul penisului participanţilor, care permitea măsurarea variaţiilor şi a nivelului circumferinţei peniene n.r.) nu s-a reuşit stabilirea cu exactitate a măsurii în care un individ poate trece la acte de pedofilie concretă, ce pretenţii să ai de la o baterie de teste psihologice. Au fost cazuri în care pedofili încarceraţi au reuşit să fenteze până şi pletismograful penian atunci când li s-a pus în faţă un set de imagini cu copii. Cum au reuşit asta? În astfel de cazuri ştiinţa ridică din umeri. Dacă nici prin mijloace care ţin de fizica cuantică nu s-a reuşit...de ce nu se înţelege lucrul acesta. Pot fi detectate indicii. Dacă unui individ i se măresc pupilele, când vede imagini pornografice asta nu înseamnă că el va viola pe cineva în următoarele două ore, dar acelaşi individ, la un anumit stimul, într-o anumită situaţie critică de viaţă poate face lucrul acesta, pentru că fantezia sexuală bolnavă îl poate scoate din casă. Dar dacă eu văd imagini pornografice şi mi se măresc pupilele şi-mi creşte pulsul şi ritmul caridiorespirator, nu înseamnă că sunt violator. Înseamnă că doar un stimul a declanşat o reacţie în mine şi vreodată în viaţă, ferească Dumnezeu, poate să apară un eveniment trăgaci care să mă scoată din casă şi să mă pună să fac rău.

 

 

citeste totul despre: