Cum îţi testezi limitele urcând pe Kilimanjaro. Tânăr antreprenor român: „Nu ştiam ce o să ne aştepte!“
0Andrei Gheorghiţă, un tânăr antreprenor din Iaşi, a urcat alături de alţi nouă români pe masivul Kilimanjaro din Tanzania. Cele şase zile petrecute în expediţie au fost pline: şi-a testat limitele fizice şi psihice, a învăţat să danseze şi le-a explicat africanilor de ce românii au protestat în Piaţa Victoriei împotriva Ordonanţei 13.
La începutul lunii februarie, Andrei Gheorghiţă, un tânăr antreprenor din Iaşi, a lăsat afacerea pe care o are în centrul oraşului şi a pornit într-o călătorie în care şi-a testat limitele fizice şi psihice. Timp de şase zile, alături de fratele său, Paul, şi de alţi opt tineri din ţară, a făcut parte dintr-un grup care şi-a propus să ajungă pe masivul Kilimanjaro şi să privească lumea de la peste 5.000 de metri înălţime.
Ideea de a urca cel mai înalt vârf din Africa a venit în urmă cu un an, atunci când Andrei şi Paul Gheorghiţă căutau să facă ceva neobişnuit împreună. Au căutat pe internet şi au descoperit un ghid autorizat care organizează astfel de vacanţe extreme. Între timp, Andrei a început o afacere în Iaşi, dar asta nu l-a împiedicat să pornească în aventură. Au plătit câteva mii de dolari pentru ca împreună cu un ghid autorizat din România să cunoască un teritoriu nou, cu norme şi reguli inedite de convieţuire.
„Nu ştiam ce o să ne aştepte!“, spune Andrei abia întors de pe tărâmurile africane, jucându-se cu o brăţară neagră pe care este inscripţionată cu fire portocalii numele Kilimanjaro. Brăţara, ca orice suvenir, are şi ea o poveste, care începe la finalul ascensiunii pe cel mai înalt vârf de pe continentul negru.
„La Kilimanjaro, ascensiunea e diferită faţă de alţi masivi, pentru că urci în fiecare zi câte 1.000 de metri diferenţă de nivel fără să cobori. Ai doar o zi de aclimatizare, în rest doar urci, ceea ce îţi pune la încercare corpul. Eu am avut o problemă de aclimatizare, de la 5.000 de metri în sus mi s-a cam tăiat aerul“, îşi aminteşte Andrei.
Însă până la senzaţiile din vârf, poveştile sunt multe şi încep la intrarea în Parcul Naţional Kilimanjaro. Acolo, în funcţie de volumul bagajului, de traseu şi de dimensiunea grupului, se decide câţi însoţitori vor urca împreună cu turiştii. Grupul din România, de zece persoane, a fost însoţit de 35 de porteri (n.r. – însoţitor care ajută la căratul echipamentului necesar pe munte). „Un porter primeşte 2-3 dolari pe zi şi cară de la butelii la oale pentru mâncare. Totul se cară pe cap, iar greutatea maximă pentru fiecare porter este de 14 kilograme. La intrarea în parc, fiecare ambalaj este numerotat, iar la final, la ieşire, trebuie predate. De plata taxelor din parc s-au ocupat ghizii, iar numărul de porteri este stabilit de cei din parcul naţional“, spune tânărul ieşean.
Dansul muntelui
Odată intraţi în parc, fiecare zi începea cu un dans al muntelui făcut de porteri, dar care în scurt timp a devenit dansul de înviorare al tuturor membrilor expediţiei. Prima zi în parcul Kilimanjaro a însemnat, practic, 6-7 ore de mers prin junglă, cu oprire în baza de la 2.850 de metri: „Aici am primit primul lighean de apă caldă. Când ajungeai în bază, găseai totul pregătit de porteri: cortul, mâncarea. Tu te spălai, mâncai şi dormeai. Prima zi mi s-a părut uşoară. În următoarea zi, a trebuit să ajungem la 3.800 de metri şi a început să fie un pic mai greu. Te dobora căldura. Ritmul de urcare era «pole-pole», care înseamnă «încet-încet», dar era atât de încet, încât te obosea. Am decis ca trei dintre noi să mergem în faţă cu un ghid, Mathiu, pe care l-am învăţat să pronunţe în română «repede-repede» şi «încet-încet». Era amuzant că suna ca în moldoveneşte «repidi-repidi»“.
Echipamentul folosit de Andrei şi de ceilalţi români a constat în două perechi de încălţăminte: o pereche pentru junglă şi călătoria din primele zile, iar o altă pereche pentru ascensiunea din ultima noapte. A mai avut nevoie de trei polare, tricouri tehnice, geacă groasă, pantaloni de schi groşi şi colanţi. Frontală, foiţă de ploaie şi, opţional, o geacă din puf. „O mare parte din echipament o cari numai pentru ultima noapte, când e şi foarte frig“, spune tânărul ieşean.
În baza de la 3.800 de metri, grupul de turişti români a devenit dintr-o dată o atracţie pentru tanzanieni. Ghidul african a întrebat ce se întâmplă în România cu protestele împotriva corupţiei. „Probabil auzise la un radio portabil pe care îl ascultau porterii când urcau. A fost ciudat, pentru că nici noi nu ştiam clar ce se mai întâmplase cu Ordonanţa 13. Înainte de a pleca din România, încă nu se ştia dacă va mai avea loc marele protest din acea duminică. Eram şi noi rupţi de realitatea de acasă. Telefonul meu era închis, în rucsac“, îşi aminteşte ieşeanul.
Din a treia zi au început să apară şi alte probleme: „A fost ziua de aclimatizare. Am urcat până la 4.600 de metri şi am coborât înapoi în tabăra de la 3.800 de metri. Aici am avut primul moment în care mi s-a luat aerul, cu 100 de metri înainte de a ajunge în tabăra de la 4.600 de metri. Acum spuneam eu «pole-pole», dar efectiv nu mai înaintam. Cred că mi-a luat o oră să parcurg cei 100 de metri până în baza de la 4.600 de metri. Mulţi dintre noi simţeau lipsa aerului, aveau ameţeli. Orice lucru pe care îl făceai, chiar şi să-ţi duci mâna până la nas, era ceva foarte complicat şi cerea efort. Aici am învăţat să nu intru în panică când nu mai simt aer în piept. Trebuie doar să te linişteşti“.
„Nu gândi prea mult, doar mergi!“
În cea de-a patra zi a urmat o nouă ascensiune până la tabăra de la 4.600 de metri, iar apoi, la miezul nopţii, începea urcarea finală până în vârf. „Trebuia să ne pregătim de frig, am avut o temperatură de minus 10-15 grade Celsius. Porterii nu au voie să urce cu tine decât până la 4.600, ultima parte din ascensiune o faci doar cu ghizi autorizaţi“, explică Andrei.
Tânărul a dorit ca pe ultima parte de traseu să poarte ciorapii de lână făcuţi de bunica sa: „Am plecat la 12.30 noaptea şi am ajuns sus la 8.00 dimineaţa. Răsăritul l-am prins pe traseu, înainte cu 200 de metri de vârf. Sus se vedea soarele cum răsărea, iar jos era încă noapte. O privelişte unică. Am crezut că mai aveam puţin, dar a mai durat trei ore. Cred că am fost un pic nepregătiţi pentru partea de vârf. Mie mi s-a făcut rău, mi s-a făcut foarte frig la mâini şi la picioare. Ghidul mi-a dat nişte mănuşi încălzite. Am început să-mi revin şi să-mi aduc aminte ce mi-a spus înainte de ascensiune: «După 5.000 de metri, orice piatră pe care o vezi vei vrea să stai pe ea, nu sta jos!» şi «Nu gândi prea mult, doar mergi!»“. Deşi nu au prins răsăritul în vârf, momentul a fost marcat într-un fel aparte: „Când a răsărit soarele, fratele meu a scos telefonul şi a pus o melodie a formaţiei Coldplay – «Adventure of a Lifetime!». Asta ne-a ridicat tuturor moralul! A fost un moment unic! Apoi am ajuns sus într-un mare fel: «pole-pole» până la vârful Stella Point, cu 100 de metri mai jos decât Uhuru, cel mai înalt vârf de pe Kilimanjaro. Mersul la 5.700 de metri era ca de marţian, iar priveliştea era la fel. Bătea foarte tare vântul şi nu puteai sta prea mult. Am ajuns pe con şi m-am băgat lângă nişte pietre ca să-i aştept şi pe ceilalţi“. După câteva poze a urmat coborârea: „A durat patru-cinci ore, dar mi s-a părut o eternitate. Deja era foarte cald. Puneai piciorul în cenuşă şi-ţi dădeai drumul la vale“.
Au urmat alte două zile până la ieşirea din parcul Kilimanjaro, acolo de unde a plecat cu brăţara. „Călătoria asta este despre tine, nu despre loc, neapărat. Îţi dai seama că oamenii aceia pot trăi cu foarte puţin şi sunt, în felul lor, fericiţi. Ei nu se comparau cu ceilalţi. În a treia zi, Mathiu, care căra un bagaj de 14 kilograme, s-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat: «Are you happy? (Eşti fericit?)». I-am răspuns că «da». După o zi, l-am întrebat şi eu dacă el e fericit. Mi-a răspuns că «da». Mi-a spus că e fericit că se termina călătoria, că pleca acasă cu bani pentru hrana familiei. Avea trei copii, de 3 luni, de 10 ani şi de 14 ani. El se bucura pentru că avea bani de mâncare, iar asta te face să te întrebi dacă tu ai probleme sau nu în a percepe sensul vieţii“, spune Andrei la finalul unei călătorii pe care ar pune-o sub salutul african „Hakuna-Matata!“ („fără griji!“).
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
