General român: „Oasele soldaţilor sunt în pământ străin, la Cotul Donului, iar cazacii le scot cu plugul. Este o ruşine naţională“
0Cazul osemintelor militarilor români căzuţi în luptele de la Stalingrad, care au fost îngropate în simple cutii de carton şi care a stârnit revolta publică, este doar un exemplu de cum înţelege statul român să-şi cinstească eroii. La Cotul Donului, acolo unde peste 150.000 de români au murit în una din cele mai grele bătălii, nimic nu aminteşte de cel mai mare dezastru suferit de trupele române.
Trei români: Radu Theodoru, de 93 de ani, general (r), arhitectul Adrian Grigoriu, şi stareţul Mănăstirii Comana din Giurgiu, Mihai Muscariu, au vrut să şteargă ruşinea Armatei Române şi au cinstit memoria celor morţi pe câmpul de luptă, la Cotul Donului. Proiectului i s-a alăturat profesorul basarabean Vasile Şoimaru, cel care, în anii 2009, 2012, 2013 şi mai recent, în august 2017, a refăcut itinerariul Armatei Române, mergând până la Cotul Donului, unde s-a rupt frontul. La Cotul Donului şi în Stepa Calmucă au murit 150.000 de soldaţi ai armatei române, iar mai la nord, în regiunea Voronej, încă 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară într-o operaţiune care a constituit cea mai sângeroasă bătălie din istoria românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului şi Stalingrad.
Troiţă-monument în memoria ostaşilor români
În anul în care se împlinesc 75 de ani de la bătălia de la Cotul Donului, la Mănăstirea Comana are loc o slujbă religioasă de comemorare a soldaţilor români căzuţi la datorie, care îşi dorm somnul departe de casă. Începând de duminică, 29 octombrie 2017, la mănăstire de află şi o bucată din pământul adus de pe câmpul de luptă, de către basarabeanul Vasile Şoimaru. Lângă troiţă va fi înălţat şi un catarg cu pavilionul românesc.
La mănăstire există şi o troiţă, înaltă de câţiva metri, care a fost sfinţită în urmă cu doi ani. Ideea de cinsti jertfa soldaţilor români îi aparţine unui fost general al Armatei Române, Radu Theodoru, de 93 de ani. „Am făcut această troiţă pentru că mă simţeam vinovat. Eu, ofiţer al Armatei Române, care am participat la război, să nu scriu nimic despre bătăliile din timpul războiului şi atunci, pentru că nu mai am timp să scriu o carte, am ridicat o troiţă, care a fost sfinţită în 2015.“
În loc să primească mulţumiri pentru ceea ce a făcut pentru cinstirea eroilor, bătrânul s-a ales cu reproşuri. „Au tăbărât pe mine că nu am aprobări, dar dacă stăteam să iau autorizaţii de la cinci ministere mă chemau prin spiritism, că eu am 93 de ani. Oasele soldaţilor români sunt în pământ străin, iar statul român nu a făcut nimic nici pentru repatrierea lor, nu a făcut nimic pentru amintirea jertfei lor“, spune ofiţerul foarte revoltat. „Cazacii scot oasele soldaţilor noştri cu plugul. Nemţii, ungurii, slovacii au construit memoriale, italienii au dezgropat osemintele şi le-au dus acasă. Nemţii au făcut un memorial, unde sunt pomeniţi şi soldaţii noştri. Noi, până în octombrie 2015, n-am făcut absolut nimic. Este o ruşine naţională, Abia în 2015 a fost inaugurat un cimitir cu 300 - 400 de oseminte ale ostaşilor nostri, la Rossoşka, lângă Volgograd, la 150 de kilometri de Cotul Donului, unde zac soldaţii noştri“.
Troiţa-monument care a fost sfinţită în 2015 a fost ridicată cu bani din sponsorizări, primiţi inclusiv de la Cenaclul Mihai Eminescu din New York, dar şi de la urmaşi ai celor căzuţi în lupta de la Stalingrad.
La sfinţire, Forţele Aeriene au trimis o formaţie de elicoptere, care, în timpul slujbei ceremoniei, au dat onorul.
Crucea din două crengi, singura urmă românească
Prof univ dr. Vasile Şoimaru, de la Chişinău, cel care a făcut patru drumuri pe urmele armatei române în Răsărit, a lăsat singura urmă românească (până în 2015) pe câmpul unde în urmă cu 75 de ani au pierit 150 mii de ostaşi români: a făcut o cruce din crengi şi a legat de ea tricolorul. Iată cum povesteşte el într-o carte de-a sa cele petrecute: „m-am urcat pe dealul de la Kletskaia, cel mai mare, unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici [scotch], am rupt ultima pagină din albumul meu «Poeme în imagini», care reprezintă fotografia Tricolorului Independenţei (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independenţa faţă de Rusia). Am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie şi am fotografiat-o, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac «Ştefan Vodă” (Călăraşi)», am turnat în dopul sticluţei câteva picături de coniac şi le-am sorbit de sufletul şi în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului... (...) şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta că, în sfârşit a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului. Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni“.
Vasile Şoimaru a mers la Cotul Donului şi în vara trecută, cu o cruce model. Cea din 2012 a donat-o Muzeului Mănăstirii Comana, unde stă alături de obuzul cu ţărâna de la Cotul Donului.
La Mănăstirea Comana, unde vieţuiesc mai mulţi călugări, există şi alte repere ale istoriei noastre: rămăşiţele soldaţilor care au căzut pe Valea Neajlovului. „În cripta-mausoleu, construită în anul 1932, la indicaţiile lui Nicolae Iorga, povesteşte Radu Theodoru, sunt rânduite craniile ostaşilor noştri. Deasupra s-a montat un geam rezistent, însă poţi vedea stiva de cranii ale celor care au luptat în 1916 pentru apărarea Bucureştiului“.
La un moment dat, călugării de aici i-au povestit, revoltaţi, generalului de război, că un colonel de la Cultul Eroilor i-a spus stareţul că mai bine arunca toate oasele soldaţilor în Neajlov.
Sfinţirea troiţei-monument
Crucea de pe câmpul de luptă FOTO Vasile Şoimaru
Bătălia de la Cotul Donului
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
