FOTO VIDEO Vacanţă în România. Misterul bisericilor de lemn şi al icoanei făcătoare de minuni, dovada credinţei maramureşenilor
0
Maramureşul este unul din judeţele României cunoscute pentru oamenii săi credincioşi. Numărul mare de lăcaşe de cult sau chiar frumuseţea lor fac ca anual mii de turişti să viziteze judeţul din nordul ţării. Mănăstirea Rohia sau bisericile de lemn incluse în patrimoniul UNESCO sunt adevăratele comori prezentate în cadrul campaniei „125 de locuri pentru care iubim România. Jurnal de vacanţă“.
Mănăstirea Rohia este probabil cea mai importantă mănăstire a Maramureşului. Datorită istoriei sale, datorită oamenilor care au trăit aici, datorită icoanei făcătoare de minuni şi a multor alte lucruri, Mănăstire Rohia face parte din locurile pe care trebuie să le vizitaţi cel puţin o dată în viaţă.
Vă mărturisesc că nu sunt tocmai cel mai bun creştin, însă de fiecare dată când am avut ocazia să merg la Rohia am făcut tot posibilul să stau acolo pentru câteva ore. Este un loc care încă de la intrare îţi oferă linişte, calm şi ai impresia că toate problemele au dispărut. În urmă cu câţiva ani călcam aici pentru prima dată şi vă spun sincer că şi acum îmi amintesc acea zi. Mergeam într-o excursie şcolară şi de atunci am rămas fascinat de acest loc. Chiar dacă am mai fost de câteva ori, de această dată am fost hotărât să aflu întreaga istorie a acestui loc încărcat de credinţă.
În ziua când am ajuns aici a fost pentru prima dată când am avut onoarea să-l cunosc personal pe ÎPS Justinian, dar am cunoscut şi oameni simpli, călugări la mănăstire care fiecare în felul său încearcă să te ajute şi să te facă să te simţi binevenit. După o plimbare de aproximativ o oră m-am aşezat la masă cu părintele Pantelimon care a început să-mi povestească istoria acestei frumoase mănăstiri. Aşa se face că ctitorirea Mănăstirii „Sfânta Ana “din Rohia se leagă de preotul Nicolae German, preot în satul Rohia prin anii 1920.
Cu toate că acesta avea o familie numeroasă, cea mai iubită dintre toţi era micuţa Ana, cea mai tânără membră a familiei. Din cauza vârstei sale, dar şi a lipsei medicamentelor, fetiţa se îmbolnăveşte grav în 1922 murind la scurt timp după aceasta. Îndurerat şi fără de mângâiere, tatăl tinerei trece prin momente grele, însă aşa se face că la câteva zile după pierderea fetiţei sale părintele Nicolae are un vis în care micuţa îl roagă insistent să ridice o casă de rugăciune pe Dealul Vii în memoria ei. „Bineînţeles că la început părintele nu a dat aşa mare importanţă, fiind un vis oarecare. Însă visul s-a repetat atât părintelui cât şi unei bune creştine din satul Rohia, Floarea lui Ilie. Şi într-o duminică când părintele mergea la biserică, această bătrână l-a întrebat pe părintele Nicolae Gherman de ce nu ascultă de glasul fetiţei din vis. Atunci părintele s-a liniştit şi şi-a dat seama că e voia lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu şi nu e un vis oarecare “, povesteşte părintele Pantelimon.
La scurt timp după această întâmplare, părintele Nicolae Gherman a hotărât împreună cu consiliul parohial şi cu credincioşii sa că aleagă un loc pe dealul Vii pentru o mănăstire în memoria fetiţei sale.
„Locul a fost ales undeva pe vârful dealului, unde era o poiană, aici pe acest loc unde ne găsim noi totul era pădure, de fag şi de stejar şi doar unde este biserica, unde este altarul era o stângă.
Au ales locul în acea poieniţă, au aşezat o cruce şi s-au întors în sat. A doua zi nu au mai găsit crucea în acel loc, au căutat-o în împrejurimi şi au găsit-o rezemată de stânca unde este altarul bisericii. Au crezut că o mână vrăjmaşă a făcut-o intenţionat. Au pus-o din nou au găsit-o în acel loc. A treia oară când au dus-o la poieniţa aceea s-a întâmplat că a nins puţin. Locul unde era înfiptă crucea era fără zăpadă, iar de la locul acela nicio urmă de paşi. Atunci şi-a dat seama şi părintele că trebuie ca pe această stâncă să se zidească biserica şi pe urmă mănăstirea “, mai spune părintele Pantelimon.
Chiar dacă majoritatea credincioşilor se ghidează după zicală „crede şi nu cerceta “, interlocutorul nostru spune că din curiozitate a verificat veridicitatea acestei poveşti.
„L-am întrebat pe un fiu al părintelui, domnul Octavian Gherman, care în prezent trăieşte unde va în Cluj şi are 98 de ani, dacă exact aşa a fost şi mi-a răspuns «Părinte exact aşa a fost». Deci nu este un lucru care să nu fie documentat. Totul a fost cum s-a scris istorioara “, explică părintele Pantelimon. Odată cu trecerea iernii au început şi lucrările la construcţia mănăstiri, însă având în vedere că aceasta se află pe un deal şi nu exista nicio cale de acces până în vârf, la ridicarea sa au participat toţi sătenii. Lucrările au durat 3 ani, până în 1926, când s-a reuşit terminarea bisericii şi a unei case monahale pentru călugării care vor urma să vieţuiască aici.
Icoana făcătoare de minuni de la Rohia
Pe lângă toate lucrurile frumoase pe care le veţi vedea în această mănăstire, probabil cea mai importantă avuţie este icoana „Maicii Domnului “făcătoare de minuni. Aceasta a fost pictată în Muntele Sfânt şi dată călugărilor chiar în prima zi de la sfinţirea bisericii.
Prima întâmplare care a arătat credincioşilor maramureşeni puterea acestei icoane s-a petrecut în 1933, când dintr-un puternic incendiu, aceasta a scăpat deşi era cuprinsă de flăcări. „Era aşezată în bisericuţa veche şi din întâmplare un vieţuitor a uitat o lumânare aprinsă.
Ştergarul care era în jurul icoanei a ars, ancadramentul a ars, iar icoana a fost foarte puţin afectată. S-a trezit un părinte şi-a mers repede în biserică şi când a văzut icoana înconjurată de foc a scos-o afară şi în prezent se vede foarte puţin urmările de la acest incendiu “, spune părintele Pantelimon.
O întâmplare mult mai recentă a avut loc în urmă cu şase ani, iar părintele Pantelimon a văzut totul cu ochii săi. „Era într-o seară de sâmbătă parcă şi aveam în vizită un grup de credincioşi din Moldova. Eram la slujba de noapte, chiar trebuia să săvârşesc slujba de noapte şi au venit credincioşii la mine şi au zis «părinte de ce nu ştergeţi icoana Maicii Domnului?». Avea 3 pete negre pe faţă, 3 pete rotunde perfecte. Am încercat să şterg acele pete, dar erau înăuntru nu pe sticlă. N-am putut să le şterg. Dimineaţă când m-am uitat nu mai erau petele. La 3 zile după a murit patriarhul României. Deci mi-am dat seama pe urmă că Maica Domnului a fost îndurerată “, încheie părintele.
În cazul în care vreţi să vizitaţi Mănăstirea Rohia trebuie să ştiţi că aceasta se află la o distanţă de 46 de kilometri de Baia Mare, pe drumul spre Târgu Lăpuş. În ceea ce priveşte cazarea în zonă, mănăstirea dispune şi de o căsuţă pentru vizitatori, unde fiecare om poate să-şi petreacă trei zile, iar masa o puteţi lua împreună cu călugării acestei mănăstiri. Mâncarea este deosebită şi asta v-o spun din proprie experienţă.
Bisericile de lemn din patrimoniul UNESCO
Bisericile de lemn din Maramureş sunt o altă atracţie turistică de interes major atât pe plan local cât şi naţional. Dintre acestea opt se remarcă atât prin vechime cât şi prin autenticitatea lor, ajungând să fie incluse în patrimoniul UNESCO.
Una dintre acestea este biserica de lemn din Bârsana a fost construită în anul 1720 pe locul numit „Podurile Mănăstirii” şi mai târziu, în 1806, mutată pe dealul Jbâr, unde se află şi acum. Este unica biserică UNESCO care iniţial a fost mănăstirească, apoi a devenit parohie.
Arhitectura se înscrie în linia generală a bisericilor de lemn maramureşene. Pictura este una remarcabilă, extrem de valoroasă, croită după rigorile artei baroce. Legenda spune că mai demult, pe dealul Jbâr era un cimitir de ciumaţi.
Oamenii seceraţi de molimă au fost înmormântaţi în grabă, fără servicii religioase. Sătenii au mutat bisericuţa de lemn pe Jbâr, având convingerea că victimele ciumei îşi pot dormi somnul de veci doar dacă li se face o slujbă religioasă. Şi azi, mulţi din locuitorii Bârsanei cred că o dată cu biserica, s-au mutat pe sub pământ şi morţii de la Podurile Mănăstirii, pentru a-şi continua odihna la umbra bisericii.
Biserica de lemn din Budeşti, construită în anul 1643, este de asemenea în Patrimoniul Mondial UNESCO şi poartă hramul Sfântului Nicolae. Biserica e construită din bârne groase aşezate pe un soclu din piatră de râu. În interiorul bisericii se păstrează cămaşa de zale şi coiful lui Pintea, despre care tradiţia spune că el însuşi le-ar fi adus aici. Pictura e una în culori deschise, calde, luminoase şi bine armonizate.
A fost realizată în jurul anului 1762 de Alexandru Ponehalschi, fiind vizibilă astăzi numai pe jumătatea vestică a pereţilor, pe tâmplă şi în altar. În biserică mai există icoane de sticlă foarte vechi, icoane de lemn datând din secolul al XVII-lea. Dintre acestea, cea mai însemnată este o icoană înfăţişând pe Sf. Ioan Botezătorul provenind dintr-o biserică din secolul XV, pictată, cum spune inscripţia în slavonă, de "mult greşitul Gheorghe". O caracteristică specifică a acestui monument este turnul. La baza clopotniţei sunt patru turnuleţe, detaliu arhitectural neobişnuit pentru construcţiile de lemn din Maramureş.
Biserica de lemn din Deseşti este o biserică tradiţională de lemn care poartă hramul Cuvioasei Paraschiva şi a fost construită în anul 1770. Legenda spune că în 1717, în urma unei invazii, tătarii au incendiat biserica satului.
Tot legenda mai zice că noua locaţie a bisericii a fost aleasă de piatră de altar. Sătenii au încercat să ridice piatra în mai multe locuri, dar de fiecare dată aceasta a căzut. După cinci încercări eşuate, piatra a rămas în sfârşit în picioare, fiind în acest fel stabilit noul aşezământ al bisericii.
După ceea ce scrie pe acoperişul pronaosului, pictura, foarte frumoasă, datează de la 1780, accentuând nota generală de simplitate. Ea este nesofisticată, sinceră, amintind de pictura naivă. Arhitectura se înscrie în linia tradiţională. Îmbinările de lemn, echilibrul şi armonia elementelor de arhitectură, impresia de simplitate şi eleganţă vădesc o perfectă cunoaştere a artei lemnului şi o măiestrie fără cusur. Nota de originalitate e dată de bârnele de la partea superioară ce susţin şarpanta acoperişului, prelungite şi sculptate în scară, conferind ansamblului o siluetă deosebită.
Biserica din Ieud Deal este construită din lemn de brad. Istoricii nu au căzut de acord cu privire la data ridicării acestei biserici. Unele documente o prezintă ca fiind cea mai veche biserică de lemn din Maramures, datând-o 1364; conform altor păreri, ea datează, probabil, din secolul XVII. Construcţia urmează canoanele tradiţionale: pictura şi iconostasul, bine conservate, sunt de secol XVIII. Picturile interioare au fost realizate de către Alexandru Ponehalschi, unul din cei mai activi zugravi de biserici din Maramureş la acele vremuri. Pereţii pronaosului ilustrează Judecata de Apoi, cu un foc al infernului care îi cuprinde pe condamnaţi.
Biserica de la Plopiş poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Buni lemnari, locuitorii Plopişului au început în anul 1798 edificarea unei noi biserici, menite să înlocuiască vechiul lăcaş de cult, finalizată la 12 noiembrie 1811. Datele care atestă sfinţirea bisericii sunt extrase dintr-un document găsit în piciorul prestolului.
De asemenea, s-au descoperit şi cele 49 de monede, depuse câte una de fiecare familie din sat care a participat la ctitorirea bisericii. Clădirea bisericii e mică, 17m lungime, 7m lăţime şi 47m înălţime, însă dovedeşte un deosebit simt al proporţiilor, fiind poate cea mai unitară şi mai bine echilibrată biserică de lemn a Maramureşului, lucru ce o face să se înscrie în categoria construcţiilor religioase bine închegate. Pictura este bine păstrată, nota dominantă fiind dată de reprezentări ale Apocalipsului, ele ocupând întregul perete de vest al naosului.
Din punct de vedere arhitectonic, se compune din pridvor, pronaos, naos şi un altar, toate ridicate pe o fundaţie din piatra. Sunt doua elemente caracteristice: bârnele superioare ale pereţilor nu ies în consolă, iar streaşina este înfundată.
Biserica „Sfânta Paraschiva” din Poienile Izei, este unul dintre cele mai frumoase şi bine conservate monumente din Maramureş. Biserica este un monument fără egal vădind nivelul artistic atins de meşterii lemnari ai Maramureşului.
Construită acum aproape 400 de ani din arbori seculari, ea respectă configuraţia tradiţională: planul navei este rectangular, pridvorul e amplasat pe altura de apus, acoperişul are dublă poală, iar turla cu trei clopote are foişor, coif şi o cruce înaltă. Spre deosebire de alte biserici, altarul are patru laturi ca în vechime, lucru rar întâlnit la alte biserici. Pictura, începută în 1794, impresionează prin tematică şi abordarea originală a iconografiei tradiţionale, cu scene mari, într-un registru cromatic armonios. Se remarcă scenele din pronaos ale Judecăţii de Apoi, în special cele cu Iadul.
Se descifrează aici scena cu mincinosul spânzurat de limbă, femeia care a descântat vacile este împunsă din două părţi de victimele sale, cel care „sparge hătu” este reprezentat brăzdat cu plugul de către doi diavoli, femeia care îşi omoară pruncii în pântec, este silită în picturi să înghită unu, iar cel care doarme în timpul slujbei religioase este întins pe un pat încins, cu un diavol alături, care-i cântă la vioară.
Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril" aflată în inima Ţării Lapuşului, odinioară îndeajuns de încăpătoare pentru toată suflarea satului, a fost ridicată la 1663 din doua lemne masive aduse din apropiere, de pe Dealul Popii. Unicitatea construcţiei este dată de intrarea laterală şi de acoperişul asimetric.
Masa moşilor este acoperită de streşini, făcută din bârne lungi cât biserica şi crestată din metru în metru. În dreptul cresturilor din peretele bisericii sunt scrise nume ale familiilor înstărite, proprietare pe rosturile din masa moşilor. În zilele de sărbătoare, aceste familii organizau mese în curtea bisericii, dând pomană săracilor pentru sufletele celor morţi. Impresionante sunt decoraţiunile exterioare: brâul în formă de funie răsucită cu simboluri solare ce înconjură biserica şi îmbinările de lemn ce dau pereţilor aspectul unor ziduri de cărămidă.
Elementul ornamental caracteristic acestei biserici îl constituie capetele grinzilor ce sprijină streaşina, cioplite în formă de cap de cal - element laic, întâlnit la multe din casele ţărăneşti. Remarcabilă rămâne simbolistica acestui locaş; un exemplu clar îl constituie meşter-grinda decorată cu motive ale mitologiei româneşti arhaice: Soarele, Luna, Luceferii, Stelele. Pictura, cu tematică foarte variată, a fost săvârşită la 1785, iar astăzi se păstrează fragmentar, doar în naos şi pronaos.
Biserica de lemn din Şurdesti a fost construită în 1721 sub directa supraveghere a lui Toma Macarie şi poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Este considerată ca fiind cea mai înaltă construcţie veche din lemn de stejar, turnul măsurând 54m, înconjurat de alte 4 mici turnulete, înălţimea totală de la sol fiind de 72m.
În trecut, oamenii credeau că dacă biserica este mai inaltă, rugăciunile lor ajung mai repede la Dumnezeu. Pe langă înălţimea impunătoare, trebuie remarcat că este singura biserică din Ţara Chioarului care are acoperiş cu poală dublă. De asemenea, este unic în această zonă şi pridvorul cu două rânduri de arcade suprapuse. Picturile interioare au fost realizate de zugravul Ştefan din Şişeşti în 1783 şi reprezintă scene biblice din Vechiul şi Noul Testament. Frumuseţea bisericii este sporită de existenţa brâului în funie răsucită. Nota particulară a ansamblului e dată de pridvor, cu doua rânduri de arcade suprapuse, cu deschideri diferite, identice ca formă şi decoraţii.
Dacă ai fost în locuri inedite de lângă o destinaţie similară din România şi vrei să ne povesteşti din amintirile tale sau vrei să ne sfătuieşti ce să mai vedem în acest loc al României, ne poţi scrie pe bucuresti@adevarul.ro, în secţiunea de comentarii sau pe pagina noastră de Facebook, 125 de locuri pentru care iubim România. Jurnal de vacanţă.
Pe aceeaşi temă:
FOTO VIDEO Acolo unde se agaţă harta-n cui - despre bogăţia şi măreţia oraşului Baia Mare
Tu de ce mai iubeşti România? 125 de însemnări din primul jurnal de vacanţă scris de o ţară întreagă
Se încarcă comentariile...
