Cum au evadat deţinuţii din coloniile de muncă de la Cavnic, Nistru şi Baia Sprie – „triunghiul morţii“ din perioada comunistă
0Coloniile de muncă forţată de la începutul perioadei comuniste au rămas în istorie drept unele dintre cele mai groaznice forme de încarcerare a condamnaţilor. Cu toate că au devenit legale în 1952, există dovezi despre prezenţa lor încă din 1949.
Evadarea dintr-o astfel de colonie părea imposibilă. Totuşi, în istoria locală maramureşeană au rămas celebre două evadări, de la Cavnic şi Nistru. Pe de o parte, impresionant a fost numărul de deţinuţi care au reuşit să fugă, iar pe de altă parte, faptul că cele două evenimente au fost organziate în acelaşi timp, fără vreo legăură între ele.
Documentele păstrate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale (DJAN), dar şi la Administraţia Naţională a Penitenciarelor, vorbesc despre felul în care deţinuţii politici au reuşit să scape, pentru puţin timp, din infernul coloniilor de muncă forţată. Marius Uglea, doctor în istorie, angajat al DJAN, spune că în evadările de la 6 iunie 1953 au reuşit să scape 14 deţinuţi de la Cavnic şi patru de la Nistru. ”Evadarea de la Cavnic s-a produs la ieşirea din mină, la staţia Rainer. Cei 14 deţinuţi s-au îmbarcat în două corfe (colivie cu un mic ascensor cu care se scot din mină minereuri sau alte materiale – n.r.). Primii şase, aflaţi în prima corfă, i-au imobilizat pe gardianul şi pe muncitorul civil care păzeau ieşirea, au urcat pe nişte scări şi au ieşit în pădurea care înconjura lagărul. Deşi planul lor era acela de a fugi în grup, după evadare nu s-au mai regăsit, astfel încât, de unii singuri, sau în grupuri mai mici, au încercat să se îndepărteze cât mai mult de colonia de muncă”, spune istoricul.
Ion Pantazi, ”creierul operaţiunii”
Despre cum şi cui i-a venit ideea evadării, acesta mai spune: ”Într-un raport al Securităţii din 13 august 1963 se relatează că ideea evadării a aparţinut unui grup de deţinuţi în frunte cu Alexandru Ciocâltău şi Ion Pantazi, care lucrau la Baia Sprie. Aceştia au fost mutaţi la Cavnic în momentul în care aproape întregul plan al evadării era pus la punct. Ion Pantazi scrie în memoriile sale că <evadarea de la Cavnic reprezenta cea mai mare evadare a unor deţinuţi politici dintr-o închisoare comunistă, succesul ei simbolizând nesupunerea şi rezistenţa acestora faţă de represiunile autorităţilor comuniste>”.
Evadaţii au fost, însă, prinşi, treptat, fiind de obicei, ori trădaţi de către cei apropiaţi sau de către simple cunoştinţe, ori prinşi rapid de către trupele Securităţii, din cauza eşuării de a se îndepărta din zona Cavnicului. Istoricul Marius Uglea mai arată că într-un raport al Securităţii din 13 august 1963, referitor la deţinutul Ion Pantazi, se preciza că imediat după evadare acesta urma să plece înspre Vrancea şi să se stabilească în munţi, să se înroleze într-o grupare subversivă, iar în cazul în care situaţia era periclitată, să treacă frontiera în mod fraudulos în Iugoslavia, urmând ca de acolo să plece în America de Sud. Acest plan nu s-a realizat, deoarece la data de 9 iunie 1953 a fost arestat de organele MAI. Acesta a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională, fiind eliberat în 1955.
După ce a fost închis din nou pentru încerarea de a trece fraudulos graniţa, despre Pantazi se scria în documentele Securităţii că ”a avut o atitudine necorespunzătoare în detenţie, învăţând pe alţi deţinuţi limba franceză, a învăţat pe mai mulţi cântece legionare”.
La Nistru, evadarea a fost ”explozivă”
Cealaltă evadare ce s-a petrecut la aceeaşi dată, fără a avea vreo legătură cu prima, nu a fost atât de numeroasă, în schimb a fost mult mai spectaculoasă. Aici au fost implicaţi patru deţinuţi, care au pus mâna pe cheile de la depozitul de explozivi şi, astfel, au pus dinamită la vagoneţi, care au explodat la intrarea principală a minei.
”Cei patru deţinuţi care au reuşit să evite paza gardienilor coloniei şi implicit sistemul Securităţii de la Nistru au fost Marin Ţucă, fost ofiţer de artilerie în vechea armată, Miron C. Nicolae, zis Cocoş, Petre Românu şi Coţofan. Ţucă Marin, fost ofiţer de artilerie, a dovedit calităţi de militar, punând la cale sustragerea de explozibil şi fitil din magazia-depozit din interiorul minei, închisă cu mai multe lacăte, dar care au fost sparte cu multă uşurinţă de către cei patru, cu ajutorul sculelor pe care le deţineau pentru munca din mină”, mai explică istoricul Marius Uglea.
Potrivit acestuia, cei patru au reuşit să posteze în două vagoane cu minereu dintre cele care erau trase de doi cai către exterior, mai mult explozibil activat de două fitile. ”Acesta a împuşcat în două tranşe exact în momentul în care vagoanele se aflau în dreptul porţii unde se aflau paznicii menţionaţi, deţinuţii reuşind să se strecoare, prin praful, fumul şi panica iscată de explozie, pe poartă, fugind înspre pădure. Imediat după incident administraţia speriată, nu a mai îndrăznit să intre în mină, crezând că s-a iscat cine ştie ce revoltă a deţinuţilor. Reacţia oficialităţilor s-a concretizat prin represalii extraordinare faţă de cei rămaşi în colonie, trecând la bătăi asupra deţinuţilor politici de la Nistru”, mai spune Uglea.
Ţucă, singurul condamnat la moarte şi executat
Şi de această dată, evadaţii au fost prinşi prin pădure, neavând nici o şansă de a scăpa. ”Cei patru evadaţi au fost anchetaţi la Baia Mare şi trimişi apoi la Penitenciarul Oradea. În urma procesului, trei dintre ei, în frunte cu Ţucă, au fost condamnaţi la moarte şi unul la muncă silnică pe viaţă. S-a ajuns la graţierea de pedeapsa capitală a doi dintre ei, Ţucă Marin fiind astfel singurul executat”, mai spune istoricul.
250 de grame de pâine pe zi pentru un deţinut
Coloniile de muncă forţată au existat până în 1955 când, în urma unei vizite a procuraturii militare, s-a constatat că acele condiţii în care trăiau deţinuţii nu erau optime. „Deţinuţii erau în general intelectuali, oameni politici, liberali sau ţăranişti, dar şi ţărani care se împotriveau colectivizării. Cel puţin la Baia-Sprie există documente care arată faptul că deţinuţii primeau 250 de grame de pâine pe zi. Condiţiile erau absolut inumane. Am găsit documente semnate de Zoltan Szabo, în 1956 - acesta era comandantul coloniei de la Baia Sprie - care a introdus alimentaţia în funcţie de normă. Adică, dacă un deţinut muncea mai mult, primea mai multă hrană”, descrie Uglea situaţia. De asemenea, acesta mai spune că cele două evadări au avut loc tocmai pentru fondul acestor condiţii, care deveneau din ce în ce mai aspre. Coincidenţa celor două evenimente a fost greu de crezut pentru Securitate.
Mai puteti citi:
Se încarcă comentariile...
