"Aici am învăţat să fiu modest"

Alexandru Ene îşi finalizează teza de doctorat la Stanford University După zece ani de zile petrecuţi în SUA, o parte la Harvard şi o parte la Stanford, Alex Ene e în măsură să

Alexandru Ene îşi finalizează teza de doctorat la Stanford University

După zece ani de zile petrecuţi în SUA, o parte la Harvard şi o parte la Stanford, Alex Ene e în măsură să traseze un portret al ţării gazdă, cu bune şi cu rele.

Alexandru Ene are 28 de ani şi mai bine de o treime dintre ei i-a petrecut în SUA. I s-a fixat în minte ziua în care a păşit pe tărâm american, 5 septembrie 1998, după patru ani de liceu la Colegiul Naţional "Gheorghe Roşca Codreanu" din Bârlad.

A studiat patru ani la Harvard şi a obţinut titlul de Bachelor of Arts in Astronomy and Astrophysics, a făcut masterul la Stanford în Management Science&Engineering, iar astăzi se pregăteşte să finalizeze programul de doctorat în Aeronautical and Astronautical Engineering, tot la Stanford.

Îţi aminteşti când anume ai ajuns în State?

Am ajuns în State pe 5 septembrie 1998. Nu mai zburasem până atunci şi mi-au pierdut bagajele în tranzit, între Heathrow şi Gatwick, tot ce aveam al meu când am terminat liceul, îngrămădit în două valize. Tot ce aveam la mine erau 200 de dolari, însumând economiile părinţilor atunci când am plecat de acasă.

Am împrumutat minimul necesar de la colegii de primul an până când mi-au venit valizele o săptămână-două mai târziu. Am avut emoţii, dar e mult de atunci, şi am învăţat multe, mi-am format o perspectivă despre viaţa şi societatea americană pe parcursul a mulţi ani.

Cine te-a aşteptat la aeroport? Cum ai ajuns în campus?

O persoană de la International Office de la facultate m-a luat cu maşina. În America nu prea funcţionează conceptul de transport în comun, în afară de centrul marilor oraşe. Cazarea în cămin este oferită de Harvard, în general, majorităţii studenţilor, şi e garantată tuturor celor de anul I. La undergraduate, studenţii la marile universităţi au obligaţia de a locui cel puţin 2-3 ani în cămin în campus.

Primele zile în campus cum a fost? Te-ai descurcat?

Nu vorbisem niciodată engleza zi de zi. La cursuri, înţelegeam ce spuneau profesorii, la petreceri nu prindeam chiar tot în primele 1-2 luni. Universităţile aici, în special la undergrad, sunt organizate, însă, să aibă grijă de studenţi şi să-i informeze în legatură cu tot ce se întâmplă.

Ca la gradiniţă, nu te scapă nici un moment din vedere, mai ales că mulţi părinţi plătesc enorm de mult şi vor să ştie că odraslele sunt în siguranţă. Din cauză că americanii au o pasiune pentru a da în judecată pe oricine şi oricând, în special instituţiile şi persoanele care au bani, universităţile au grijă de studenţi mai ceva ca acasă, ca sa nu se întâmple ceva şi să se trezească cu părinţii pe cap.

Universităţile private, deşi non-profit, acţionează ca nişte companii, fac mulţi bani, însă trebuie să-şi menţină o imagine bună, un brand, şi să îşi mulţumească clienţii, adică pe cei care plătesc taxele, părinţi ori studenţi.

Mai târziu, cu studenţii la doctorat se stabilesc altfel de relaţii, aceştia sunt trataţi în general mai prost şi cu mult mai multă zgârcenie. Ei nu mai plătesc cursurile din buzunarul părinţilor, însă pot să muncească mult şi pe bani puţini în cercetare, iar prin rezultatele lor să atragă fonduri guvernamentale şi de la companii pentru universitate.

După ce este acoperit costul laboratoarelor de cercetare, din aceste fonduri, studenţii la doctorat sunt plătiţi cât să nu moară de foame sau mai puţin, însă din munca acestor studenţi sunt plătiţi, atât profesorii, cât şi personalul universităţii. Un doctorat durează în medie între 5 şi 10 ani şi prestigiul titlului de doctor vine, de obicei, de la efortul enorm şi stresul extrem din tot acest timp.

Cum ţi s-a părut universitatea, în raport cu ce ştiai?

Sunt aduşi cei mai buni studenţi din toate colţurile lumii. Degeaba eram eu între cei mai buni din liceu şi olimpic la nivel naţional. La acelaşi nivel sau chiar mai sus sunt şi majoritatea colegilor mei. Acasă, în România, toţi îmi spuneau ca îi voi da gata pe americani cu inteligenţa mea sclipitoare.

Aici am învăţat, însă, să fiu umil, modest, şi singurul mod de a câştiga respect este să ofer acelaşi respect celor din jurul meu. Competiţia este acerbă şi trebuie să dau tot ce am mai bun zi şi noapte numai ca să mă menţin la nivel cu toţi ceilalţi.

Notele şi respectul profesorilor şi le câştigă fiecare pe cont propriu şi, de aceea, trebuie să studiez la cel mai înalt nivel din prima până în ultima zi, nu îmi permit să ies în oraş şi să aştept să vină sesiunea ca să mai deschid o carte.

Ca să fac o comparaţie cu sportul, e ca şi un campionat mondial pentru care m-am pregătit intens atâţia ani. O dată ajuns aici, trebuie să dau tot ce am mai bun din primul şi până în ultimul minut. Numai că meciul nu durează 90 de minute, ci din primul an de facultate până la titlul de doctor sunt de obicei cel puţin 10 ani. Somnul este de obicei pe ultimul loc...

Căminul? Camerele? Baie? Utilităţi?

Căminele sunt decente, cu minimul necesar. Să zicem gen hotel 1-2 stele, fără femeie de serviciu. Pat, uneori supraetajat, birou, scaun, noptieră, telefon, nu întotdeauna covor pe jos. Baie pe hol. În rest, îţi aduci de acasă. E ok, atâta vreme cât şi colegul, vecinii sunt curaţi, liniştiţi, nu se îmbată prea des. Altfel îi suporţi, nu ai de ales, pereţii sunt de obicei subţiri şi daca au basul la maximum în boxe trebuie să aştepţi până se culcă toată lumea.

Pentru graduate students, în campus sunt şi niste locuinţe gen apartament, cu baie, o bucătărie mică (frigider, aragaz, dulapuri). Dacă vrei microunde şi televizor îţi aduci de acasă. Dacă vrei să îţi găteşti, poţi găsi farfurii, ceşti, tacâmuri, cratiţe, tigăi mai ieftine de la colegii mai mari care se mută din campus...

"Dacă nu încui bicicleta, se fură"

Mai toată lumea merge pe bicicleta de la cămin la cursuri sau la laborator. Nici bicicletele nu sunt ieftine şi dacă nu le încui ca lumea se fură rapid. Se fură şi dacă le încui şi poliţia din campus o să noteze detaliile, dacă îi chemi, după care o sa dea din umeri şi mai bine îţi cumperi altă bicicletă şi stai cu ochii pe ea ca pe butelie. Dacă mergi noaptea fără far la bicicletă, că ţi-a fost furat, acelaşi poliţist te opreşte şi îţi dă amendă.

Ce dacă cei cu maşina merg peste limita de viteză (40 km/h în campus), parchează pe benzile rezervate pentru biciclişti şi nu opresc la stopuri... Ca şi ciclist, tu eşti cel care îşi pune viaţa în pericol, şi politistul vrea sa fie sigur că simţi asta pe pielea ta.

Amenda e cam cât costă o bicicletă ieftină şi contează şi ca puncte pe permisul de conducere. Dacă ai mai fost şi la o petrecere şi ai băut câteva beri, ai încurcat-o şi mai rău dacă eşti prins pe bicicletă sub influenţa alcoolului.

Bineînţeles că orice problemă legală se rezolvă în America cu un avocat bun. Dar dacă nu ai câteva mii de dolari ca să plateşti un avocat, mai bine taci din gură şi faci ce spune poliţistul, că are sau nu are dreptate, el e omul în uniformă şi singurul autorizat să conducă cu viteză sau să nu oprească la stopuri.

"Ca student străin trebuie să fii la locul tău"

Ca student străin trebuie să munceşti cel mai mult şi să fii la locul tău, să ştii să taci din gură, ca să nu i se pună cuiva pata pe tine, că altfel e foarte uşor să fii trimis înapoi acasă.

Legile imigraţiei s-au înăsprit foarte mult după 2001 şi, în timp ce în Europa toate graniţele se deschid, aici se închid din ce în ce mai mult pentru cetăţenii străini. Ca şi cetăţean străin, ţi se abrogă multe drepturi, iar dacă vrei să mai şi lucrezi aici după ce termini şcoala trebuie cu adevărat sa munceşti din greu ca să ai o şansă faţă de zecile de alţi colegi cu care te vei bate mai târziu pentru un loc de muncă.

Tu ai avut un job în campus? Făcea parte din înţelegerea cu universitatea?

Ca undergrad şi fără suportul financiar al familiei, la fel ca mulţi alţi studenţi, poţi lucra part-time pentru un salariu apropiat de salariul minim legal pe oră. Ca străin, poţi lucra legal numai în campusul universităţii, în timpul şcolii, şi cu aprobare specială de la biroul de imigraţie (care durează câteva luni) dacă vrei sa lucrezi în vacanţă la o companie.

În campus, majoritatea slujbelor cer o calificare minimă (la cantină, la bibliotecă, ajutor pentru un profesor, etc.) sau te poţi orienta în a-i medita pe alţi colegi, ori, de exemplu, către IT support, pentru că toţi colegii au laptop şi vor avea nevoie de ajutor dacă nu le merge vreun program sau nu se pot conecta la internet.

Universităţile se bazează, de fapt, pe foarte mulţi studenţi care să lucreze pe bani puţini pentru a putea oferi servicii colegilor şi chiar profesorilor. Studenţilor la doctorat, pe de altă parte, nu li se permite să lucreze mai mult de câteva ore în afara muncii de cercetare.

Cum ai reuşit să-i găseşti pe ceilalţi români de-acolo?

Prin organizaţia studenţilor români sau fiind proactiv şi intrând în contact cu mulţi alţi studenţi, printre care se întâmplă să fie şi un român, doi.

La ce anume îţi serveşte să faci parte dintr-o organizaţie a studenţilor români din universitate?

De multe ori, ne ajutăm unii pe alţii atunci când nu răzbim prin sistem pe cont propriu. De asemenea, nu vreau să uit de unde mă trag şi sunt interesat în general de orice are legătură cu România. E un mod de a ţine legătura cu ţara mea de la distanţă.

Cum ai făcut faţă dorul de casa?

Toţi trecem prin perioade grele în care ne izbim de sistemul şi de birocraţia de aici, pe care nu ştim întotdeauna cum să le ungem ca să meargă şi în favoarea noastră.

E important să ştii cum să fii o fire independentă şi să-ţi găseşti prieteni adevăraţi (e mai greu sa îi recunoşti pe aceştia aici decât acasă, mai ales într-o societate atât de individualistă) care să fie alături de tine la nevoie, în lipsa părinţilor şi a familiei. Unii petrec mult timp pe telefon vorbind acasă, însă, de multe ori, cei de acasă nu au cum să te ajute să te descurci într-o lume atât de diferită.

Cum e mâncarea în Statele Unite? Unde se găsesc produse tipic româneşti în comunitatea în care locuieşti tu?

Mâncarea e formată în principal din mâncare chinezească, mexicană, pizza americană, hamburgeri şi cartofi prăjiţi (meniul Big Mac), Cola si foarte, foarte multe dulciuri (cică ajuta la stres). Cei mai multi studenţi se îngraşă teribil în primii ani de facultate şi numai cei care învaţă să îşi formeze o viaţă activă şi să fie atenţi la ce mănâncă trec peste asta.

Aici, în general, nu se fumează, dar se bea multa cafea (eu nu beau), multă bere proasta şi ieftină, şi în campusurile universitare nu e greu să îţi procuri oricând marijuana sau uneori chiar droguri mai puternice. Colegii care nu au aceste vicii de obicei închid ochii, însă dacă vrei sa copiezi tema de la cineva sau să copiezi la examen nu va mai închide nimeni ochii.

Produse româneşti sau cel puţin europene se găsesc, de obicei, la un preţ un pic mai mare, însă pentru gustul de acasă se merită. Totul e să ştii pe cineva cu maşină care sa te ducă la magazin. Transportul în comun e foarte deficitar.

Mălai se găseşte? Brânză? Mărar? Drojdie? Frunze de viţă de vie? Slănină? De ce îţi e dor de-acasă şi nu găseşti deloc? Prăjituri româneşti?

Totul e să-i întrebi pe colegii mai mari unde să cauţi şi cum se numeşte pe englezeşte. De cele mai multe ori vei găsi. Cartea de bucate de Sanda Marin este de asemenea un prieten foarte bun (şi gustos) la nevoie! Timpul necesar preparării îţi va crea, însă, un dezavantaj faţă de restul colegilor care îşi cumpără sandvişuri sau mănâncă de la fast-food.

De aceea e bine să ai prieteni romani şi să-i inviţi când faci borş sau tocăniţă, ca să te invite şi ei când gătesc. Eu dacă gătesc, o fac o dată pe săptămână, umplu oala cu mâncare şi o pun la frigider.

Doar fructe şi legume proaspete trebuie sa îţi cumperi mai des. Brânza de vacă cumpăr de la mexicani. Frunze de viţă sau varză murată pentru sarmale, doar dacă am noroc cu un magazin est-european prin zonă, foi de plăcintă de la vreun patiser grec...

Filme romaneşti, cărţi româneşti?

Filme... mai au unii pe DVD, ori legal ori la negru. Cărţi am mai adus noi de acasă, însă şi la bibliotecă se găsesc carţi în toate limbile pamântului. La Harvard am citit pentru prima oară "Adam şi Eva" de Rebreanu, "Sinuciderea Europei" de Principele Sturdza sau pe Paul Goma. Şi la Stanford am citit cărţi despre istoria Romaniei în secolul XX în special, un capitol care a fost acoperit complet ineficient şi deloc obiectiv în şcolile româneşti.

Când anume te-ai obişnuit cu stilul de viaţă al americanilor?

Nu există un stil de viaţă al americanilor propriu-zis. Aici toţi au venit, mai devreme sau mai târziu, de peste vreun ocean, din toate colţurile pamântului. Contează să-ţi creezi o lume a ta, un cerc de apropiaţi, însă niciodată nu te vei simţi acasă, pentru că în această ţară mai toţi suntem imigranţi.

Nimeni nu te ajută dacă nu are un motiv bun să o facă. În oraşele mari poţi fi ignorat complet dacă nu ştii să îţi faci apropiaţi. În comunităţile mici lumea te va ajuta, se va implica mai mult în viaţa ta, însă în schimb se vor aştepta de la tine să fii exact cum sunt ei, sa mergi la biserica lor, să îţi placă aceleaşi sporturi şi să faci aceeaşi politică, să vezi lumea în aceleaşi culori precum ei, altfel te vei simţi ostracizat.

Limba română pe unde poţi să o vorbeşti?

Atâta vreme cât ştii pe cineva care vorbeşte aceeaşi limbă ca şi tine, în America poţi să îţi vorbeşti limba cât vrei. La fel fac şi vecinii din zeci de alte ţări. Atunci când sunt persoane de faţă care nu vorbesc româneşte, nu e însă politicos să le laşi pe dinafară. Şi tu te-ai simţi prost să fii in locul lor.

Acasă, cât de des te duci?

Acasă se duce fiecare când are timp. Cu noile legi şi măsuri de securitate acum e mai greu. Cred că, în medie, studenţii români merg în ţară o dată pe an pentru 2-3 săptămâni maximum. În America nu există noţiunea de vacanţă sau concediu.

Odată ajuns la facultate şi până la pensie, îţi poţi lua o zi-două libere, mai ales de sărbătorile legale, însă un concediu de o săptămână sau mai mult e rarisim. Aici se spune că trebuie întotdeauna ca la serviciu să faci ceva ce îţi place, altfel nu vei rezista.

"În SUA nu există măsuri sociale"

Problema e, bineînţeles, că oricât de mult te pasionează ceva, atunci când mergi la serviciu şi o faci pe bani, ceea ce era înainte un hobby ori distracţie devine deodată muncă, o corvoadă, însă ai nevoie de banii aceia ca să supravieţuieşti, să îţi faci o familie şi apoi să le poţi plăti copiilor mii de dolari pentru şcolarizare şi să pui deoparte iarăşi mii de dolari pentru când vei fi bătrân.

Aici nu există măsuri sociale. În SUA, dacă nu ai bani mulţi, nu există educaţie decentă, nu există justiţie, nu ai acces la servicii medicale, dacă nu ai maşină nu poţi merge la serviciu, şi, când ieşi la pensie, nu există nici pensie şi nici medicamente subvenţionate de stat.

De aceea trebuie să munceşti de dimineaţa până noaptea şi să fii mereu la cheremul şefului, că dacă îţi pierzi salariul nu ai din ce plăti ratele. Statul american îţi va suporta cheltuielile dacă te înscrii în armată şi lupţi în Irak, dar dacă eşti rănit şi nu mai poţi lupta, e problema ta să te întreţii şi să suporţi îngrijirea medicală odată întors acasă. Ai văzut filmul "Sicko" de Michael Moore? Cam aşa este realitatea aici în America odată ce ieşi de pe băncile facultăţii.

De ce anume ţi-e cel mai dor? Ce îţi lipseşte din România?

E greu să spun după 10 ani. S-au schimbat multe şi în ţară, şi eu m-am schimbat mult. Îmi lipseşte probabil cel mai mult noţiunea de a fi undeva acasa.

Ai putea să rămâi pentru totdeauna acolo? Ce-ţi place, ce nu-ţi place?

Eu poate aş supravieţui aici, însă nu-mi pot imagina să îmi cresc copiii aici... Să nu te poţi juca în faţa blocului ori să nu te poţi urca într-un copac pentru că atunci părinţii tăi vor fi daţi în judecată că sunt iresponsabili şi nu te supraveghează... şi multe alte lucruri care nu aş dori să le lipsească copiilor mei.

Am călătorit ceva şi prin Uniunea Europeană şi mult mai acasă m-am simţit în ţările de acolo. Ori în Romania ori în altă ţară în care pot fi cetăţean cu drepturi depline, nu se poate să nu-mi găsesc un rost.

Îmi pare cumva că România după '89 se aseamănă mai mult cu SUA decât alte ţări în Europa, prin aceea că oricine poate face orice îl taie capul, însă este totuşi o distanţă foarte mare între SUA şi orice altă ţară din Europa. Aş dori ca după terminarea studiilor să mă pot duce undeva unde pot simţi că am un viitor asigurat şi că există o anumită ordine socială, că oamenii se respectă unul pe celalalt şi societatea în care trăiesc.

Privire critică asupra Statelor Unite ale Americii

E adevărat că aici în SUA se spune că numai cei mai buni reuşesc cu adevărat, dar asta nu înseamnă întotdeauna cei mai capabili, cei mai oneşti sau cei care muncesc cel mai din greu.

În America, de cele mai multe ori, vor răzbi cel mai departe aceia care sunt cei mai buni în a-şi însuşi munca altora, a-i controla pe ceilalţi pentru a-şi servi interesele proprii, aceia care îşi pun propriile ambiţii înaintea bunăstării generale, aceia care îi sacrifica pe cei din jurul lor pentru a-şi umfla lor înşişi conturile, care reuşesc să îşi însuşească bunurile publice pentru folosul lor personal.

Cei mai buni nu vor muri de foame într-o astfel de ţară, însă nici nu vor fi fericiţi într-un sistem în care, până la urmă, cei care au îi exploatează atât cât pot pe cei care n-au.

Organizaţie a studenţilor români, la Stanford

"Romanian Student Association at Stanford" s-a format din nevoia studenţilor români de a menţine legătura, atât unii cu ceilalţi, cât şi cu comunitatea românească din zona în care locuim (San Francisco Bay Area).

Menţinem activ legatura cu consulatul onorific al României la San Francisco , cu consulatul general din Los Angeles, cu Casa Română şi capela, unde obişnuim să mergem la biserică, în special de Crăciun şi de Paşti, unde se organizează secţiile de votare pentru alegerile din România şi unde se organizează evenimente pentru comunitatea românească, la care sunt invitaţi şi studenţii de la Stanford şi Berkeley.

De asemenea, mai există o biserică românească la Sud, în San Jose, cu hramul Învierea Domnului (www.holyresurrectionparish.org). Studenţii români sunt primiţi cu braţele deschise la ambele biserici, de către preoţi şi de către comunităţile creştine. În afara ţării, bisericile româneşti sunt, de obicei, un important centru unde se întâlnesc şi se ajută unii pe alţii, românii mai vechi sau mai noi.

Organizaţia noastră se implică, de asemenea, în organizarea de întâlniri cu studenţii (de obicei, în colaborare cu consulatul onorific) ale personalităţilor româneşti, în vizită la San Francisco. În aprilie, de pildă, am primit vizita Principelui Radu şi a Principesei Margareta.

RSA se mai implică şi în cadrul universităţii în a reprezenta Romania în cadrul evenimentelor multiculturale şi internaţionale (International Gala, International Week).

Între noi, sărbătorim evenimente, gen Ziua Naţională, mărţişorul, şi facem câte un grătar cu mici şi bere la începutul şi sfârşitul de an şcolar. Site-ul organizaţiei este: http://www.stanford.edu/group/rsa/.

Acasă, în România, toţi îmi spuneau ca îi voi da gata pe americani cu inteligenţa mea sclipitoare. Aici am învăţat, însă, să fiu umil, modest, şi singurul mod de a câştiga respect este să ofer acelaşi respect celor din jurul meu
Alexandru Ene, Doctorand Stanford University

În America nu există noţiunea de vacanţă sau concediu. Odată ajuns la facultate şi până la pensie, îţi poţi lua o zi-două libere, mai ales de sărbătorile legale, însă un concediu de o săptămână sau mai mult e rarisim.
Alexandru Ene, Doctorand Stanford University