Ne aflăm într-o perioadă de schimbări profunde în geopolitica globală, unde instabilitatea şi impredictibilitatea devin singurele certitudini. Veştile care vin zilnic din SUA sunt contradictorii. Când să spui că noul preşedinte al SUA şi-a revizuit atitudinea faţă de NATO şi de aliaţi, cu condiţia ca aceştia să-şi onoreze obligaţiile financiare de 2% pentru forţele armate proprii, apar ştiri de genul - procurorul general al SUA, Jeff Sessions, a vorbit de două ori, în timpul campaniei electorale cu ambasadorul rus la Washington, Serghei Kisliak, şi, drept urmare, se va recuza din orice investigaţie cu privire la alegerile prezidenţiale. Această ştire nu face altceva decât să deschidă calea unei investigaţii desfăşurate de Congresul SUA asupra echipei prezidenţiale a lui Trump din timpul alegerilor şi să încetinească ritmul elaborării unei strategii externe şi interne a SUA.

Şi totuşi, eu personal cred că cei care ocupă poziţiile cheie la Washington la Departamentul de Stat, la Departamentul Apărării şi la Consiliul Naţional de Securitate vor definitiva noile documente în cel mai scurt timp. De ce spun acest lucru? Pentru că Pentagonul a elaborat înainte de termen strategia cerută de preşedintele Trump pentru lupta împotriva ISIS. Într-un articol apărut pe site-ul de ştiri Breibart, autorul acuza administraţia Obama că a interceptat telefoanele fixe şi mobile ale lui Trump. Teribil! Tocmai am descoperit că preşedintele Obama mi-a pus liniile telefonice sub ascultare în Trump Tower chiar înainte de victoria mea, a scris Trump într-o salvă de tweet-uri. Răspunsul a venit imediat din partea lui Kevin Lewis, purtătorul de cuvânt al lui Obama, într-un comunicat succint: Preşedintele Obama ori vreun alt responsabil de la Casa Albă nu au ordonat vreodată supravegherea vreunui cetăţean american”. Fostul şef al Oficiului Naţional de Informaţii, James Calpper, intervievat de NBC, a declarat că: nu a existat vreo investigaţie din partea organizaţiilor pe care le coordona (17 servicii de informaţii guvernamentale) nici împotriva lui Trump sau a echipei sale în timpul campaniei electorale sau după”. În schimb, a adăugat că nu poate vorbi în numele unor entităţi ale guvernului federal or alte entităţi locale”.

În schimb, ruşii îşi văd de treabă: pregătesc unul din cele mai mari exerciţii din vestul Rusiei - Zapad 2017 - exerciţiu desfăşurat undeva la graniţa cu Ţările Baltice. Preşedinta Lituaniei, Dalia Grybauskaite, a afirmat că Ţările Baltice sunt îngrijorate în legătură cu aceste exerciţii şi a cerut NATO măsuri suplimentare de securitate. Statele baltice, anexate de Uniunea Sovietică în anii '40, dar care fac parte în prezent din NATO şi UE, s-au simţit vulnerabile de la anexarea Crimeei de către Moscova şi de la participarea acesteia la conflicte militare în estul Ucrainei. De asemenea, ruşii, nu au uitat nici Siria, unde ultimele bombardamente au lovit forţele siriene care luptă împotriva lui Assad (dreapta - foto AFP) şi sunt sprijinite de americani. Şi pe plan internaţional Rusia este activă. Alături de China şi Bolivia, a votat împotriva unei rezoluţii a ONU care prevedea sancţiuni pentru Siria. Ultima mişcare pe care diplomaţia rusă o încearcă este readucerea Siriei în Liga Arabă, anunţ făcut la Cairo. Asta înseamnă că există o serie de lideri arabi care doresc invitarea lui Assad la Summitul de la Amman, după ce Siria a fost exclusă acum cinci ani. Trei lideri, preşedintele Vladimir Putin, preşedintele Abdel-Fatteh El-Sissi şi regele Iordaniei Abdullah, aşteapă, la acest summit, o strângere de mână între Assad şi regele Arabiei Saudite Salman. Este posibil? Se pare că da!

În aceste condiţii, numirea generalului McMaster în poziţia de consilier pentru probleme de securitate al preşedintelui SUA este extrem de importantă. Să încercăm să decriptăm această numire.

Generalul H.R. McMaster

Când ajungi la rezultatul politic dorit nu mai este necesar să consolidezi câştigurile obţinute prin operaţiunile militare din teren, a spus generalul Mc Master la evenimentul de la New America Foundation. Dar este oare necesar să consolidezi câştigurile din operaţiunile militare? Întotdeauna este necesar să asiguri un sprijin autorităţilor de securitate locale, care se bucură de încrederea propriei populaţii. Este un sprijin militar pentru o guvernare a unui stat de drept în conformitate cu tradiţiile lor, astfel încât inamicul să nu poată opera în rândul acestor comunităţi”. Concluzia lui McMaster este că nu poţi obţine rezultate din aliniamentul de tragere. Ori acţionezi în forţă pentru obiectivul propus ori nu acţionezi”. Este parte a filozofiei cu care generalul Petraeus a stabilizat Irakul.

Consiliul de Securitate Naţională

Consiliul Naţional de Securitate (NSC) este principalul for care îl consiliază pe preşedintele american în materie de securitate naţională şi politică externă. De ce este important Consilierul preşedintelui SUA pe probleme de securitate naţională? Consilierul de Securitate Naţională este un asistent independent al preşedintelui şi nu are nevoie de confirmarea Congresului american. Rolul său a fost diferit de la o administraţie la alta. Consilierul participă la întâlnirile Consiliului de Securitate Naţională (CSN) alături de şeful Departamentului de Stat, al Departamentului Apărării şi al agenţiilor de securitate cheie şi conduce şedinţele în absenţa preşedintelui. Consiliul de Securitate Naţională a fost creat prin Actul Securităţii Nationale din 1947, odată cu începerea Războiului Rece. Documentul nu prevedea crearea unei poziţii de consilier pe probleme de securitate, dar a creat o poziţie de secretar care superviza lucrările Consiliului.

În 1949, CSN devine parte a executivului prezidenţial. Primul consilier a fost republicanul Robert Cutler, în 1953. Sistemul a rămas neschimbat din momentul în care a fost reformat de J.F. Kennedy. Henrry Kisinger a întărit rolul consilierului pentru securitate naţională, rol care a devenit o importantă verigă în angrenajul decizional de la Washington. În situaţii de criză, Consilierul de Securitate lucrează în camera operaţională (Situation room - renovată/modernizată după 11 septembrie 2001 de G.W. Bush) şi-l informează în permanenţă pe preşedinte. Consilierul National de Securitate serveşte în calitate de consilier şef al preşedintelui Statelor Unite cu privire la probleme de securitate naţională, rolul său nefiind conectat administrativ la departamentele de Stat sau de Apărare, el oferind consiliere independentă, creând în mod eficient o triadă de politică pe care preşedintele se poate baza pentru opţiunile sale în cazul unor decizii. Consilierul Naţional de Securitate este asistat de un personal care redactează informări şi rapoarte specifice pentru preşedinte.


Donald Trump FOTO Getty Images

Influenţa sa diferă de la o administraţie la alta şi de la un consilier la altul. Preşedintele Donald Trump a remaniat Consiliul Naţional de Securitate, ordonând includerea controversatului său strateg-şef, Steve Bannon, în importantul organism. Pe lângă desemnarea lui Stephen Bannon, Casa Albă a declarat, de asemenea, că schimbă auditoriul aşa-numitului Comitet de Directori al Consiliului, forumul ce păstrează legătura între cabinetele organelor administrativ guvernamentale care se ocupă de aspecte legate de politica de securitate naţională şi preşedinţie, prin scoaterea din comitet a Preşedintelui Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore şi a Directorului Oficiului Naţional de Informaţii (Oficiul a fost constituit în 2004 pentru a coordona întreg sistemul de informaţii - 17 agenţii - din SUA). Sub administraţia anterioară a lui Obama, directorul de informaţii naţionale (DNI) şi Preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, oficialul militar cu cel mai înalt rang în administraţia Statelor Unite, au participat la toate întâlnirile Comitetului de Directori al Consiliului Naţional de Securitate, ei fiind adăugaţi pe lista de participare (nu au participat sub administraţia Bush). Schimbarea anunţată de Trump pe 28 ianuarie face ca directorul DNI şi şeful Statului Major să fie prezenţi numai atunci când vor fi discutate probleme legate de responsabilităţile şi expertiza lor.

Actualul responsabil de funcţionarea CNS, generalul McMaster, doreşte o nouă organigramă în care cei doi să fie repuşi în Consiliul Directorilor. Se va îndeplini dorinţa? Rămâne de văzut. La ora actuală, se pare că America este o ţară cu trei guverne, administraţii paralele cum au demonstrat primele turnee diplomatice. Prima administraţie este, aparent, cea mai puternică şi este formată din cercul confidenţilor preşedintelui Donald Trump: consilierul pe probleme strategice, Steve Bannon, ginerele preşedintelui, Jared Kushner, şi el consilier prezidenţial, procurorul general Jeff Sessions. Urmează o a doua administraţie, din care fac parte şeful de cabinet al preşedintelui, Reince Priebus, şi liderii majorităţilor republicane din Senat şi Camera Reprezentanţilor – Mitch McConnell, respectiv Paul Ryan. A treia administraţie americană, din care fac parte republicanii ataşaţi valorilor neoconservatoare ale fostei administraţii Bush şi ale marilor companii americane, îi nominalizează pe vicepreşedintele Mike Pence, secretarul de Stat Rex Tillerson, şeful Pentagonului, James Mattis, un militar experimentat cu o vastă cultură şi directorul CIA, Mike Pompeo. Ultimul pe această listă este noul consilier pentru securitate al preşedintelui, generalul Herbert McMaster.

Cine este generalul McMaster?

Numirea generalului locotenent H.R. McMaster nu necesită, în mod normal, aprobarea Senatului, dar regula în Pentagon pentru un ofiţer activ este să obţină aprobarea Comitetului pentru serviciile Armate din Senat cu ocazia numirii într-o altă funcţie. Există şi varianta trecerii în rezervă, dar asta l-ar putea costa prestigiul acumulat până acum. Oricum, McMaster este popular printre senatori şi nu va avea probleme la confirmare, mulţi dintre aceştia preferându-l în locul lui generalului Michael Flynn. Este al treilea caz după cel al generalului Colin Powell sau a viceamiralului John Poindexter, ambii fiind numiţi în calitate de Consilier de Securitate Naţional în timpul preşedintelui Ronald Reagan. Generalul Colin Powell a fost ulterior numit Preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore şi a condus primul război din Golf. Generalul McMaster a fost, înainte de fi numit în actuala poziţie, comandantul Centrului pentru Integrarea Capabilităţilor Militare. Generalul în retragere Keith Kellog, care a fost consilier interimar de securitate al preşedintelui SUA după demisia generalului Michael Flynn, va reveni la rolul său de şef al personalului Consiliului pentru Securitate Naţională.

McMaster este un fost comandant militar cu mare prestigiu, el a servit în forţele armate americane în Germania, sud-vestul Asiei şi Irak, asistându-l inclusiv pe generalul David Petraeus o perioadă, când acesta a condus coaliţia în Irak în 2007. A luptat în Războiul din Golf, unde a primit decoraţia Silver Star[1] pentru fapte de vitejie, şi apoi în al doilea război din Irak, fiind unul din artizanii politicii de consolidare a rezultatelor obţinute după operaţiunile militare americane. Strategia sa a fost foarte clară - clear, hold and build - adică, în traducere pe înţelesul tuturor, curăţă locul de inamici, consolidează-ţi poziţia cucerită şi începe construcţia administrativă. Strategia sa a devenit model pentru campania condusă de generalul David H. Petraeus în 2007 şi 2008 în Irak, campanie care a dus la stabilizarea administraţiei irakiene până la plecarea forţelor americane din zonă.

În Irak, McMaster a comandat 3500 de soldaţi reuniţi într-o brigadă americană la nord de oraşul Tal Afar, oraş care a fost subiectul unui război civil local în 2005. Generalul i-a sfătuit atunci pe liderii administraţiei americane să se retragă din oraş şi să pregătească trupe irakiene care să preia controlul administrativ şi să stabilească ordinea în oraş. Până la urmă, McMaster a intrat în luptă, realizând 29 de posturi de comandă în oraş şi preluând operaţiunile de lichidare a insurgenţilor şi de înlocuire a forţelor de securitate, inclusiv a primarului. A reuşit, iar lecţia lui a fost introdusă în manualul referitor la insurgenţă pe care l-a scris generalul David Petraeus în 2007-2008. În ultimii ani s-a ocupat de o investigaţie anticorupţie în Afganistan (în aceeaşi perioadă, 2010-2012, actualul ambasador al SUA în România, Excelenţa Sa Hans Klemm, a ocupat postul de coordonator pentru Statul de Drept şi Respectarea Legii la ambasada din Kabul, în Afganistan) şi apoi s-a îndreptat spre problemele de modernizare ale armatei.

Cel mai important lucru de ştiut despre generalul H. R. McMaster este că nu acceptă trupe pe teren, în operaţiunile militare, dacă militarii americani, împreună cu aliaţii lor, nu sunt capabili să menţină şi să consolideze administraţiile în teritoriile câştigate. Comentariile făcute de-a lungul timpului relevă faptul că este sceptic în ceea ce priveşte operaţiunile chirurgicale ale forţelor speciale, cât şi raidurile dronelor în absenţa schimbării realităţilor politice din teren. Într-un expozeu la Centrul de Studii şi Strategii Internaţionale (CSIS), în mai 2016, a trecut în revistă toate punctele fierbinţi de pe glob. El declara că: lumea este diferită şi într-o continuă schimbare, iar riscul unei crize este mai mare decât în anii 1970”. McMaster vorbeşte despre Frontiera neliniştită”, o carte scrisă de Jakub Grygiel şi Wess Mitchell în care autorii descriu revizionismul Rusiei şi al Chinei, în special în Euro-Asia, unde cele două sunt înconjurate de state vulnerabile. Este vorba de o strategie sofisticată pe care Rusia o implementează, comenta generalul, o strategie care combină forţe convenţionale şi neconvenţionale implementate sub umbrela teoriei conspiraţiei în teritoriul aliaţilor, mai ales în Europa. De fapt, este vorba de înlocuirea ordinii stabilite după cel de-al Doilea Război Mondial cu o ordine pe placul Rusiei. Generalul pomenea de acţiunile Chinei în Marea Chinei de Sud, pe care el le aseamănă cu ceea ce Rusia face acum în estul Ucrainei. La acţiunile din zona Marii Chinei de Sud se adaugă atacurile cibernetice, războiul informaţional şi un efort sofisticat economic de a mina Ordinea Mondială” - declara generalul McMaster.

Cât despre Coreea de Nord, o ţară care deţine arme nucleare, ea este o lecţie pentru a trece la consolidarea forţelor armate americane şi a alianţelor din zona Asiei de răsărit, Japonia şi Coreea de Sud, având în vedere faptul ca sancţiunile economice şi măsurile de securitate nu au fost eficiente. Modelul Hezbollah a fost preluat de Iran si aplicat în Irak, unde guvernul slab nu controlează ţara, lăsând locul miliţiilor şiite să facă acest lucru. În Orientul Mijlociu, unul din marile pericole inclusiv pentru securitatea SUA sau a Europei, spunea generalul, este proto-statul Islamic-ISIS sau Daesh. În Siria, jumătate din populaţia ţării a emigrat, a murit sau este rănită în războiul civil. Cât despre Europa, se cunoaşte faptul că Rusia sprijină partidele de extremă dreaptă care urmează să participe în alegerile din Olanda, Franţa şi Germania. În Afganistan - spunea generalul - este un război în derulare unde câştigurile nu au fost consolidate, ele fiind o parte integrantă a războiului, iar situaţia se deteriorează sub atacurile talibanilor. În finalul acestui periplu, McMaster a concluzionat că:

„Dividentele Războiului Rece au dus la o linişte nefirească şi au oprit construcţia de noi echipamente militare cu excepţia celor specifice pentru războaiele din Irak şi Afganistan, pentru ca acestea să susţină contra-terorismul. Echipamente importante precum navele, avioanele şi maşinile de luptă au rămas într-un plan secund şi acum plătim lipsa modernizării acestora în faţa adversarilor noştri”.


Generalul David Petraeus Foto: AFP

McMaster şi Casa Albă

McMaster este un militar în serviciul activ şi va rămâne şi în noua poziţie de la Casa Albă. Este considerat unul dintre generalii de la Pentagon care are tupeul să-şi înfrunte superiorii, ceea ce i-a adus obstacole în cariera militară. A fost oprit de două ori de la promovare şi a primit prima stea doar atunci când şeful comisiei de promovare a fost generalul Petraeus. Cum se va comporta Casa Albă la reacţiile noului consilier în condiţiile în care nu priveşte cu ochi buni criticile? Generalul a fost propus de senatorul Tom Cotton, care reprezintă Arkansas, şi a fost încurajat de Secretarul Apărării James Mattis. A fost considerat ca cea mai bună opţiune pentru acea poziţie de senatorul John McCain, preşedintele Comitetului Serviciilor Armate din Senatul american. McMaster împărtăşeşte poziţia oficialilor americani din domeniul securităţii naţionale că Rusia este o ameninţare şi un adversar al SUA, în timp ce predecesorul său, general-locotenentul în rezervă Michael Flynn, o considera mai degrabă ca un potenţial partener geopolitic, în primul rând, în războiul împotriva ISIS. În vârstă de 54 de ani, McMaster este absolvent al Academiei Militare West Point, având totodată un doctorat în istoria Americii la Universitatea Carolina de Nord din Chapel Hill. În 2014, a fost inclus de revista Time în topul celor mai influente persoane, parţial datorită disponibilităţii sale de a critica sistemul. Veteran de război, el şi-a câştigat gloria în primul război din Golf, unde a şi primit o decoraţie Silver Star. În concluzie, generalul McMaster este cunoscut în lumea apărării ca o minte luminată şi capabilă de decizii importante, dar, în mod evident, nu ştim cât va conta sfatul acestuia pentru preşedintele Trump.

Câtă autonomie va avea generalul McMaster?

Conform celor spuse de preşedintele Trump, acesta are mână liberă să angajeze staff-ul cu care va lucra. În aceste condiţii, ce va face adjunctul său, K.T. McFarland, care rămâne şi strategistul de la Casa Albă, Steve Bannon. De asemenea, generalul Keith Kellogg rămâne secretarul Consiliului Naţional de Securitate. Apele nu sunt încă limpezi (cristal clear) în cadrul Consiliului Naţional de Securitate. Un consilier de securitate, Craig Deare, profesor la Universitatea de Apărare a SUA, a fost brusc dat afară pentru că a vorbit critic despre Jared Kushner şi Steve Bannon într-o discuţie la un seminar sponsorizat de Woodrow Wilson Center.

Vă supun atenţiei câteva scenarii. În mod sigur, generalul, împreună cu Secretarul Apărării, Jim Mattis (dreapta - foto mdr.de), şi cu generalul Joseph Dumford, preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, vor lua hotărâri dure, pe placul republicanilor conservatori, în privinţa Rusiei şi a Iranului. Pentagonul a fost singura instituţie care a rezistat eforturilor depuse de politicieni de-a lungul timpului de a extinde relaţiile de cooperare cu Rusia, mai ales după anexarea ilegală a Crimeei şi a distrugerilor provocate civililor în Siria. McMaster va trebui să navigheze în aceste ape unde curentul principal, dat de preşedintele Trump, se îndreaptă spre o apropiere a relaţiilor cu Rusia şi de încordare a celor cu China. Cât priveşte Iranul, poziţia lui McMaster este că Teheranul este un inamic care sprijină miliţiile din Irak, miliţii care au atacat forţele americane după începerea ostilităţilor în 2003. Toţi oficialii de la Pentagon nu văd cu ochi buni faptul că pentru Acordul nuclear cu Iranul de administraţia Obama a permis Teheranului să-şi extindă influenţa în Siria, Iran şi Yemen. Cât priveşte aliaţii NATO, generalul McMaster are aceeaşi opinie ca Secretarul Apărării, James Mattis, care consideră extrem de importantă atât această Alianţă, cât şi celelate alianţe încheiate de americani cu state din Asia. McMaster a criticat administraţia Obama pentru că nu a luat în calcul consecinţele politice pe termen lung ale angajării trupelor în Irak şi Afganistan.

McMaster şi filozofia războiului în cartea „Părăsirea datoriei”

Folosind documente declasificate despre războiul din Vietnam, McMaster a reuşit să realizeze o frescă a ceea ce s-a întâmplat atunci. Generalul s-a convins că acţiunea comandanţilor la vremea respectivă a fost influenţată de deciziile politice decizii care au dus la o strategie de război ce în niciun caz nu putea duce la o victorie. Cercetarea sa s-a transformat într-o carte, Părăsirea datoriei (Dereliction of Duty), publicată în 1997, pe când era maior. Generalul s-a concentrat pe câteva decizii cheie luate între 1963 şi 1965. Concluzia sa a fost:

„Războiul din Vietnam nu a fost pierdut în tranşee. El a fost pierdut la Washington încă dinainte ca americanii să realizeze că sunt în război... Dezastrul din Vietnam nu a fost rezultatul forţelor dislocate, a fost rezultatul unei erori umane care a însemnat abdicarea de la responsabilităţile faţă de poporul american”.

Pe 10 august 1964, Lyndon Johnson (foto dreapta) a vorbit despre război în camera din aripa de est a Casei Albe, odată cu semnarea Rezoluţiei referitoare la Golful Tonkin. Lyndon Johnson dorea, de fapt, obţinerea unui nou mandat în 1964 şi nu dorea ca această şansă să fie pusă în pericol. După ce l-a învins pe Barry Goldwater în preliminarii, acesta nu a dorit ca războiul din Vietnam să-i pună în pericol agenda internă denumită Great Society (Marea Societate). Deciziile luate de preşedinte şi de Secretarul Apărării de la acea oră nu au definit limitele uzului de forţă, iar obiectivele au fost stabilite pe termen scurt, acest fapt ducând la imposibilitatea înţelegerii complexităţii situaţiei. Sistemul de consiliere a lui Johnson era structurat pe atingerea consensului şi pe prevenirea scurgerilor în afara sistemului.

Comitetul Întrunit al Şefilor de State Majore (Joint Chiefs of Staff) era privit cu suspiciune de preşedinte. Când situaţia din Vietnam cerea acţiuni militare, Johnson nu a întrebat militarii cum să rezolve situaţia, el i-a întrebat pe consilierii civili cum să amâne decizia. McMaster l-a portretizat pe Robert McNamara, un fost preşedinte al companiei Ford Motors, care a devenit Secretarul Apărării, ca fiind un nesăbuit. El spunea că Secretarul Apărării a văzut Vietnamul ca pe o altă problemă de management al afacerilor şi a continuat trimiterea de trupe fără să ţină cont de psihologia umană şi de complexitatea războiului. McNamara şi asistentul lui erau aroganţi”. Cei doi dispreţuiau sfaturile militarilor pentru că ei credeau că metodele proprii de analiză pot compensa lipsa lor de experienţă militară. De asemenea, strategia de uzură a lui William Westmoreland în Vietnamul de Sud, omul care era în poziţia de a decide, era în esenţă absentă. Rezultatul a fost că bombardamentele din nordul Vietnamului şi luptele din sud nu aveau obiective clar definite. Deciziile Consiliului de Securitate erau o formă de atingere a unui consens pe decizii deja luate de Johnson şi 3 consilieri civili, fără participarea unui militar. McMaster vorbea despre Consiliul Şefilor de State Majore ca despre cei cinci oameni tăcuţi pentru că ei nu îi deranjau nici pe preşedinte, nici pe congresmeni odată cu escaladarea conflictului în Asia de Sud. Parte a acestei poziţii era rivalitatea între categoriile de forţe armate, după cum a concluzionat McMaster. Ca exemplu, amiralul care conducea marina şi-a folosit influenţa la Casa Albă pentru a păstra comanda tuturor forţelor din Pacific.

Câteva concluzii 

Sunt câteva întrebări referitoare la ceea ce va face Consilierul de Securitate Naţională, la care numai timpul le va da un răspuns. Şi totuşi, să încercăm să le punem. Va fi dispus generalul McMaster să poarte un dialog cu Rusia în condiţiile în care el a fost unul dintre cei mai mari critici ai mişcărilor de forţă pe care Vladimir Putin le-a făcut în Ucraina şi Siria? După incursiunea lui Vladimir Putin în Ucraina, generalul McMaster a pregătit un studiu detaliat cu privire la modul în care armata SUA trebuie să se modernizeze pentru a ţine pasul cu inovaţiile din armata Rusiei. Cum va lucra cu generalii actuali sau în rezervă prezenţi în atât de multe locuri de muncă de top din cadrul administraţiei americane? McMaster nu se va retrage din serviciul militar activ, aşa cum nu a făcut-o nici generalul Colin Powell când a fost consilierul naţional de securitate a lui Ronald Reagan. Acest lucru înseamnă că McMaster, care a purtat uniforma pentru anunţul de numire în noua funcţie, se va alătura celor doi generali în rezervă - Secretarul Apărării Jim Mattis şi Secretarul de Securitate Internă John Kelly - în cercul interior al lui Trump. Cum va acţiona McMaster într-o Casă Albă neobişnuită cu disciplina militară sau cu linii clare de comandă?

Cert este că McMaster este un om onest şi va trebui să ofere informaţii şi opţiuni viabile în vederea deciziilor luate de administraţia Trump. Nu este uşor să fii consilier de securitate naţională (vezi exemplul generalului James Jones, care nu a venit din echipa de consilieri ai lui Obama şi nu a reuşit, deşi avea o experientă militară exemplară în spate, să navigheze în apele politicii de la Casa Albă, fiind înlocuit de consilierul vicepreşedintelui Joe Biden, Thomas Donilon). Succesul lui McMaster depinde de abilitatea sa de a face alianţe, de a preveni ca ceilalţi să lucreze prin ocolirea legislaţiei sau a procesului de decizie, dar şi prin obţinerea consensului între stâlpii administraţiei. În administraţia Trump, acţiunea descrisă în fraza de mai sus este extrem de greu de îndeplinit. Numirea Generalul McMaster a fost bine primită atât de politicieni, cât şi de staff-ul de securitate naţională. Din primele zile ale numirii McMaster, acesta a colindat din uşă în uşă, în aripa Eisenhower a Casei Albe, încercând să creeze punţi de legătură între personalul care se ocupă de problemele de securitate prezent acolo şi el însuşi. O altă atitudine, alte opţiuni!


[1] Silver Star este cea de-a treia decoraţie militară care poate fi acordată unui militar al SUA pentru acţiuni împotriva unui inamic. Silver Star se acordă pentru fapte de bravură în acţiune împotriva unui inamic al SUA în cazul în care nu se justifică acordarea unor distincţii mai mari: Distinguished Service Cross, Navy Cross/Crucea Forţelor navale, sau Air Force Cross/Crucea Forţelor Aeriene (decoraţii care se află pe locul doi) sau Medal of Honor/Medalia de Onoare (care se află pe primul loc dintre distincţii). Silver Star se poate acorda oricărei persoane, care, servind în forţele armate, s-a distins prin eroism extraordinar prin una din următoarele acţiuni: împotriva unui inamic al SUA; fiind implicat în operaţiuni militare într-un conflict militar împotriva unui inamic; servind în cadrul unor forţe prietene într-un conflict militar împotriva unui inamic conflict în care SUA nu este parte beligerantă.