Rusia şi Turcia îşi impun modelul de rezolvare a conflictelor

În zona „Coridorului Caspic” se joacă o partidă de şah strategic integrată într-un mai mare şi amplu raţionament care ţine de ceea ce este refacerea hărţilor de influenţă şi putere, una dintre ele unind acum spaţiul caspic de acela al Mării Negre.

Ambele puse acum, extrem de rapid şi de vizibil, aproape demonstrativ, într-un creuzet de care se îngrijesc coordonatorii politici din Rusia şi Turcia care iau decizii şi propun soluţii ca două Puteri Garante cu mandat auto-propus. De-abia acum începe să capete sens uriaşul efort diplomatic, militar şi economic făcut pentru a susţine soluţa găsită în Siria, efort logic doar dacă se leagă cu o mişcare cu mult mai largă de conexiune de spaţii şi interese.

Astfel, prin tratatul semnat la Moscova, Rusia a impus soluţia de pace între Erevan şi Baku şi, odată cu ea, confirmarea definitivă a rolului său de controlor al conexiunilor prezente şi mai ales viitoare între construcţiile din zonă, dominat acum exclusiv de canalele multiple ale Noului drum chinezesc al mătăsii. Cei 1960 de militari din forţele speciale de intervenţie aeropurtate ruse formează acum o forţă de menţinere a păcii redutabilă deoarece niciunul dintre participanţii locali nu are vreo îndoială că numărul acestora poate fi suplimentat imediat în caz de nevoie. Caz în care şi misiunea lor s-ar transforma în acţiune de forţă pentru impunerea păcii sau de interpunere între eventuale forţe ostile.

Dar asta nu putea fi decât o parte a jocului dacă nu ar fi fost implicată direct şi Turcia, elementul de credibilitate pentru lumea islamică, legând Siria cu Canalul Caspic, noua regiune controlată împreună cu ruşii pe modelul acordurilor militare pentru misiuni comune care fuseră negociate la Soci. Drept care, la solicitarea preşedintelui Erdogan, Parlamentul de la Ankara a decis trimiterea unei misiuni militare în Azerbaijan pentru a participa la o misiune ruso-turcă de supraveghere a acordului de încetarea focului şi Nagorno-Karabah, alături de militarii ruşi. În scrisoarea transmisă Adunării Naţionale, Erdogan spune că militarii turci – cărora li s-a aprobat o misiune de un an -  „vor lua parte la activtăţile centrului de coordonare care va fi stabilit împreună cu Rusia pentru supravegherea încetării focului”.

Este o nouă modalitate de rezolvare a conflictelor prezente şi celor viitoare în zonele de interes ale Rusiei şi Turciei? Cred că da, oricum am impresia din ce în ce mai clasă că acesta este semnalul de forţă pe care Rusia şi Turcia – aflate fiecare în plină ofensivă naţională pentru recâştigarea statutului de putere imperială – vor să-l transmită în acest moment. Desigur, această discuţie vizează acum doar Nagorno Karabah, dar nu este deloc greu de imaginat că modul de rezolvare a situaţiei din Nagorno-Karabah poate fi invocat  drept un precedent de succes care să poată fi repetat dacă situaţia se impune şi în alte teritorii în zonele de interes imediat ale Moscovei şi Ankarei.

Încălcare a cutumelor internaţionale sau a unor înţelegeri semnate cu parteneri internaţionali? Nicidecum, a răspuns ieri preşedintele Putin (aşa cum relatează cei de la YeniŞafak): „acţiunile Turciei în Nagorno-Karabah pot fi caracterizat în multe feluri dar Turcia nu poate fi acuzată de încălcarea vreunei legislaţii internaţionale”. Desigur, era posibil ca Turcia (membră a Grupului de la Minsk) putea să solicite medierea OSCE dar organizaţia respectivă nu trebuie să se simtă ofensată că nu a fost luată în seamă în stabilirea aranjamentelor finale deoarece situaţia în Nagorno Karabah era atunci foarte gravă şi cerea o rezolvare imediată, asta însemnând că nu mai era timp pentru consultări în cadrul „formatului Minsk”.

De aici, se deschid perspective dintre cele mai ciudate, în funcţie de uriaşele ambiţii ale participanţilor. Turcia, spre exemplu, poate şi vrea să margă pe mai departe pe linia dezvoltării poziţiei sale centrale în Turkish Council organizaţia născută în 2009 pentru promovarea cooperării între ţările vorbitoare de limba turcă, care are în componenţă un Consiliu al şefilor de stat, un consiliu al miniştrilor de Externe, un Consiliu al Bărbilor Albe (reunind înţelepţii desemnaţi de fiecare ţarâ participantă, un comitet al înalţilor funcţionari şi un secretariat permanent care funcţionează la Istanbul. Ţările fondatoare sunt Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan şi Turcia. De anul trecut, Uzbekistanul a devenit membru cu drepturi depline în Consiliu. Ungaria şi alte ţări au obţinut statut de observatori, cu ocazia celui de-al 6-lea Summit care a avut loc în oraşul kirghiz Şolpon-Ata. În plus, Ucraina a cerut şi ea statut de observator. Poate oare Turcia să meargă mai departe (şi în ce formulă) pentru coordonarea acestei organizate pe o identitate lingvistică şi culturală într-o unitate în numele căreia să poată negocia pe mai departe?

În paralel, Rusia îşi continuă şi ea operaţiunea de închidere de spaţii conexe care ar putea să devină problematice la graniţa se extinsă de vest care pleacă din Baltica pentru trece prin Belarus şi ajunge în estul Ucrainei pentru a cuprinde Marea Neagră pe care încearcă s-o închidă cât mai complet cu sprijinul instalaţiilor militare din Crimeea şi cu ceea ce poate pune la dispoziţie Turcia, pentru a coborî prin Strâmtori şi ajunge departe în Mediterană, iarăşi lucrând în bloc cu Turcia care-şi apăra zonele economice exclusive şi contractul cu Libia. Iar Rusia dispune de foarte importanta putere disuasivă de la bazele de la Tartous şi Hmeimim sau Manbij. Adăugaţi acestei linii deloc imaginare baza militară navală pe care ruşii o anunţă în Sudan şi puneţi totul în contextul acestei hărţi care prezintă contractele de cooperare militară semnare de ruşi cu ţări africane începând cu 2015:

FOTO Fondation pour la recherche strategique

Pentru a completa acest raţionament, aş dori să vă semnalez că, de curând, trei nave militare egiptene au trecu prin Bosfor pentru a lua parte la exerciţii comune complexe împreună cu nave din Flota rusă din Marea Neagră. Navele „El Fateh” (foto), „Alexandria” şi „Fahmy” sunt primele nave militare turceşti în istorie care se alătură unor exerciţii navale în Marea Neagră „care au ca scop întărirea şi dezvoltarea cooperării militare...şi permit un schimb de experienţă în reacţia faţă de diverse ameninţări în zonele cu intensă circulaţie maritimă”. Foarte interesantă menţiune, asta în ideea că, de ce nu, fie ca schimb util de experienţă, navele din Flota Mării Negre să poată coborî în altă zonă de intensă circulaţie maritimă cum ar fi Canalul de Suez pentru a exersa ca acum în Marea Neagră, măsuri specifice de protecţie şi apărare pe mare, tiruri cu diverse tipuri de rachete şi trageri de artilerie folosind armamentul de pe nave.

Se deplasează cumva centrul de comandă strategică pentru Orientul Apropiat stabilit prin cooperarea Rusia-Turcia-Iran?. Nicidecum. Se completează cu dimensiunea „Coridorului Caspic” în aşteptarea următoarei mari etape care priveşte integrarea într-un întreg de dimensiuni inter-continentale, cel pe care l-ar presupune completarea proiectului Noului Drum al Mătăsii pe varianta axei sale centrale de penetrare, prin Turcia, înspre vestul Europei.  Caz în care devine logică discuţia despre noile structuri integrate subsumate, reţele comune de transport energetic, reţele portuare şi de transport terestru, feroviar sau aerian.

Să fie la ei, zicem noi.