Text scris de Lucian Dumitrescu*

Monitorizarea media s-a dovedit până acum o strategie eficientă de developare a războiului informaţional. Întrebarea textului e dacă, şi cum, se poate insera teoria relaţiilor internaţionale în studierea războiului informaţional, un câmp de cercetare aflat deocamdată într-o fază descriptivă, pre-academică.

Naraţiunile strategice, un exerciţiu de putere

Discursurile oficiale de politică externă sau textele legate de strategia naţională de apărare sunt exemplele tipice de naraţiuni strategice, înţelese ca expresii formale ale unei culturi de securitate particulare. E important ca naraţiunile strategice formale să rezoneze cu referenţialul informal al culturii de securitate, astfel încât discursul securizării să capete legitimitate. V-aţi gândit vreodată că strategia de securitate naţională ar putea fi interpretată şi ca o poveste despre „noi, cetăţenii”, pe care să o înţelegem şi cu care să ne identificăm? Adică un discurs care să rezoneze cu „partea necontractuală a contractului”? Naraţiunile devin strategice tocmai din acest motiv. Pentru că odată afirmate, ele vizează obţinerea anumitor atitudini faţă de evenimente aflate în derulare. Iar acest lucru se produce tocmai pentru că sunt ticsite cu idei ce ritmează cu valorile aflate deja în uzul social, banalizate. Cu alte cuvinte, eficienţa naraţiunilor strategice, ca parte a culturii de securitate formală, depinde de cultura de securitate informală, de aşa-numita geopolitică banală, respectiv de un caleidoscop de reprezentări sociale legate de cine ne sunt inamicii, cum ne ameninţă aceştia, cum ar trebui să ne apărăm de ei, cum se aşteaptă ceilalţi să reacţionăm etc.. Cultura strategică, formală şi informală, se referă la semnificaţia acordată de cetăţeni statalităţii, prin statalitate înţelegându-se aici percepţia asupra staturii propriului stat în contextul politicii mondiale. Dacă acceptăm că scopul propagandei este acela de a stimula sisteme valorice banalizate şi, de asemenea, dacă acceptăm că ideile nu apar ex nihilo, ci din experienţa politică a anumitor matrici instituţionale, atunci o premisă fundamentală a cercetării războiului informational este una de tip instituţional. Naraţiunile strategice nu acţionează niciodată într-un vacuum identitar.

Naraţiunile strategice constitutive conferă un înţeles politicii mondiale.

Pentru că sunt branşate la o cultură de securitate specifică, naraţiunile strategice nu înseamnă doar retorică. Înseamnă, în primul rând, un exerciţiu de putere, prin intermediul căruia este construit şi reprodus sistematic un sens colectiv despre trecutul, prezentul şi viitorul politicii mondiale, cu intenţia de a influenţa conduita actorilor internaţionali şi a actorilor interni. Dacă sunt orientate spre planul intern, naraţiunile stategice construiesc sentimental de „we, the people”, de unde concluzia că procesele de nation-building sunt prin definiţie procese strategice, mai ales în cazul naţiunilor imaginate prin excelenţă, pentru coeziunea cărora este nevoie de reproducerea sistematică a alterităţilor externe. Există cel puţin două versiuni ale naraţiunilor strategice. Prima versiune fructifică o idee clasică, weberiană, potrivit căreia naraţiunile strategice constituie un model de putere comportamentală: în urma unei proiecţii strategice, A îl determină pe B să se comporte într-un mod în care ultimul n-ar fi făcut-o. Să continue, de pildă, o linie de politică externă şi să aloce resurse pentru o întreprindere comună. Această viziune, uşor rudimentară, este completată de perspectiva post-structuralistă, care susţine că naraţiunile strategice reprezintă şi un exerciţiu de putere cu rol constitutiv, ontologic. În acest caz, naraţiunile strategice definesc sistemul internaţional, construiesc referenţialul şi procedurile sale, precum şi identitatea actorilor din sistem. Pe scurt, naraţiunile strategice constitutive conferă un înţeles politicii mondiale. Un centru de putere devine cu adevărat hegemonic atunci când naraţiunea sa strategică constitutivă despre sistemul internaţional s-a banalizat, s-a transformat deci într-o doxă pentru ceilalţi actori. Pentru că tocmai banalizarea unei apartenenţe culturale, respectiv internalizarea şi transformarea acesteia într-o emoţie ce nu mai poate fi scrutată raţional, la rece, vădeşte forţa unui centru de putere.

O forţă înspăimântătoare, dar hegemonul devine cu adevărat hegemon, atunci când valorile sale devin universale şi incontestabile, situaţie în care diferenţa dintre aliaţi si adversari devine indicibilă. Pedalând pe tipologia de mai devreme, John Ikenberry asimilează naraţiunea strategică comportamentală, de tip weberian, marii strategii de tip poziţional, prin care hegemonul răspunde tentativelor puterilor emergente de a-i eroda poziţia preeminentă din sistem. Totodată, Ikenberry consideră că există o echivalenţă între naraţiunea strategică constitutivă şi marea strategie de tip ambiental. Aceasta din urmă forjează atât structura soft, cât şi structura hard a cooperării internaţionale. Cu alte cuvinte, marea strategie de tip ambiental nu numai că defineşte ordinea internaţională. În perioadele de criză, aceasta impune ordinea internaţională. Poziţia lui Ikenberry e tranşantă. Orice centru de putere cu ambiţii hegemonice trebuie să dezvolte atât naraţiuni strategice comportamentale, cât şi naraţiuni strategice constitutive. Adică o mare strategie poziţională dublată de o mare strategie ambientală.


Vladimir Putin şi Boris Elţîn FOTO Getty Images

Ce urmează după o cultură de securitate imperialistă? Una neo-imperialistă

În 1992, se prăbuşea ultima putere europeană continentală, scrie George Friedman cu referire la Uniunea Sovietică. O putere nelegitimă, am completa noi, şi profund unilaterală, a cărei dominaţie era asigurată îndeosebi de arsenalul nuclear. E mai puţin important că ciclul post-columbian anunţat de Mackinder în 1904 nu avea să se mai materializeze în secolul XX. Ce conta era că, la peste jumătate de mileniu de la îndelunga aşteptare de pe râul Ugra, când Ivan al III-lea învingea hanatul khazan, iar dilatarea strategică a Mittelpunktului moscovit era iniţiată, graniţele Rusiei înaintau pentru prima dată spre interior. Faptul că după cinci secole Rusia nu se mai învecina cu cine dorea, genera o criză identitară marcantă. Care, teoretic, putea fi rezolvată facil. Kremlinul urma să demareze tranziţia dinspre o identitate imperială spre una naţională. Această metamorfozare identitară presupunea ca Moscova să renunţe, printre altele, la naraţiunile strategice de tip constitutiv, cele care definesc identitatea sistemului internaţional şi a actorilor acestuia. Dar fără o identitate civilizaţională, cultura strategică a Federaţiei Ruse s-ar fi prăbuşit, din moment ce, în 1992, atât elita, cât şi cetăţenii erau socializaţi în raport cu un referenţial geopolitic imperial, ce distribuia Moscova în rolul fratelui cel mare pentru „vecinătatea apropiată”. Cultura de securitate şi naraţiunile strategice subsecvente nu se schimbă peste noapte. Naraţiunile strategice creează dependenţă de traseu, reziduuri identitare persistente, care nu rezonează cu orice discurs al securizării. Deci o naraţiune strategică ieşită la pensie lasă în urmă doxe care nu rezonează cu orice altă naraţiune strategică.

E ceea ce s-a întâmplat în Federaţia Rusă cu doctrina Kozîrev. Întrucât pleca de la premisa că Federaţia Rusă renunţa la ambiţia de mare putere, naraţiunea strategică occidentală forjată de tandemul Elţîn-Kozîrev producea, în 1992, o delegitimare puternică a structurii statale. Un an mai târziu, o bună parte a fostei elite a Uniunii Sovietice traversa o resurecţie religioasă stupefiantă. Dincolo de iluminarea produsă pe plan personal, pe care n-o discutăm, această convertire în masă a foştilor ofiţeri KGB părea să facă parte dintr-un plan strategic. Era vorba despre elaborarea unei naraţiuni strategice conservatoare, care nu doar că reinventa şi legitima vechea elită a puterii într-un context intern fluid, dar furniza totodată şi muniţia discursivă pentru a contracara naraţiunea strategică constitutivă a Occidentului. Pe scurt, ortodoxia înlocuia comunismul, cu consecinţa transformării Bisericii Ortodoxe Ruse în vector al neo-imperialismului Federaţiei Ruse. Apărea astfel o re-poziţionarea strategică, la care puţini s-ar fi gândit cu câţiva ani înainte. În logica clasică a dezinformării, de tip maniheist, Federaţia Rusă începea să se legitimeze ca protectoare a valorilor tradiţionale, o putere morală deci, ce-şi propune să stăvilească asaltul imoral al drepturilor omului promovate de Occident. La aproape un secol de la Revoluţia din Octombrie, Federaţia Rusă se angaja într-o nouă misiune civilizatoare. Să recreştineze Occidentul. Excepţionalismul tradiţionalist al Federaţiei Ruse şarja astfel excepţionalismul post-naţional al Uniunii Europene.


Patriarhul Kirill al Moscovei şi al întregii Rusii FOTO patriarchia.ru

În această încleştare „civilizaţională”, Biserica Ortodoxă Rusă a jucat şi joacă un rol pivotal, legitimând acţiunea de politică externă a Kremlinului, într-o simfonie bizantină asimetrică ce compromite „bunurile interne” ale Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru a le gonfla în schimb pe cele exterioare. Rolexul Patriarhului Kirill e un exemplu grăitor în acest sens. Mai importante însă sunt ecourile simfoniei bizantine în politica externă. În 2007 era înfiinţată fundaţia Russkiy Mir, proiect de promovare a limbii şi a culturii ruse la nivel internaţional, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe şi al Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei. Doi ani mai târziu era formalizată colaborarea dintre Russkiy Mir şi Biserica Ortodoxă Rusă, care relevă colaborarea strânsă stat-biserică în acţiunea de politică externă. În 2008, viitorul patriarh Kirill, pe atunci directorul Departamentului de Relaţii Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, critica elita sovietică care semnase, în 1975, actul Final de la Helsinki. De asemenea, tot în anul crizei georgiene, viitorul patriarh codifica asaltul discursiv împotriva drepturilor omului în documentul intitulat „Fundamentele învăţăturii Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la demnitate, libertate şi drepturile omului”. Documentul statua superioritatea valorilor tradiţionale în raport cu drepturile omului. Afirmarea şi reproducerea acestui maniheism ermetic, în aşa fel încât între „valorile tradiţionale” şi drepturile omului să nu se profileze posibilitatea dialogului, ţine nu numai de principiile clasice ale dezinformării. Ţine totodată şi de cultura strategică a Uniunii Sovietice, a cărei istorie a fost marcată de două tipuri de naraţiuni strategice. Este vorba despre o linie relativ flexibilă, iniţiată de Lenin, preluată apoi de Buharin, Litvinov şi Hruşciov, şi dezvoltată de Gorbaciov. Se numea doctrina coexistenţei paşnice şi avea ca premisă superioritatea civilizaţională a blocului comunist în raport cu cel capitalist, o premisă care era însă suficient de laxă încât să permită angajarea Uniunii Sovietice în negocieri şi acorduri privind dezarmarea nucleară.

Aflat la bordul unui submarin nuclear, patriarhul Kirill afima că rachetele balistice ar putea fi utilizate şi pentru apărarea valorilor ortodoxe.

Cealaltă direcţie strategică, belicoasă, a fost afirmată atât de Stalin, cât şi de Brejnev, pentru a fi codificată de Jdanov în celebra doctrină a celor două blocuri. Biserica Ortodoxă Rusă este instrumentalizată astăzi de Kremlin tocmai în raport cu tronsonul strategic contondent, confrontaţional, care alimenta cândva doctrina Stalin şi doctrina Brejnev. În acest sens sunt deja de notorietate declaraţiile preşedintelui Putin, care descria relaţia simbiotică dintre scutul nuclear şi scutul reprezentat de credinţa ortodoxă, condiţie necesară pentru suveranitatea, securitatea internă şi externă a Federaţiei Ruse. Patriarhul Kirill prelua ideile de mai devreme, în 2009, cu ocazia unei vizite la şantierul naval din Severodvinsk. Aflat la bordul unui submarin nuclear, patriarhul Kirill afima că rachetele balistice ar putea fi utilizate şi pentru apărarea valorilor ortodoxe. Fireşte că aceste declaraţii pot fi considerate periculoase sau de-a dreptul caraghioase. Ce contează pentru comunicator, e că ele cadrează cu o cultură strategică specifică, iar scopul veritabil al propagandei este acela de a consolida şi stimula referenţiale deja banalizate. Declaraţiile de mai sus fac parte dintr-un război informaţional dus de Federaţia Rusă împotriva propriilor cetăţeni, un război informaţional puţin sofisticat, mai degrabă cantitativ decât calitativ.


Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse FOTO EPA

Federaţia Rusă şi războiul informaţional împotriva propriilor cetăţeni

Experţii de serviciu pentru acest demers sunt Igor Panarin şi Aleksandr Dughin. Profesor la Academia Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe, Igor Panarin întreţine teoriile conspiraţioniste despre destrămarea Uniunii Sovietice. El cultivă, la nivelul culturii de securitate informale, „geopolitica neîncrederii”, un alt termen pentru politics of fear. E un loc comun în ştiinţele sociale că în matricile instituţionale dominate de neîncredere, teoriile conspiraţioniste proliferează şi sunt vehiculate atât de publicul mai puţin educat cât şi de cel educat. În Federaţia Rusă, neîncrederea este constitutivă chiar culturii strategice, aspect remarcat de diplomaţii americani încă din anii ’40. Preferinţa pentru hard-power, doctrina verticalei puterii, proliferarea viziunilor statiste, dorinţa de a reaşeza raporturile diplomatice dintre state pe principiile anilor ’50-’60, ale neamestecului în treburile interne, precum şi dispreţul pentru mecanismele societăţii civile, reflectă nu atât o vulnerabilitate administrativă, de tipul capacităţii infrastructurale precare, ci mai degrabă o cultură a neîncrederii densă, încastrată în cultura strategică a Federaţiei Ruse. Pentru anumiţi autori, cultura neîncrederii este o traumă netratată provocată de invaziile mongole, expediţiile lui Napoleon şi operaţiunea Barbarossa. Când cultura neîncrederii este resort al naraţiunilor strategice, avem o explicaţie de ce acestea sunt supradimensionate şi agresive. La Kremlin, politica internaţională este înţeleasă în termeni hobbesieni.

Revenind la Igor Panarin, acesta este autorul unor cărţi de succes despre războiul informaţional. Una dintre acestea – Primul război informaţional global. Colapsul Uniunii Sovietice (foto dreapta) – clamează că războiul informaţional împotriva URSS ar fi început încă din 1943, la iniţiativa lui Winston Churchill, acţiune blocată însă de Stalin. Destrămarea Uniunii Sovietice este pusă de Panarin pe seama serviciilor de informaţii occidentale, care ar fi reuşit să-i promoveze în fruntea PCUS pe troţkiştii globalişti Nikita Hruşciov şi Mihail Gorbaciov. Dincolo de conţinutul discutabil, cartea lui Panarin acreditează ideea că Uniunea Sovietică n-a avut ca adversar un stat anume, ci o civilizaţie, respectiv civilizaţia occidentală. Ideile lui Panarin rezonează cu perspectiva de secol XIX a panslaviştilor Constantin Leontiev şi Nicolai Danilevschi, care vehiculau aceleaşi idei civilizaţionale. Potrivit celor doi, Rusia reprezenta un tipar civilizaţional distinct de modelul occidental, care era perceput nu doar ca diferit, ci şi ca ostil. Într-o altă lucrare, intitulată Război informaţional, PR şi politică mondială, Panarin discută despre al doilea războiul informaţional declanşat de Occident împotriva Uniunii Sovietice în debutul anilor ’90. Convingerea autorului este că, de această dată, Federaţia Rusă va ieşi învingătoare, o victorie ce va avea loc în 2020!?! Autorul propune o distincţie sugestivă, între războiul informaţional defensiv şi războiul informaţional ofensiv. Primul are menirea de a proteja „conştiinţa” cetăţenilor Federaţiei Ruse, mai ales în timpul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, de fluxurile informaţionale nocive.

„Viziunea civilizaţională” articulată de Panarin este potenţată de geopoliticianul Aleksandr Dughin, care descrie în cărţile sale modul în care KGB-ul a fost penetrat în perioada Războiului Rece de „atlantişti”, cei mai de seama dintre aceştia fiind Nikita Hruşciov şi Mihail Gorbaciov. Dughin tricotează ideile eurasianiştilor clasici – Saviţki, Trubeţkoi, Vernadski – pentru a forja, întocmai ca Panarin, o geopolitică populară de tip civilizaţional, în care spaţiul eurasianist, o ordine post-liberală de tip neo-conservator, va intra în coliziune cu spaţiul atlantist pentru apărarea tradiţiei, valorilor conservatoare şi a libertăţii veritabile. Consistenţa, sau mai degrabă lipsa de consistenţă a discursului, poate fi dezbătută. Mai importantă însă e forma. Fiindcă discursul geopolitic în sine, cu aparenţa sa de obiectivitate susţinută de hărţi, devine un potenţator al culturii strategice civilizaţionale.

Utilizând din plin viziuni esenţialiste, care prezintă civilizaţiile ca structuri amorfe, ce nu cunosc contestarea, şi care sunt separate prin graniţe ermetice de celelalte civilizaţii, geopolitica lui Dughin preia masiv clişeele realismului clasic, ce transferă percepţia actorilor politici ca bile de biliard asupra civilizaţiilor. Un astfel de discurs geopolitic fructifică trucurile geografiei simbolice şi se transformă într-un veritabil discurs de securitate. Cu alte cuvinte, geopolitica lui Dughin securizează, rostogoleşte sistematic distincţia schmittiană prieten/duşman. Îi aminteşte deci publicului cine este inamicul, cum s-a comportat acesta în raport cu spaţiul rusesc şi cum trebuie tratat. De asemenea, justifică verticala puterii, reproduce viziunile statiste şi legitimează bugetele militare. În acest mod, cultura de securitate formală, de la nivelul elitei, este inserată în cultura de securitate informală. Următorul exemplu e elocvent în acest sens. Dughin a amorsat un desant intelectual eurasianist, care prin dicţionare, enciclopedii, participare la conferinţe internaţionale, articole şi cărţi academice, încearcă să ofere o replică livrescă, cu ştaif academic, reţelei atlantiste. Reperul ideologic al acestui desant intelectual este „a patra teorie”. Inventată de Dughin, care consideră desuete ideologiile majore ale secolului XX – liberalism, comunism, fascism -, această viziune ar trebui să constituie fundamentul unui superstat neo-conservator şi post-liberal. „A patra teorie” zugrăveşte Federaţia Rusă ca forţă politică revoluţionară ce militează pentru o lume justă, multipolară, pentru valori conservatoare şi libertate veritabilă. Numai că „a patra teorie” a lui Dughin încapsulează de fapt conceptul de politică externă avansat de Federaţia Rusă în 2013, un concept care, în esenţă, constată declinul Occidentului şi „ascensiunea restului”. Deloc surprinzător, „ascensiunea restului” va eroda, conchide Dughin, hegemonia americană în secolul XXI, cu consecinţa profilării unei lumi dominată de hegemoni regionali. Adică de centre de putere ce vor proiecta identităţi civilizaţionale ancorate în valori tradiţionale, contrare deci naraţiunilor strategice post-naţionale ventilate de Statele Unite şi de Uniunea Europeană.


Igor Dughin

Viziunea cuprinsă în cărţile lui Dughin şi Panarin securizează, ermetizează, la nivelul percepţiilor, frontiera civilizaţională dintre „noi” şi „ei”, o frontieră care în realitate e mai degrabă poroasă. În mod obişnuit, discursul securizării este urmat de gramatica desecurizării. Însă efectul de destindere strategică, de re-deschidere a frontierei, generat de naraţiunea de-securizării, are toate şansele să nu mai fie posibil într-o matrice politică dominată de cultura neîncrederii şi de naraţiuni strategice ce promovează identităţi închise, specifice lumilor pre-moderne. Această geopolitică populară este asezonată cu discursurile patriarhului Kirill, despre supremaţia valorilor tradiţionale în raport cu cu drepturile omului, precum şi cu imaginea distorsionată a civilizaţiei occidentale proiectată sistematic de Russia Today – inegalitate socială marcantă, şomaj masiv, abuzurile împotriva drepturilor omului, homeless people, consecinţele crizei economice din 2008. Cireaşa de pe tort a acestui război informaţional intern o constituie discursurile formale de politică externă. Tot acest efort propagandistic ajunge în final să creeze diferenţe civilizaţionale clasice, pe axa bine/rău, care fac parte din războiul informaţional preventiv – vorba lui Panarin – proiectat nu numai în raport cu cetăţenii Federaţiei Ruse, dar şi în raport cu etnicii ruşi din vecinătatea apropiată. Nu e întâmplător că exegeza crizei din Ucraina s-a făcut într-o paradigmă civilizaţională, iar anexarea Crimeei a fost prezentată drept o victorie civilizaţională a Moscovei. „Naţionalismul” lui Putin, eticheta folosită în războaiele informaţionale destinate altor culturi strategice de securitate, nu era doar naţionalism. Era mai degrabă pragmatism strategic legitimat printr-un discurs civilizaţional, un discurs mult mai asertiv decât discursul naţional.

E naiv să crezi că o dispută civilizaţională poate fi câştigată doar prin blocarea sau condamnarea naraţiunilor strategice rivale. 

În loc de concluzie

Naraţiunile strategice civilizaţionale sunt uşor de demontat din punct de vedere academic sau pur şi simplu etichetate ca populism. Cu toate acestea, odată închegate şi ventilate, acestea oferă unui actor politic individualitate strategică, respectiv capacitatea de a influenţa identitatea altor actori şi simultan de a ecrana proiecţiile civilizaţionale concurente. Individualitatea strategică permite unui stat fie să definească ordinea internaţională, fie să aibă o minimă autonomie în definirea acesteia. În societăţile conectate masiv la internet, întrucât joacă simultan rol de legitimare şi contestare, aceste naraţiuni strategice capătă anvergura unui război pentru minţile şi sufletele oamenilor. Cum răspunde un stat înconjurat de adversari ce proiectează naraţiuni strategice concurente? Poate răspunde în câteva moduri. În primul rând, printr-o naraţiune strategică credibilă, în acord cu dimensiunea formală şi cu cea informală a propriei culturi de securitate, dublată de creşterea prosperităţii propriilor cetăţeni. De asemenea, poate acţiona printr-o strategie de depolitizare, care poate genera efecte perverse pe termen lung. Este vorba despre demoralizarea socială şi propagarea unei culturi politice de supunere, de tip fatalist, că nu se poate face nimic. Depolitizarea masivă garantează lipsa acţiunii colective. Dar cel mai eficient mod de a câştiga o astfel de confruntare este reformarea ambientului social care face plauzibilă şi inteligibilă naraţiunea civilizaţională concurentă. Aşa cum spuneam, naraţiunile strategice nu acţionează niciodată într-un vacuum identitar. Din acest motiv, e naiv să crezi că o dispută civilizaţională poate fi câştigată doar prin blocarea sau condamnarea naraţiunilor strategice rivale. Procesul de penetrare silenţioasă a frontierei (identitare) e dificil de stopat în societăţile deschise, în care naraţiunile „lor” se ciocnesc frecvent cu naraţiunile „noastre”. Concluzia e că teoria relaţiilor internaţionale poate înşfăca euristic războiului informaţional printr-o combinaţie de constructivism şi post-structuralism. Ca metodă, o mixtură între analiza instituţională, istoria ideilor (de securitate) şi analiza de discurs ar putea fi o soluţie.

*Lucian Dumitrescu este coorodonatorul Consiliului de experţi LARICS.