ONU acuză un stat membru de a fi ordonat şi organizat o crimă. Da, şi ce-i cu asta?

Jamal Khashoggi FOTO Captura Time

Acuzaţia este clară, enormă şi ar trebui să fie urmată de sancţiuni de o duritate fără precedent dacă Organizaţia Naţiunilor Unite vrea să mai rămână o instanţă oarecum credibilă la nivel internaţional.

Asta ar fi singura urmare logică după ce Agnes Callamard, Raportorul Special al ONU în ce priveşte execuţiile extrajudiciare, sumare sau arbitrare, şefa misiunii internaţionale speciale de anchetă privind asasinarea jurnalistului saudit Jamal Khashoggi a declarat că „probele adunate în timpul misiunii mele în Turcia arată în mod foarte clar că Jamal Khashoggi a fost victima unei crime brutale şi premeditate, planificată şi executată de către oficialităţi din Arabia Saudită şi de alţii care au acţionat sub conducerea acestor agenţi. Nu am putut nu să stabilesc cu claritate dacă intenţia iniţială a fost răpirea lui Khashoggi, iar ucidera lui fiind doar planul de rezervă în cazul în care răpirea eşua. Ceea ce a fost absolut evident e nivelul de planificare şi pregătire după vizita iniţială făcută de Khashoggi la consulat, pe 28 septembrie; organizarea şi deplasarea celor trei echipe care au dus la îndeplinire operaţiunea, prezenţa unei persoane care semăna cu Khashoggi şi care părăsea consulatul, prezenţa unui medic legist, organizarea ieşirii celor trei echipe din Turcia şi, desigur, efortul de a scăpa de corupul lui Khashoggi, încă de negăsit. Iar autorităţile din Turcia au împiedicat în mod deliberat accesul şi analiza tehnică aprofundată necesare pentru a descoperi, păstra şi analiza probele crimei“.

Chiar dacă raportul final care va fi prezentat la Geneva şi dat publicităţii la finele lunii mai nu este în totalitate finalizat, acuzaţiile sunt clare şi într-atât de grave încât puţine lucruri din tipologia de crime pedepsite de codurile penale şi posibil de condamnat în termenii convenţiilor internaţionale şi Cartei ONU lipsesc din enumerare.

Găsiţi aici documentul intitulat Observaţii Preliminare publicat pe pagina oficială a înaltului Comisariat pentru Drepturile Omului al ONU în care se acuză un complot planificat de oficiali ai Arabiei Saudite, se vorbeşte de ascundere sau distrugere deliberată a probelor, despre neasumarea de responsabilitate şi de folosirea imunităţii diplomatice pentru a acoperi urmele unei conspiraţii criminale. Se spune, în paragraful 21, că se poate vorbi despre uciderea ziaristului şi răspunsul oficial dat de reprezentanţii Arabiei Saudite despre „imunitate pentru impunitate“, dar „garanţiile de impunitate nu au fost niciodată oferite în scopul de a facilita organizarea unei crime şi pentru a exonera autorii acesteia de responsabilitatea lor penală sau pentru a ascunde violarea dreptului la viaţă“.

Două mi se par a fi deschiderile foarte importante din aceste „Observaţii Preliminare“.

Prima vorbeşte despre un lucru de o gravitate extraordinară: „Uciderea lui Khashoggi face parte dintr-o foarte bine dovedit şablon global de ucidere a jurnaliştilor, apărătorilor drepturilor omului, activiştilor şi oponenţilor diferitelor guverne. Refugiul în străinătate în căutare de siguranţă a devenit din ce în ce mai puţin o formă reală de protecţie. Tentaculele serviciilor de informaţii sunt întinse în toată lumea, reminiscenţă a perioadei Războiului Rece. Comunitatea internaţională trebuie să ia o poziţie puternică şi unită împotriva acestor practici. Ele încalcă suveranitatea naţională şi se ridică până la nivelul de violare a legislaţiei internaţionale“.

A doua dimensiune, poate cea mai relevantă din întregul text (de o gravitate aproape fără precedent în istoria activităţilor în domeniu al Înaltului Comisariat pentru drepturile omului al ONU),  ridică problema urgentă a reponsabilităţii care revine statelor şi a posibilităţii comunităţii internaţionale de a stabili sancţiunile necesare în cadrul dovedirii unor încălcări a principiilor şi prevederilor legislaţiei internaţionale.

Este o probă a capacităţii ONU de a face acest lucru (se promite că raportul final va conţine recomandări precise în acest sens), dovedind dacă organizaţia mai este viabilă sau, dimpotrivă, dacă interesele naţionale ale marilor puteri vor prevala şi subiectul urmează să dispară definitiv.

Agnes Callamard, Raportorul Special al ONU în ce priveşte execuţiile extrajudiciare, sumare sau arbitrare

Foarte greu de crezut că, în momentul actual, americanii ar putea renunţa la serviciile aliatului saudit pentru a sancţiona o eventuală încălcare a drepturilor omului şi că nu vor folosi dreptul lor de veto pentru a bloca orice mişcare defavorabilă Riadului la nivelul Consiliului de Securitate sau a unei rezoluţii în Adunarea Generală. Iar poziţia Preşedintelui Trump este absolut limpede anulând din start orice tip de finalitate posibilă pentru misiunea specială de anchetă a ONU: „Se poate să nu aflăm niciodată faptele legate de uciderea lui Khashoggi. Dar, în orice caz, noi ne vom continua relaţiile cu Arabia Saudită care a fost un aliat excelent în lupta atât de importantă împotriva Iranului“. Mai precis chiar, vorbind despre o eventuală anulare a contractelor militare cu Arabia Saudită în chip de represalii pentru uciderea ziaristului, Donald Trump anunţa foarte limpede că „dacă vom anula aceste contracte într-un mod imprudent, atunci Rusia şi China vor beneficia de avantaje enorme şi vor prelua cu mare plăcere contractele respective. Ar fi un mare cadou oferit acestor ţări de către SUA“.

Un tip de logică ce nu este numai cel al Americii de acum, ci a implicat o operaţiune de folosire a discursului dublu, triplu sau cvadruplu în ce priveşte aplicarea neabătută şi respectarea cu stricteţe a drepturilor omului. Numai că multe, mult prea multe guverne au rămas impasibile la apariţia dovezilor despre încălcările acestor drepturi, sancţiunile eventuale fiind luate fie foarte târziu, fie proporţional cu importanţa economică şi militară a unei ţări sau cu valoarea sa de folosire în conflicte regionale sau cu interesele economice (permanente sau conjuncturale) ale super-puterilor într-o ţară sau alta.

De mult prea multe ori acuzaţia privind încălcarea drepturilor omului a funcţionat selectiv, folosită sau instrumentalizată politic de către diverse grupuri interesate de un rezultat final care să le favorizeze interesele şi priorităţile naţionale, acoperind totul cu sute ş mii de dezbateri teoretice pe cât de nefolositoare, pe atât de vizibile şi provocând dispute nesfârşite pe diverse pieţe naţionale, mai ales în perioade electorale.

Restul rămâne ascuns într-o umbră deasă şi cel mai adesea impenetrabilă şi foarte greu de combătut cu mijloace tradiţionale. Comisie de anchetă internaţională? Desigur, iat-o pe aceasta făcută cu maximum de bunăvoinţă sub auspiciile ONU. Va exista şi un raport final. Şi mai departe?

De aici, logica se schimbă deoarece se pare că privim la elementele constitutive ale unei operaţiuni clasice din categoria „very deep black ops“.

În „black ops“, membrilor echipei li se spune că, dacă sunt prinşi, nimeni nu-i va recunoaşte oficial, numele lor nu există înscrise nicăieri şi că sunt de capul lor dar că, in extremis, pot exista oarece operaţiuni neoficiale de extragere asigurate de entităţi contractuale terţe.

La nivelul „deep black“, sunt informaţi că nu vor fi niciodată efectuate operaţiuni de extracţie ilegale, chiar de către echipe aparţinând unor entităţi private şi că nu vor fi niciodată subiectul unei negocieri de schimb de prizonieri, fie negociere directă sau prin ţări intermediare.

Ceea ce pare să fie acum al treilea tip de operaţiune clandestină este cea mai nemiloasă dintre toate: membrii echipei, chiar dacă ajung acasă, nu beneficiază de protecţie din partea comanditarilor, dimpotrivă, sunt primii care vor fi sacrificaţi în mod exemplar pentru acoperirea definitivă a urmelor, în acest scop fiind adunate preventiv probe ce vor fi expuse în procesul public. Probele sunt strânse (audio/video), preventiv, de către o echipă de urmărire formată doar în acest scop, dovezile fiind stocate pentru cazul în care operaţiunea de bază se dovedeşte un fiasco.

Acesta pare a fi situaţia complicată pe care, din nefericire, o comisie de anchetă a ONU nu o poate desface şi nici sancţiona. Căci, pur şi simplu, ca prin minune, nici nu au şi nici pe cine sancţiona.