NATO la Madrid – cu ochii la Rusia, dar cu gândul la China. Momentul „revers-Kissinger”?

FOTO Shutterstock

Organizatorii dezbaterii de joi, 30 iunie, au fost LARICS (Laborator pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică), Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române şi German Marshall Fund România.

Au participat dl Prof. Dan Dungaciu, Director ISPRI - Academia Română şi Radu Magdin, Director Smartlink Communications. Moderatorul dezbaterii a fost Claudiu Lucaci, expert în comunicare strategică. Dezbaterea poate fi urmărită AICI.

Claudiu Lucaci: Vom vorbi astăzi şi despre comunicare strategică, nu numai relaţii internaţionale şi politică externă. Jocul de cuvinte din titlu „NATO – cu ochii la Rusia, dar cu gândul la China” rezumă totuşi destul de bine ce s-a întâmplat în această săptămână. NATO de astăzi se transformă, dar subiectul fierbinte care preocupă toată lumea astăzi este dacă ceea ce vedem la NATO este o transformare ireversibilă, de lungă durată prin deciziile pe care le ia şi dacă sunt identificate ameninţările. Pentru că vechiul concept nu vorbea explicit despre asta. Iată deci că Federaţia Rusă devine o ameninţare semnificativă, iar China este şi ea văzută ca un „potenţial” adversar. Deci, ce s-a întâmplat mai exact la Madrid?

Miza Summitului NATO a fost poziţionarea Occidentului în lume

Dan Dungaciu: Dacă nu aş locui pe Flancul Estic al NATO, ca să zic aşa, probabil că cea mai importantă formulare din noul concept strategic ţine de îngrijorarea NATO pentru parteneriatul dintre China şi Federaţia Rusă, care schimbă aproape radical datele problemei: „Aprofundarea strategică parteneriatul dintre Republica Populară Chineză şi Federaţia Rusă şi încercările lor care se consolidează reciproc de a submina ordinea internaţională bazată pe reguli intră în contradicţie cu valorile şi interesele noastre”. Axest tip de menţiune din viziunea strategică – inclusiv reflectarea importanţei spaţiului „Indo-Pacific” aşează summitul de la Madrid pe harta mare a lumii, nu doar pe harta NATO sau a spaţiului euro-atlantic. Asta cred că este marea modificare, dincolo de menţionarea Mării Neagră – alături de Balcanii de Vest – ca regiune de „importanţă strategică”.

Dacă privim pe scara globală vedem un NATO care se redimensionează, se reaşează practic alături de practic toate instituţiile Occidentului şi se pune în serviciul celei mai importante mize pe care o are Vestul în actuala reconfigurare a lumii globale: menţinerea statutului său de actor important, decisiv în configurarea ordinii mondiale. Vedem un NATO cu mesaj aproape sincron cu ce spunea şi G7, vorbim despre UE, instituţii care se reaşează, pentru că Occidentul trebuie să îşi regăsească locul în această lume globală. NATO, G7, UE etc. – toate acestea trebuie să fie văzute ca instrumente în definirea acestui rol.

Sursa: NATO

Vorbim despre un Occident care, dacă ne uităm strict la războiul din Ucraina, a fost într-o paradigmă de genul „Vestul şi restul”, „restul” neţinând partea Vestului, Occidentul fiind aproape singurul explicit în această chestiune. Problemele Vestului – cum a avertizat iritat, dar foarte semnificativ ministrul de externe al Indiei, nu sunt „problemele globale”.

Prin urmare, pentru a rămâne „global”, Occidentul trebuie să se replieze nu numai în raport cu Rusia sau China, ci cu aproape tot globul, trebuie să îşi găsească o nouă poziţionare, iar semnalul apropo de China este foarte important, pentru că ne sugerează că episodul Ucraina şi relaţia cu Rusia sunt doar o parte – pentru noi cea mai importantă şi dramatică - a acestei reamenajări globale a Occidentului în perspectiva unor confruntări posibil chiar mai profunde pe viitor.

Suntem la momentul unei reevaluări profunde. Şi este vorba nu doar despre dimensiunea militară, este vorba despre dimensiunea politică, strategică, economică, socială, energetică. Totul trebuie regândit, reaşezat. Dacă ne uităm şi la alte mesaje vedem că şi ceilalţi gândesc din aceeaşi perspectivă – Federaţia Rusă care se întoarce spre China, China care protejează oarecum Rusia este o schimbare profundă a datelor problemei. La Moscova această idee de ruptură devine prezentă. Îl auzim pe ministrul Lavrov vorbind despre „o nouă cortină de fier”, adică despre o ruptură de Vest a Rusie şi o recablare a acesteia la lumea asiatică, cu consecinţe majore nu doar pentru Rusia, dar şi pentru Vest...

Astăzi suntem într-o situaţie oarecum diametral opusă cu ce se întâmpla în anii 60-70, când Occidentul s-a decuplat de la sursa de energie din Orientul Mijlociu şi s-a cuplat la sursa de energie rusească, atunci sovietică, la care astăzi se cuplează cei din Asia. Spaţiul Occidental îşi caută poziţionarea, Rusia îşi caută şi ea poziţia, iar China îşi recalibrează viitoarele strategiile. Deci cam totul se schimbă – summitul NATO este doar unul dintre elemente. NATO este doar unul dintre instrumentele care se repoziţionează, aici vorbim şi despre G7 şi Uniunea Europeană.

Iar dacă va fi o pace în Ucraina, s-a tot vorbit despre o pace asemănătoare celei din Coreea, este posibil să avem urmări asemănătoare acelei păci coreene când am asistat repoziţionarea strategică inclusiv a SUA raportat la Războiul Rece. După armistiţiul din Coreea s-a redesenat totul, NATO şi America şi-au schimbat atitudinea atunci, au devenit „globale” în sensul redescoperii strategice a Asiei şi a Pacificului, şi este posibil să fim într-o fază asemănătoare şi trebuie să ne gândim care vor fi consecinţele acestui pivot spre Asia şi să ne gândim cine se duce spre Asia? Întrebare crucială pentru noi. Se duce tot NATO, se duce doar SUA, se duce împreună cu europenii spre Asia sau încearcă să coopereze şi îşi distribuie sarcinile de genul „europenii rămân aici şi americanii se duc mai degrabă spre Asia”? Pentru că toate aceste lucruri vor avea consecinţe posibil şi pe politica internă a României pe termen scurt şi pe termen mediu.

Foto: Claudiu Lucaci (expert comunciare strategică), Dan Dungaciu (Director ISPRI), Radu Magdin (Director Smartlink Communications)

Claudiu Lucaci: Toate aceste imagini pe care le avem de la G7 încoace de întâlniri „frăţeşti” am senzaţia că au vrut să arate restului lumii, printre altele, la nivelul imaginii, diferenţa între organizaţiile occidentale, deschise, prietenoase, unite, şi BRICS, de exemplu, sau întâlnirea ţărilor riverane Mării Caspice. Simbolistica parcă începe să joace un rol tot mai important.

Radu Magdin: Deşi am vorbit despre una dintre probleme, respectiv Rusia, senzaţia rămâne că problema mare tot China rămâne. Apropo de competiţie şi reprezentare, uitându-ne la calendarul pe anul acesta şi anul viitor la organizaţii-cheie observăm o Germanie foarte activă în G7, o Indonezie care nu este încă la fel de activă şi va fi foarte interesant de privit preşedinţia indiană a G20 de anul viitor, pentru că India a dat o supapă Rusiei.

Impresia pe care a dat-o lumea în dezvoltare a fost că nu se bagă, poate oarecum la fel cum am privit şi noi diferite crize în lume, ca cea din Myanmar. Există acolo poate şi frustrări sau amintiri istorice negative raportate la ţări din G7 sau din clubul euro-atlantic. Pentru astfel de ţări poate fi o oportunitate din punct de vedere energetic. Pe de o parte este foarte bine că noi am dat acest semnal de unitate, dar să nu uităm că în funcţie de fiecare cultură în parte simbolistica de putere şi de interpretare a familiarităţii, a căldurii, ca element de leadership este diferită.

Din perspectiva interesului românesc, avem măsuri asiguratorii, ne-am bifat obiectivele de interes, iar dincolo de alte discuţii cuplul nostru prezidenţial arată bine, este prezentabil, iar lumea a redescoperit România ca locaţie de vizită, dar dincolo de comunicare trebuie să aranjăm şi logistica – de exemplu la Constanţa este o diferenţă între oportunitate şi blocaj.

Claudiu Lucaci: Federaţia Rusă defilează cu propaganda – de exemplu ruşii pretind că ar fi plecat de pe Insula Şerpilor ca un act de bunăvoinţă. Dar vorbim despre imagini şi despre decizii. Ce s-a întâmplat pentru România la aceste decizii luate de NATO? Creşterea prezenţei militare NATO este una, dar noi am auzit despre creşterea prezenţei americane din partea preşedintelui Biden. Vorbim despre 3.000 de militari şi 2.000 de civili.

Câtă Europă şi câtă Americă pe flancul estic?

Dan Dungaciu: Dacă ne uităm la declaraţiile României după fiecare summit, toate au fost cam în acest ton – că ne-am îndeplinit toate obiectivele, chiar dacă Marea Neagră nu era menţionată cum am fi vrut noi în documentele finale, chiar dacă prezenţa era „tailored” la noi şi „enhanced” la alţii - noi am fost fericiţi cu toate deciziile NATO. De data aceasta este însă un motiv de satisfacţie şi cred că este justificată – câte războaie mai trebuie să facă ruşii în Marea Neagră ca să se înţeleagă că războiul se întâmplă aici, în Marea Neagră, nu în Marea Baltică, deci e foarte bine că Marea Neagră este menţionată în concept, fie şi după Balcanii de Vest, şi că Flancul Estic beneficiază de o prezenţă mai substanţială. Deşi, în România, prezenţa americană rămâne tot rotaţională, nu s-a mers mai departe spre crearea unor veritabile „baze militare” în regiune, pe Flancul Estic. Este în Polonia mai degrabă o prezenţă permanentă decât pe restul Flancului Estic. Deocamdată, nu ştim însă care va fi prezenţa reală, câte brigăzi şi câţi militari vor fi realmente prezenţi, se vorbeşte despre brigăzi „alocate” Estului, dar nu neapărat trimise acolo – deci vor rămâne în Vest dar vor face exerciţiile pe Frontul Estic.

S-a trecut într-adevăr la o nouă filosofie de apărare în postura de descurajare, acum se vor putea mobiliza zeci de mii de trupe., cel puţin teoretic. Numărul forţelor NATO va creşte de la 40.000 la peste 300.000. O parte din aceasta va fi gata în zece zile, iar restul în 30. Anumite unităţi vor fi prealocate unor potenţiale zone fierbinţi, deci vot fi trupe pregătite să intre în luptă dacă e cazul. Unele ţări îşi angajează deja forţe. Altele promit, oricum totul trebuie discutat şi negociat anul care vine. Poate nu toţi din estul Europei vor fi foarte fericiţi apropo de prezenţa militară efectivă pe teritoriul lor. Diferenţa dintre trupe „dedicate” Estului şi cele „relocate” acolo există. Deci încă nu avem toate detaliile şi la modul concret este posibil să nu avem o prezenţă fizică decisivă, important este însă că s-a schimbat filosofia, lucru de salutat, chiar dacă încă nu avem cifrele concrete.

A doua chestiune importantă legată de ce se va întâmpla cu România este întrebarea la care încă nu avem un răspuns: care va fi ponderea de prezenţă aliată în România şi pe Flancul Estic? Câţi americani şi câţi europeni vor fi? Noul şef de stat major al Marii Britanii spunea foarte interesant într-o recentă intervenţiei publică că aliaţii trebuie să-şi distribuie sarcinile, adică noi, europenii, să ne ocupăm de Flancul Estic şi de relaţia cu Federaţia Rusă pentru ca americanii să poată face pivotul spre Asia. Dacă se întâmplă aşa, atunci ar trebui să fim pregătiţi, pentru că lucrurile se vor schimba în spaţiul nostru – mai multă prezenţă europeană, mai puţină prezenţă americană probabil, pentru că interesul american se va duce spre Pacific. Dar noi încă nu avem răspunsul la această chestiune. Dar opţiunea este clară – ori euro-atlanticii rămân împreună şi la Marea Neagră şi se duc împreună spre Pacific, ori îşi distribuie sarcinile. Nu este vorba despre o dispariţie totală a americanilor, dar o chestiune de accent este importantă. Germania şi Franţa s-ar putea să fie mai active în zona noastră şi în zona Flancului Estic, cel puţin pentru Franţa ar fi o premieră. Aici deci va fi o provocare – nu neapărat în sensul rău - la care va trebui să găsim cel mai potrivit răspuns.

Radu Magdin: De foarte multe ori raportat la „secolul asiatic” noi am înţeles doar China, dar în estul Europei probabil că în următorul deceniu vom redescoperi Japonia, dar trebuie să vorbim din timp şi despre India. Este o competiţie între China – Japonia – India, competiţie care ar urma să se intensifice, pentru că sunt aliate de cauză când vine vorba despre importanţa continentului lor, dar asta nu înseamnă că au aceleaşi interese.

Deşi se vorbeşte despre Obama ca cel care ar fi început pivotul spre Asia, se pare totuşi că încă din 2005-2006 în al doilea mandat al lui Bush în SUA se pregătea de facto tranziţia spre Asia.

Noi, în schimb, am funcţionat în termeni simpli în spaţiul public, inclusiv ca semnal al leadership-ului. De exemplu, în interbelic eram cuplaţi economic la Germania, dar politic la Franţa şi la Marea Britanie. Acum, pe top 5 investitori în România avem Germania, Austria (care probabil dacă nu ar avea Petrom ar fi mai jos în clasament), Franţa, Italia şi SUA pe 5. Percepţia uneori în politica românească a fost că, da, suntem parteneri strategici cu americanii şi jucăm cu americanii în regiune, dar a existat sentimentul că lucram cu SUA şi Germania, acum este sentimentul în creştere poate de SUA şi Franţa.

Noi vom rămâne în zona americană, dar pe viitor este posibil să apară lucruri care vor părea ciudate pe piaţa economică, pentru motivul că economia regională, reconstrucţia Ucrainei vor pune probleme, lucrurile se reconstruiesc. Ucrainenii spun clar că ei sunt în triunghiul cu Marea Britanie şi Polonia, noi dăm semnale că suntem în dreptunghi cu Germania, Franţa şi Italia.

Aceste lucruri nu sunt simple detalii, dacă ne uităm cu atenţie la fluxurile financiare, la investiţii, la felul cum ne înţelegem noi interesul naţional, acestea sunt lucruri care vor trebui clarificate. Putem face cu anglo-saxonii ceea a făcut Ungaria cu ruşii şi cu chinezii, adică să fie hub de fluxuri financiare în regiune. Dacă facem asta putem avea şi capacităţi industriale şi lucra cu germanii, francezii şi italienii, dar ne putem şi capitaliza pentru anumite proiecte. Dar aici este nevoie de o viziune pe care din păcate nu o vede la noi.

Dan Dungaciu: Este chestiunea aceasta în România pe care noi vrem să o evităm mereu, de genul „pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata”, adică pe America sau pe Europa. Dincolo de discursul politic, la nivelul percepţiei s-au schimbat anumite chestiuni – dacă în anii 90, pe bună dreptate, problema securităţii era prevalentă, iar opţiunea pro-americană era mai mare decât cea pro-europeană, acum vedem că se schimbă lucrurile, mai ales atunci când vorbim despre „gulerele albe” şi „gulerele albastre”. „Gulerele albe”, cei implicaţi activ în lumea financiară, corporaţii, business, tind să fie mai pro-europeni decât pro-americani. Mai pro-americani sunt categoriile „gulere albastre” şi populaţia mai în vârstă. Se întâmplă o mutaţie în societatea românească în funcţie de unde se întâlnesc banii în economie – „gulerele albe” se întâlnesc cu banii europeni, nu cu banii americani. Lipsa prezenţei americane în business este o consecinţă pe care o vedem inclusiv la nivelul percepţiei publice.

În al doilea rând, problematica de securitate, până la războiul din Ucraina, nu mai punea o presiune atât de mare, oamenii credeau că securitatea e de la sine înţeleasă. Cum mai stau lucrurile acum, dacă securitatea schimbă optica despre Europa şi SUA, vom vedea în Barometrul de Securitate pe care ISPRI şi LARICS îl vor prezenta în septembrie-octombrie.

Dacă America în cele din urmă face pivotul spre Asia, aceasta va fi o decizie strategică globală cu consecinţe inclusiv asupra noastră. Plecarea americană nu va fi „de tot”, nu va semăna cu o nu vorbim despre o „retragerea aureliană”, dar probabil un loc gol tot va rămâne, care va trebui umplut de cineva. Iar actorii aceştia cu prezenţă economică este posibil să îşi întărească prezenţa strategică, politică sau alte tipuri de prezenţe. Iar societatea românească şi leadership-ul politic vor trebui să fie pregătite pentru asta. Inclusiv aici summitul NATO poate fi o provocare interesantă nu doar pe dimensiunea de securitate, ci pe dimensiunea societal-politic. În ceea ce priveşte legăturile cu lumea anglo-saxonă, dacă noi nu am reuşit să articulăm mai bine dimensiunea economică a parteneriatului strategic cu America, va fi foarte greu acum, chiar dacă energetic sunt ceva semne bune. Va fi foarte bine dacă vom reuşi să fim acel hub despre care vorbea dl Magdin, dar puţin probabil la felul cum se mişcă lucrurile.

Managementul atenţiei şi problema riscului

Radu Magdin: Este vorba şi despre managementul atenţiei. Trebuie să înţelegem că în capitalele importante se plăteşte pentru atenţie, aşa cum au făcut şi Polonia şi Ungaria la Washington, iar marja de manevră pentru atenţia lor este foarte scăzută, cu cât eşti mai important cu atât mai mulţi oameni îţi bat la uşă. Atunci este vorba şi despre o chestiune de importanţă, dar şi de limbaj – ce cer eu în acele 5 minute pe care le am la dispoziţie? Nu trebuie să vin doar să salut importanţa întâlnirii, trebuie să vin cu un draft, o propunere efectivă. Noi am putea face foarte multe lucruri pe baza naturii noastre tactice, dar este nevoie de sofisticare şi de obiective.

Claudiu Lucaci: Dintr-un sondaj recent a reieşit că mulţi manageri la nivel global investesc acum în managementul riscurilor. În România nu se pare să se pună accent pe acest tip de management prea mult. Să vedem ce riscuri sunt aici, nu vorbim despre cele comerciale sau economice, să ne uităm la chestiuni de ordin strategic – gaze naturale, energie, alimentaţie, militar, resurse de alte feluri (metale rare de exemplu).

Dan Dungaciu: Cuvântul risc este fundamental aici, trebuie să înţelegem că perioade ca aceasta de schimbare, de reaşezare, sunt perioade mai mult cu întrebări decât cu răspunsuri. Noi nu avem răspunsuri la aceste întrebări, tocmai de aceea şi obsesia riscului, dacă ne uităm de pildă şi la reuniunea G7, a celor mai bogate democraţii. Dar dacă tragem linie avem un moment de perplexitate, pentru că oamenilor acelora din G7 părea să nu le fie foarte clar ce au de făcut – vor să câştige războiul din Ucraina, dar nu participă nici unii în el, vor să facă capitalism, dar să pună taxe pe energie la nivel global, vor să încurajeze renunţarea la carburantul fosil, dar vor să plafoneze şi să reducă preţul petrolului şi gazelor. Cum poţi avea ambele în acelaşi timp?

Un singur lucru au obţinut acolo – să reducă exporturile de aur din Federaţia Rusă, care reprezenta doar circa 6% din suma petrolului şi gazelor exportate de ei, iar 90% din acel aur mergea spre Marea Britanie. Deci practic, dacă se obţine asta, se scoate Londra din piaţa aurului şi o dai unui...asiatic. Deci nici măcar şa G7 nu au răspunsuri foarte limpezi, nici UE nu are răspunsuri ferme, nici liderii în ceea ce priveşte Ucraina etc.

Iar referitor la energie – Rusia acum vinde în Europa puţin, dar la preţuri mari şi vinde în Asia mult şi ieftin, aproape la preţuri de dumping, iar mulţi din Asia revând în Europa petrol luat de la ruşi. Rusia se recalibrează. Nu există acum conductele necesare dinspre Rusia spre Asia, dar asta nu înseamnă că nu se pot face. Nu spun că este bine sau rău, dar dacă renunţăm la asta noi recuplăm Asia la hidrocarburile Rusiei. Sigur, şi Europa se poate recalibra la Africa, Orientul Mijlociu, dar nu va fi pe termen scurt. Până atunci dăm o şansă de dezvoltare Asiei care gândeşte în termeni de secolul XXI drept secolul asiatic, iar aici nu mai vorbim doar despre China, ci şi despre India, Singapore, ASEAN, multe ţări care vor să-şi ia revanşa faţă de Occident – nu că îl urăsc, dar nu îl iubesc.

Sursa: yuantalks

Deci noi ajutăm toate acele ţări să se cupleze la energie ieftină, tăiem exporturi din China care se vor duce spre Asia, facem ca Rusia să fie mai dependentă de China şi de India şi de Asia şi în acelaşi timp spunem că Kissinger este un bătrân ramolit când spune să nu legăm Rusia de China prea tare, pentru că pe termen lung asta va fi problema noastră, pentru că Occidentul pierde bătălia asta. Noi spunem că el este ramolit, dar noi ce o să facem când acest colos asiatic precum ASEAN, care se poartă acum cam cum făceau Ucraina, Belarus şi Republica Moldova – viţelul deştept mănâncă de la două vaci - , prins între securitatea dată de americani şi bunăstarea dată de China, care deocamdată sunt în balans, ele cum vor decide până la urmă? Australia a decis - printr-un guvern care între timp a picat, în locul lui venind unul mai pragmatic – securitatea în locul bunăstării. ASEAN-ul nu vrea să fie nici cu China, nici cu SUA, dar noi îi ajutăm să se cupleze cu Rusia şi China. Noi vom avea probleme politice foarte mari ca să ne recalibrăm economic, iar strategic vorbind avantajele vor fi de partea Asiei, a Chinei, Indiei, cei care cumpără acum hidrocarburile Rusiei, Rusia care va deveni tot mai dependentă de ei.

Asta este o decizie strategică şi summitul NATO şi G7 trebuie puse în acest context, pentru că riscurile acum sunt mari, nu ştim unde ne ducem, dar există o confruntare de care trebuie să fim conştienţi. Miza este poziţia Vestului în lume.

Occidentul sperăm că rămâne la nivelul prezenţei globale pe care o are în prezent, dar viitorul este incert, noi dăm muniţiei parteneriatului sino-rus, dăm carburant şi energie unei Asii care devine din ce în ce mai orgolioasă şi vrea să îşi ia revanşa – deci acesta este riscul mare pentru Occident, restul par detalii regionale.

Momentul anti-Kissinger: cuplarea Rusiei la China

Claudiu Lucaci: Deci China este principala ameninţare sau ţările din Asia sau Rusia?

Foto: Diplomatul american Henry Kissinger, alături de liderul chinez Mao, în timpul vizitei secrete în China în 1971.

Radu Magdin: Dacă privim lucrurile foarte realpolitik, dacă ne detaşăm de ideologie, lumea se schimbă accelerat. Poate Putin ar fi sperat în analizele lui ca noi să îi dăm o şansă observând în analizele noastre că decuplându-ne de ei accelerăm exact ce încercăm să prevenim – secolul asiatic. Analiza lui a fost greşită însă, din cauza violenţei invaziei se pare că celor din Occident care ar fi vrut încă să facă afaceri cu Putin nu li s-a dat şansa de a păstra aparenţele. Şi ei ne-au subestimat pe noi şi noi i-am subestimat pe ei şi suntem într-o situaţie în care, în funcţie şi de dinamica globală, poate se va căuta o soluţie după vacanţa de vară sau vor pierde toţi. Este greu de crezut că cineva are un plan, temerea este că suntem într-o zonă de incertitudine prelungită.

Claudiu Lucaci: Poate toate ţinutele de la summit, îmbrăţişările şi altele vreau de fapt să transmită asta – deocamdată nu putem să vă spunem cât de fermi suntem, dar putem să vă spunem cât de uniţi suntem. După cum se spune aici, este posibil ca Rusia să fi fost deci ca un jucător de poker care vrea să blufeze, fiind conştientă că celălalt jucător nu vrea ca un al treilea să câştige partida, iar acum, din cauza violenţei invaziei şi a presiunii publice celălalt jucător nu are cum nici el să cedeze, iar acum ei pierd amândoi? Pentru că în realitate nici unul dintre ei nu ar fi vrut să se despartă de celălalt, nici Rusia de Europa, nici Europa de Rusia? Iar acum avem un alt câştigător, cel care stă pe margine, ca şi China sau alte ţări din Asia?

Dan Dungaciu: Există o carte remarcabilă a unui istoric australian, Cristopher Clark, numită „Somnambulii”, despre cum a intrat Europa în primul război mondial. Ea ne demonstrează că există precedente în istorie, când nici un lider nu a vrut să declanşeze războiul, dar toţi au fost convinşi că ceea ce fac este o fatalitate şi au declanşat Primul Război Mondial. Acum ne-am dus un pic şi noi ca somnambulii. Am sperat fiecare că raţionalitatea celuilalt îl va opri - nu vezi că ne facem ambii rău? Dar problema este că de la un punct încolo nu te mai poţi întoarce. Deci dacă lucrurile acestea merg până mai departe, cuplarea Rusiei de China, atunci nu te mai poţi întoarce înapoi şi când tragi linie nu ştii cine este câştigătorul, în afară de Asia şi în primul rând China.

Consecinţele vor putea fi greu de gestionat. Şi, întorcându-ne la Kissinger, care spunea că cel mai rău lucru ar fi un parteneriat între Rusia şi China nu doar pe hârtie, ci la modul real, lucru care pune probleme de funcţionare a Occidentului apropo de prezenţa lui în lumea globală. Noi trebui să conştientizăm că jucăm acum prezenţa Occidentului în lumea globală.

Sursa: foreign policy

Claudiu Lucaci: Să ne aducem aminte ce reprezintă BRICS şi lumea mai dinspre estul nostru. Acea lume este cea care ne dă resursele, iar dacă ea ajunge să ne pună condiţii, Occidentul ajunge să fie „chiriaşul cuiva” pe ideea că stăpânul acelor resurse va dicta. Ne îndreptăm spre asta sau nu? Şi care este acel „point of no return”?

Radu Magdin: O replică dintr-o carte, „Ghepardul”, spune că astfel încât lucrurile să rămână la fel, totul trebuie să se schimbe. Şi Occidentul acum trebuie să se recalibreze. Avem ascendent moral, atunci plătim un preţ şi mergem până la capăt. Dacă asta este esenţa puterii mele, merg până la capăt. Rusia, mergând prea departe, nu ne-a dat de ales – fie eram slabi, fie ne pierdeam orice ascendent moral. Dar ce facem acum cu BRICS? Discutăm cu Bolsonaro sau nu? Discutăm cu saudiţii sau nu?

Deci ori asta ori devenim pragmatici sau cinici, iar Kissinger ştie ce vorbeşte când vorbeşte despre Rusia şi China, pentru că el a contribuit la câştigarea Războiului Rece prin decuplarea celor două. Acum el spune – aveţi grijă să nu faceţi un reverse-Kissinger.

Intrăm într-o lume a griurilor unde avem şansa să jucăm

Dan Dungaciu: În această perioadă albul şi negrul nu sunt culorile preferate nici pentru oamenii politici, nici pentru analişti. Ideea că lumea se împarte în democraţii şi non-democraţii este o idee destul de riscantă şi inoperabilă – de pildă, ca să scăpăm de dependenţa energetică de o „nedemocraţie” precum Rusia, soluţia e să ne cuplăm la „democraţii” precum Venezuela sau Iran?! E doar un exemplu. Deci albul şi negru nu sunt operabile în lumea spre care ne îndreptăm.

Lumea intră într-un pragmatism al reaşezării în care fiecare îşi face jocul. S-a evocat ideea că anumite state încearcă să devină huburi pentru altcineva, adică să îşi construiască o valoare de întrebuinţare. În această lume, jocul trebuie să vină inclusiv din această perspectivă – ce valoare de întrebuinţare vei avea? Deşi România pare prea mică pentru jocurile, exact în această perioadă trebuie să joci ca să îţi găseşti un rol de întrebuinţare. Aducându-ne aminte de Kissinger, China şi Rusia, oricât de mic rol a avut atunci România, ea l-a jucat atunci. Nixon în 1967 a fost în România, a revenit in 1969. Lui Ceauşescu, care a fost în SUA, în 1970 şi 1973, i s-a mulţumit public pentru ce a făcut pentru relaţia dintre SUA şi China. A fost un succes, dincolo de orice alt considerent.

Astăzi, teoretic, aşa cum România poate să se poziţioneze la distanţă egală între americani şi Europa şi să fie credibilă, în viitor, cine ştie, ar putea să se poziţioneze la distanţă egală între asiatici şi europeni şi să fie tot credibilă. Acesta este un joc pe care îl putem încerca – cu China şi cu Occidentul, dacă îţi propui asta, poţi să fii la mijlocul drumului.

Claudiu Lucaci: Cu ghilimelele implicite, am putea spune că România este condamnată. Din punctul meu de vedere, într-un deceniu, această perspectivă pare imposibilă. Condamnarea noastră nu este de astăzi, ci de vreo 20 de ani. Suntem condamnaţi din perspectiva felului în care conducătorii au construit profilul de ţară să fim într-o zonă a celor care îi urmează pe cei care iau decizii. Dacă vrem să comparăm lucrurile, putem să ne uităm la Ungaria - şi ea ar putea să fie mai echilibrată între Vest şi Est, dar stă mai prost cu Vestul. Această înţelepciune de a fi între doi nu prea funcţionează. Ungaria demonstrează că este cam dificil. Şi ea face asta cam de 10 ani, deci noi să ne apucăm acum să construim asta pare irealizabil.

Este evident că rolul nostru este minor în luarea deciziilor globale, dar cum ieşim în evidenţă astfel încât să fructificăm mai mult decât alţii diferite oportunităţi, atâta timp cât politicienii români, conducătorii noştri sunt condamnaţi să gândească în paradigma pe care au primit-o fie prin alegeri, fie prin poziţionarea lor ideologică în faţa publicului?

Radu Magdin: Prin informaţii şi idei. Informaţii deja dăm, prin diplomaţie, servicii şi armată, şi este bine, este un canal de credibilitate. Idei dacă ne asumăm. Este vorba de asumare aici, pentru că idei pot veni aici. Dar este loc de optimism aici. Dar semnalul vine de sus, dacă vine. Această ţară s-ar putea să aibă resurse acasă şi în diaspora nesperate. Ca şi probabilitate, nu stăm bine. Ca şi potenţial, odată asumat un obiectiv, stăm bine, se poate.

Dan Dungaciu: Dacă ne uităm înapoi, sigur că performanţa României a fost una nu foarte spectaculoasă. Dar suntem în altă logică. E ca scena din Naşul cu consilierii pe timp de pace şi consilierii pe timp de război. „Pacea” s-a încheiat, e adevărat că România a fost mediocră, nu a realizat nimic la adevăratele ei dimensiuni, nici măcar regional, dar acum a venit „războiul”, nu doar cel din Ucraina, se schimbă lumile. Când vine războiul, se gândeşte altfel, trebuie să gândeşti altfel. Nivelul pe termen scurt, intuiţia, sunt calităţile acestui spaţiu, care nu excelează în constanţă, în proiecte pe termen lung. Deci, dacă se gândeşte altfel, oportunitatea este acolo. Este mult mai greu să ieşi din rând când toate lucrurile sunt aşezate, dar acum este o şansă, poţi să joci o carte dacă vrei să o joci. Dar în primul rând trebuie să conştientizezi că lucrurile sunt un pic altfel şi trebuie să ne mişcăm un pic altfel. Ultimele mişcări strategice au alimentat zona „griului”, care este o zonă de potenţial.

Sursa: sof.news

Claudiu Lucaci: Zona gri este cea care aduce potenţialul ridicat, care creează oportunităţi, dar noi parcă nu suntem speculativi. Nu sunt împotriva ideii de mai sus, o susţin, dar parcă noi, românii, nu am fost speculativi.

Dan Dungaciu: În această zonă, noi nu creăm contextul. Contextele le fac cei mari şi, după cum spunea Mircea Maliţa, „noi trebuie să învăţăm geopolitică astfel încât să înţelegem ce ni se poate întâmpla”. Statele mari fac geopolitica, noi o învăţăm. Când se mişcă plăcile tectonice, depinde unde te aşezi. România intră în acea perioadă. Sigur că Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă şi-n traistă, trebuie să avem conştiinţa că ceva se schimbă şi trebuie să ne schimbăm şi noi.

Dl Claudiu Lucaci mulţumeşte organizatorilor, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (ISPRI), Laboratorul pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS) şi German Marshall Fund România (GMF România).

Proiect LARICS susţinut de GMF.