Mai aproape cu un pas de procesul de spionaj al secolului: cine ştie ce ştie fondatorul WikiLeaks?

Foto AFP

Ar mai fi o singură etapă de trecut, cea a apelului, înainte ca decizia de vineri a justiţiei britanice să devină realitate: Julien Assange, fondatorul şi purtătorul de cuvânt al WikiLeaks, poate fi extrădat pentru a fi judecat în SUA.

În consecinţă, revine, integral, niciodată lămurit, setul de întrebări clasic:

1. Ce anume ştie Assange în afara a ceea ce a fost dezvăluit de WikiLeaks?

2. În acest moment, cine se mai poate simţi ameninţat de dezvăluiri explozive, atât persoane private sau organizaţii guvernamentale  şi non-guvernamentale (naţionale şi internaţionale) sau chiar guverne?

3. Mai există, aşa cum au pretins foarte insistent unele surse, o serie de pachete de documente special păstrate pentru un asemenea moment, într-atât de importante încât nici măcar Assange nu a avut curajul să le folosească, chiar în situaţia disperată în care s-a aflat în ultimii ani la Londra?

Estimările pot fi făcute doar prin reamintirea parcursului cripto-anarhistului Assange care fondează WikiLeaks în 2006 „pentru a demasca secretele şi abuzurile statului“. Începe cu o lovitură masivă: în 2008, publică conturile bancare şi lista tranzacţiilor efectuate de clienţii băncii elveţiene Julius Bar care gerează conturile din Insulele Cayman. În 2009, publică integral dosarul pedofilului şi ucigaşului belgian Marc Dutroux.

Marele joc al dezvăluirilor prin care începe să facă extrem de mult rău americanilor debutează pe 5 aprilie 2010 când, pe situl WikiLeaks, este publicat un material video care prezintă un raid aerian efectuat la Bagdad de armata americană pe 12 iulie 2007. Imaginile fuseseră filmate cu o cameră instalată la bordul unui elicopter de atac şi arătau cum mai multe grupuri de persoane, prezumabil civili, erau ţinta unor tiruri de mitralieră. Au fost ucise atunci 18 persoane printre care doi reporteri de la Reuters. În perioada care urmează, câteodată colaborând cu alte organisme de presă, WikiLeaks publică zeci de mii de documente privitoare la intervenţiile militare americane din Afganistan şi Irak, prezentate ca probe ale unor crime de război comise de americani şi aliaţii lor. În plus, tot în 2010, publică un pachet enorme de documente oficiale americane, 250.000 de telegrame diplomatice americane super-sensibile şi cu regim de înaltă confidenţialitate, punând într-o situaţie dificilă şi umilitoare nu numai Departamentul de Stat şi serviciile de contrainformaţii, dar şi mai multe ministere de externe din ţările aliate. Pe WikiLeaks, în aprilie 2011, sunt publicate dosarele deţinuţilor de la Guantanamo, odată cu acuzaţii de comportament arbitrar împotriva autorităţilor de la Washington.

Exemplară şi absolut fără precedent în lunga istorie atât de zbuciumată şi plină de elemente senzaţionale a spionajlui mondial a fost acţiunea declanşată de WikiLeaks pe 7 martie 2017 când a început publicarea unei serii de documente confidenţiale ale CIA, într-un demers acum celebru numit „Vault 7“. Este vorba despre cea mai mare şi importantă scurgere de documente hiper-confidenţiale din istoria CIA, 8.761 documente şi dosare care existau doar pe o reţea super-securizată în computerele CIA de la sediul central de la Langley.

Aveţi aici documentul, deja considerat istoric, comunicatul de presă prin care cei de la WikiLeaks prezentau acţiunea lor şi descopereau lumii „cutiile de scule“ puse la punct de tehnicienii de la CIA pentru a spiona absolut orice instalaţie electronică funcţională în lume  şi folosite intens la interceptări. În document sunt prezentate zeci şi zeci de exemple concrete, se arată în detaliu cum erau folosite echipele de hackeri ale CIA şi împotriva cărui vast repertoriu de ţinte americane şi europene erau ei puşi să acţioneze, aproximativ 5.000 de utilizatori, folosind viruşi special creaţi în laboratoarele tehnicienilor de la CIA pentru a performa în operaţiuni neautorizate.

Iată, spre exemplu, lista proiectelor CIA operaţionale în momentul respectiv. Aveţi descrierea lor şi va fi foarte uşor de văzut de ce americanii au cerut insistent Marii Britanii să găsească o modalitate de a-l extrăda pentru a ajunge să fie judecat în SUA, unde, cumulate, pedepsele prevăzute pentru infracţiunile de care este acuzat ajung la 175 de ani de închisoare.

Reamintesc faptul că Julien Assange se refugiase în 2012 în clădirea ambasadei Ecuadorului la Londra, acuzând faptul că este victima unui complot internaţional pus pus la punct de Marea Britanie, Suedia şi SUA. A stat izolat în ambasadă până în 2019, fără posibilitatea de a ieşi în exterior, în final fiind fiind evacuat de poliţie în urma unui aranjament politic cu Ecuadorul unde tocmai se schimbase guvernul.

Din acel moment, Assange este încarcerat la Londra în aşteptarea deciziei finale a britanicilor privind procedura de extrădare lansată de SUA. Decizia de acum a magistraţilor britanici este favorabilă americanilor, mai urmează doar etapa apelului.

După atâtea lucruri spuse, ce ar mai rămâne totuşi de spus astfel încât procesul prezumat din SUA să nu fie doar prilej de evocări istorice şi de interes oarecum teoretic privind evenimente care, din perspectiva de acum, chiar nu mai este corect politic să intereseze pe nimeni (Irak, Afganistan sau spionarea aliaţilor) deoarece deja răul uriaş a fost făcut şi nu mai e politicos să priveşti în tomberoanele aliaţilor.

În acest sens, s-ar putea ca, într-adevăr, să se fi luat decizia ca „bomba Assange“ să fie una cu efect extrem de întârziat şi care să nu fie detonată decât în momentul în care să nu mai poată aduce daune fundamentale de credibilitate unor actori de prim-plan ci, posibil, conform unor reguli nescrise ale lumii umbrelor, să permită doar să mai fie scos un ochi, să se mai rupă o ureche, să mai fie schilodit vreun actor de departe care, dintr-un motiv oarecare, a devenit fie supărător, fie inutil şi, ca atare, „disposable“.

Mai există însă şi o altă posibilitate, poate cu mult mai realistă şi interesantă în actualul context de nou Război Rece: Assange poate deveni, brusc, înţelegător şi cooperant cu procurorii americani care să marşeze prioritar pe cea mai dură dintre acuzaţiile aduse din partea CIA şi formulată în clar de Mike Pompeo, fostul director al Agenţiei în aprilie 2017: WikiLeaks, spunea el, este agent al „unui serviciu de informaţii aparţinând unei puteri ostile“ sprijinite de Rusia, acuzându-l direct pe Assange „de a face cauză comună cu dictatorii“. Iată ce spunea el vorbind în faţa audienţei de la Centre for Strategic and International Studies din Washington, în cadrul primului său discurs oficial de la preluarea funcţiei:

„Este timpul să spunem exact ceea ce este WikiLeaks: un serviciu de informaţii ostil, non-statal, adesea ajutat de actori statali precum Rusia. WikiLeaks se comportă asemeni unui serviciu ostil de informaţii. A încurajat simpatizanţii săi să obţină locuri de muncă în cadrul CIA pentru a avea acces la informaţii. A instruit-o pe Chelsea Manning în scopul de a fura informaţii secrete. Se axează majoritar pe SUA, în timp solicită sprijin din partea unor ţări şi organizaţii nedemocratice. Asange şi ceilalţi ca el au făcut cauză comună cu dictatorii. Au încercat să se ascundă pe ei şi acţiunile lor sub limbajul libertăţii şi confidenţialităţii vieţii private; în realitate, singurul lucru care-i interesează este propria celebritate.“

Dacă asta va fi o posibilă linie principală de atac, atunci, da, este posibil ca americanii să ştie că mai există pachete de documente secrete privind asemenea legături interzise, sursele care au negociat informaţiile secrete şi, mai ales, cel mai important dintre toate, reţele de sprijin folosite, presupunerea rezonabilă fiind în acest caz că ar fi active şi acum.

În cazul de acum, va vorbi oare Assange despre reţeaua sa de agenţi, informatori sau entuziaşti suporteri convinşi ideologic din cadrul diverselor instituţii americane şi care au activat ca „whistleblower“, avertizori de integritate care, în termenii legislaţiei internaţionale de acum, ar putea cere protecţie în măsura înc are dovedesc cum nu despre trădarea intereselor naţionale ar fi fost vorba, ci despre corecta informare a publicului despre neregulile şi ilegalităţile care aveau loc.Acestea sunt doar câteva dintre argumentele folosite în campania reluată acum la cote foarte înalte de către diverse organizaţii de apărare a drepturilor omului (printre care Amnesty International) în cazul Assange, despre care ei evocă inclusiv scenariul unei sinucideri la timpul potrivit, gen Epstein.

Lucrurile sunt acum în desfăşurare rapidă şi s-ar putea să asistăm la un spectacol nemaivăzut sau, dimpotrivă, la o explozie controlată şi, pe fond, neimportantă în contextul actual. Dar, gândiţi-vă la un singur lucru: ce mai poate fi neimportant în contextul politic actual?