Putem găsit câteva răspunsuri în volumul provocator al lui Bernard-Henri Lévy (numit simplu BHL), care a fost tradus recent în limba engleză cu titul The Genius of Judaism (Geniul iudaismului, Random House, 2017, trad. Steven Kennedy). Titlul original din franceză, L'esprit du judaïsme (Spiritul iudaismului), a devenit în mod sugestiv prin traducerea în limba lui Shakespeare o parafrază, sigur voită, la formula mai veche a lui Chateaubriand, Le génie du christianisme (Geniul creştinismului). De altfel, BHL face trimitere directă la eseul lui Chateaubriand, pentru că anti-semitismul nu poate fi deconectat de providenţialismul agresiv care curge prin întreaga istorie a creştinătăţii. El cunoaşte un puternic reviriment în politicile suprematismului rasei albe.

Cartea lui BHL, apărută în Franţa într-un alt moment de recrudescenţă a rasismului violent, nu problematizează neapărat ce înseamnă să fii evreu în secolul XXI, ci ne dezvăluie rădăcinile antievreismului, precum şi noile formule ale unui mod criminal de a gândi, care cunoaşte astăzi o neruşinată revenire în forţă. Ceea ce BHL numeşte „lepra mentală” antisemită reprezintă un virus mult mai vechi al omenirii, care a înregistrat câteva mutaţii profunde, şi pe care filosoful de origine evreiască le parcurge cu o luciditate intelectuală remarcabilă.

Sunt patru manifestări ale acestei boli, aşa cum le descrie BHL, dar poate cea mai importantă este crearea cu bună ştiinţă a unui climat care cultivă antisemitismul. A fi antisemit decurge din a cultiva un spaţiu intelectual al urii. Faptul că la New York incidentele antisemite au crescut cu 94% faţă de anul trecut, trebuie conectat cu venirea la putere a dreptei populiste americane. Şi, deşi preşedintele Trump a făcut declaraţii publice de condamnare a actelor antisemite, existenţa unei atmosfere generale de ură faţă de orice alogeni tinde să readucă la suprafaţă murdăria intoleranţei.

Despre această componentă a neo-antisemitismului vorbeşte în altă parte şi Pascal Bruckner (citat în Deciphering the New Antisemitism, ed. Alvin H. Rosenfeld, 2015). Bruckner subliniază cum ura faţă de evrei, din Europa anilor 30, a fost repede substituită de ura faţă de musulmani în prezent. Pentru că antisemitismul nu este numai dispreţul faţă de evrei, este o expresie a tuturor rasismelor. Orice stigmatizare a unui grup etnic, orice atac şi orice formă de segregare îndreptată împotriva oricăror semeni de-ai noştri, pe baza unor stereotipuri culturale sau etnice, indiferent sub ce formă se manifestă, toate sunt expresii ale antisemitismului. Când vrem să excludem oameni, când vrem să ridicăm ziduri, să-i închidem în centre speciale, când îi demonizăm sau să îi segregăm pe semenii noştri doar pentru că sunt diferiţi, facem un gest antisemit.

Desigur că „iudaizarea musulmanilor”, cum spunea Bruckner în mod provocator, poate fi însoţită de „nazificarea evreilor” din Israelul contemporan. Dar aici intervine a doua dimensiune a antisemitismului, în sensul dat de BHL. Pentru că, adeseori, diverşi duşmani ai statului Israel şi ai evreităţii în general compară ocuparea teritoriilor palestiniene cu ocuparea Poloniei de către Germania lui Hitler. Şi aceasta este, în cele din urmă, o formă de antisemitism. Dar BHL arată cum comparaţia între crime şi competiţia între suferinţe extinde virusul disculpării morale. Nu poate exista o competiţie pentru sufletele celor morţi şi nici nu există olimpiade ale empatiei. Există doar solidaritate în faţa crimei.

Noile forme de antisemitism sunt la fel de toxice şi astăzi, ca şi în trecut. Poate cea mai veche formă apare manifestată în ideea conform căreia Holocaustul a fost înscenat şi, mai mult, că statul evreu profită de pe urma memoriei tragice a trecutului. Antisemitismul e bolnav pentru că, aşa cum se întâmpla şi în Germania nazistă, este profund schizofrenic. Pe de o parte acuză existenţa unei conspiraţii globale, a evreilor care controlează finanţele şi mass media internaţionale, dar, pe de altă parte, defăimează poporul evreu ca fiind degradat şi decăzut.

BHL se întreabă, şi împreună cu el trebuie să ne întrebăm şi noi: Ce este unic în ceea ce priveşte Holocaustul? Nu este nici numărul victimelor, nici cruzimea criminalilor, nici natura industrială a răului pus în mişcare. Putem identifica trei dimensiuni ale răului aici: Holocaustul a fost pus în fapt nu doar exterminarea finală a unei naţiuni, dar a intenţionat distrugerea memoriei şi a istoriei acestui popor, prin crearea unui spaţiu european Judenfrei, care să elimine fizic nu doar oameni, ci şi idei, valori, principii.

Poate ar trebui să ne întoarcem la papa Francisc, care spunea cândva că în fiecare creştin se află un evreu.

Ce înseamnă asumarea acestei evreităţi fundamentale? A fi evreu înseamnă a te solidariza cu toţi cei care sunt victimele unor abuzuri şi discriminări rasiale. Iar iudaismul, după cum argumentează BHL, este tocmai „tratamentul” care poate vindeca boala despre care vorbim. Asumarea evreităţii ca pe o predispoziţie spre globalizare, spre un umanism aproape radicalizat, bazat pe încrederea în puterea inteligenţei împotriva urii. Cred, împreună cu BHL, că întreaga umanitate a beneficiat de acest „geniu al iudaismului”. Pe acest palier, moştenirea iudaismului este refuzul sectarismului.

Ce altceva a oferit Talmudul omenirii, dincolo de inteligenţa şi creativitatea naturală a naraţiunilor sale, a poveştilor cu care ne-a cucerit imaginaţia? Distincţia dintre credinţa evreilor şi cea a creştinilor nu este încrederea că Dumnezeu ar fi mereu prezent în vieţile noastre, ci mai ales, ceea ce evreii au aflat cu durere, faptul că Dumnezeu este uneori absent, e o Fiinţă transcedentală care se ascunde, care îşi face ne-simţită prezenţa. Dumnezeu vorbeşte, dar spre deosebire de alte divinităţi, el o face foarte rar. Dumnezeul Talmudului nu este un palavragiu, e un Dumnezeu care dă spaţiu liber oamenilor, care nu e mereu băgat în vieţile lor, a cărui retractilitate lasă lumea să fie liberă.

BHL foloseşte o altă formulă paradoxală, prin care sugerează că nu e sigur că a fi biologic evreu este suficient pentru a fi evreu, de fapt distinge între vocaţia evreităţii şi obligaţia evreităţii. Pentru a fi evreu, argumentează BHL, este nevoie asumarea aventurii de a fi evreu. Aceasta este, în mod paradoxal, simultan o povară şi o binecuvântare, o enigmă şi o realitate vaporoasă, un „geniu” al iudaismului. Geniul aici nu înseamnă neapărat genialitate a gândirii, cât un daimon, o energie vie.

De fapt cartea lui BHL se încheie cu o întoarcere fericită cu faţa la Talmud, dar mai ales la plăcerea şi bucuria Cărţii (în orice fel ar fi ea). Pentru că şi aici comparaţia filosofului francez este sugestivă. Cum se face că, deşi atât creştinii, cât şi musulmanii sunt „elevi” ai Torei, transmiţători şi receptori ai mesajului ei, suntem atât de diferiţi. Argumentul este acela că, spre deosebire de Coran, care înseamnă „recitare” şi de Noul Testament care este „veste bună”, Torah este o carte a perplecşilor (cum zicea Maimonide cândva).

În cele din urmă, dacă în urma evreităţii vom avea, după cum zice BHL, puţină „învăţătură”, care să ne facă diferiţi de alţii, atunci inteligenţa şi „geniul” iudaismului nu sunt pierdute. Pentru că geniul iudaismului „este Cartea” şi sunt „cărţile”, iar oricine distruge cărţile, oricine subminează cunoaşterea prin intermediul inteligenţei, ucide iudaismul, iar tradiţia evreităţii literare, prin Proust, a celei filosofice, pe filiera lui Levinas sunt esenţiale. Aceasta înseamnă a fi evreu ca Marcel Proust a iubi literatura, scrisul, cărţile în fiecare zi, cu fiecare fibră a fiinţei. Uitându-ne în urmă, există o putere a evreilor, ceva ce vine din puterea minţii şi a inteligenţei împotriva forţei brute şi a puterii politice.

Sigur, există şi o altă evreitate, întemeiată pe stânca Sionului, care nu mai tolerează să fie umilită şi ucisă, ci ripostează şi luptă. Dar despre această luptă va vorbi istoria.