Ucraina – opţiunile unui stat (ne?)european

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ziua de 21 februarie ar putea rămâne în istoria modernă a Ucrainei drept ziua în care ţara a renăscut ca un teritoriu liber de proprii conducători. Acum, slăbită de revoluţie, Ucraina devine miză pentru mediul internaţional. De Bogdan Nedea

Evoluţia ameţitoare a evenimentelor face ca scenariul ucrainean să fie cea mai scurtă revoluţie din ultimii 30 de ani (evenimentele semnificative s-au desfăşurat în doar cinci zile), însă, în ciuda timpului scurt, scenariul revoluţionar clasic, în care elementul de putere trece de la faza de negare a evidentului la momentul în care structurile de putere ce îi sunt subordonate refuză executarea ordinelor privind suprimarea manifestaţiilor şi până la fuga din ţară, s-a desfăşurat întocmai.

Preşedintele a fugit (şi a fost pus sub acuzare pentru omor în masă), armata şi serviciile de securitate (ai căror şefi loiali puterii fie au dezertat, fie au fost demişi) s-au raliat cauzei populaţiei, partidul de guvernământ a trecut în opoziţie după ce mai mult de 80 de deputaţi l-au abandonat, o nouă coaliţie de guvernare este pe punctul de a fi formată sub atenta îndrumare a Iuliei Timoşenko, eliberată din închisoare prin abrogarea articolului de lege care o încriminase, iar procuratura generală va pune sub acuzare 80 de persoane pentru violenţele ce au avut loc în Maidan.

Revoluţia a învins, dar continuă

Garantează toate aceste evenimente eliberarea Maidanului sau o soluţie politică pentru criza din Ucraina? Evident că nu.

În piaţa centrală din Kiev membrii Sectorului de Dreapta – formaţiune cu orientare extremistă – sunt încă activi, sub atenta conducere a veteranilor din Afganistan, care pe toată durata demonstraţiilor au asigurat comanda, instruirea şi organizarea manifestanţilor. Această grupare, nucleul dur al manifestaţiilor, cei care au răspuns cu forţă represaliilor poliţiei şi, în acelaşi timp, cei care au încălcat armistiţiul încheiat între opoziţie şi preşedintele Ianukovici pe 19 februarie au tendinţe vădit radicale şi sunt un element imprevizibil, cu atât mai mult cu cât resping majoritatea liderilor fostei opoziţii care se prefigurează a prelua conducerea ţării (pe Timoşenko, pe Iaţeniuk, şi chiar pe Klitciko). Venind în întâmpinarea acestei realităţi, Arsenii Iaţeniuk a oferit liderilor Maidanului poziţii în guvern şi a declarat că mai mult de 80 de „eroi” ai pieţei vor fi decoraţi cu medalia Onoarea Ucrainei, câţiva paşi meniţi să încetinească sau să stopeze avântul revoluţionar absolut al nucleului dur al pieţei, dar care însă au fost percepuţi de populaţie ca o formă voalată de mită.

Reacţia acestor grupuri dar şi a populaţiei, în general, de a respinge „viitoarea putere”, care se întrevede, aflată sub conducerea Iuliei Timoşenko, este o reacţie la eşecurile revoluţiei portocalii şi a guvernării Iuşcenko-Timoşenko. Faptul că Timoşenko a fost susţinută în mod deschis de Rusia la conducerea Ucrainei comportă două lecturi. Pe de o parte, pe fondul general anti-rus de la Kiev, format în timpul protestelor, liderii de la Kremlin sunt conştienţi de măsurile represive pe care aceasta, odată ajunsă la putere, le-ar lua împotriva personajelor afiliate Kremlinului care l-au susţinut pe fostul preşedite Ianukovici. Pe de altă parte, Rusia este conştientă că schimbarea este inevitabilă în Ucraina şi că vigilenţa Maidanului nu va permite o tranziţie superficială, cum se întâmpla până acum. Astfel, cum principala bătălie electorală se va da cel mai probabil între Timoşenko şi Klitciko (fostul luptător fiind într-un fel marele perdant al acestei revoluţii, odată cu eliberarea fostului premier), Moscova preferă ca pe viitor să aibă un partener de discuţii cunoscut, a cărui experienţă a fost dobândită în mediul sălbatic generat de căderea URSS şi care este dispus la concesii şi dialog „mutual avantajos”, faţă de un politician tânăr, cu o viziune ultra-europeană, educat de Berlin, care respinge influenţa Rusiei cu o virulenţă ce ar depăşi-o pe cea a lui Iuşcenko din 2004. 

Ucraina, de la est la vest sau Ucraina de Est şi Ucraina de Vest?

Scindarea ţării şi împărţirea acesteia între estul rusofon şi vestul occidental este o teorie vehiculată foarte mult zilele acestea la Kiev. Cu toate că statele UE şi-au declarat susţinerea pentru integritatea teritorială a ţării, iar opoziţia a luat măsuri directe pentru ca guvernatorii provinciilor estice să nu iniţieze o acţiune separatistă. Chiar şi aşa, influenţa Moscovei în acea regiune este foarte mare, fie prin decidenţii locali loiali ei, fie prin oligarhii care îşi apără afacerile deosebit de prospere cu Rusia sau prin acţiuni directe (cel mai recent exemplu fiind oferirea de cetăţenie rusă populaţiei din Crimeea), iar determinarea de a şi-o menţine este foarte mare. 

Miza scindării are mai multe nivele din punctul de vedere al Rusiei.

În primul rând, este vorba despre influenţa politică asupra unei ţări mari de la graniţa sa, o ţară care înseamnă trecerea de la mit la realitate a Uniunii Vamale, o ţară care înseamnă o piaţă imensă de desfacere pentru produsele ruseşti, un teritoriu care facilitează aprovizionarea cu petrol şi gaze naturale (şi implicit reprezintă o extensie a conceptului de soft power exercitat asupra ţărilor UE) şi care este o miză pentru sublinierea eşecului politicilor UE în estul Europei. Tocmai de aceea Moscova va pune în aplicare toate ameninţările economice iterate până acum la adresa Kievului, de la suspendarea ajutorului economic (din care a fost deja transmisă o tranşă de 5 mld de dolari) şi până la ridicarea accizelor vamale pentru exporturile ucrainene.

În al doilea rând se află interesele de hard power ale Moscovei în regiune, care se extind către controlul accesului în Rusia dinspre Europa şi menţinerea celei mai mari baze militare din Marea Neagră: Sevastopol. Tocmai în acest sens, în 25 februarie, Moscova desfăşura în largul coastelor ucrainene trei nave de război cu capacităţi de transport de până la 600 de soldaţi, iar cu două zile înainte unitatea 45 de paraşutişti era transportată la graniţele Ucrainei. Premiza şi precedentul pentru o intervenţie militară sunt apărarea cetăţenilor ruşi din regiune şi intervenţia militară din Georgia din 2008, numai că în acest caz, cetăţenii ruşi nu sunt ameninţaţi în niciun fel.

Aici intervine Crimeea, a cărei structură socială (ortodocşi, evrei şi musulmani) şi organizare administrativă semiautonomă creează elementele necesare pentru o pretenţie de separare a regiunii de Ucraina. O astfel de pretenţie şi acţiuni în acest sens (un exemplu fiind decizia parlamentului crimeean de a adopta federalizarea ca o soluţie pentru criza politică) ar putea declanşa reacţii violente din partea Kievului şi chiar violenţe locale, elemente care să genereze exact condiţiile necesare pentru o intervenţie militară din partea Rusiei. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că interesele interne, şi ne referim aici la cele ale oligarhilor ucraineni, cei care deţin puterea de a influenţa decisiv soarta ţării, contează în acest caz. În acest moment, estul Ucrainei este considerabil mai bine dezvoltat din punct de vedere economic decât vestul, însă partea de vest controlează accesul la majoritatea rezervoarelor de gaze naturale, accesul la staţiile de pompare a gazului înspre Europa, iar în partea de vest se află majoritatea câmpurilor gazeifere ce se exploatează în acest moment în ţară precum şi principalele puncte de extracţie a minereurilor de fier şi uraniu. Astfel, cu toate că din punct de vedere economic estul subvenţionează într-un fel partea de vest a ţării, exploatarea celei de-a doua este crucială pentru existenţa economică a primei. O astfel de interdependenţă economică primează în calculul pe care oamenii de afaceri din est îl iau în considerare; oamenii de afaceri care pot influenţa balanţa unei posibile scindări şi toate elementele conduc spre reticenţa acestora faţă de o astfel de o acţiune.

În cazul improbabil al unui scenariu militar trebuie să luăm în considerare şi faptul că Ucraina nu este Georgia care avea o armată de câteva mii de soldaţi care apărau un teritoriu ce putea fi străbătut într-un zbor de o oră. Orice operaţiune militară rusească în această ţară ar fi ceva complicat pentru Moscova, şi, mai ales, ceva pentru care nu a existat un plan dinainte stabilit (ca în cazul Georgiei) şi nici pregătirea necesară, lucru demonstrat în primul rând de lipsa unei prepoziţionări a forţelor. Mai mult decât atât, punctul de turnură este 25 mai, când un nou preşedinte va fi ales iar orice intervenţie militară a Rusiei până atunci va reprezenta un element negativ pentru preşedintele Putin care va găzdui la Soci, între 4 şi 6 iunie, Summitul G8. Astfel, un scenariu militar în Ucraina este exclus cel puţin pentru viitorul previzibil însă simularea unei operaţiuni militare cu scopul de a pune presiune pe noul guvern este o realitate perfect plauzibilă.

Ceea ce Ucraina are nevoie cel mai mult acum este o stabilitate financiară. Există zvonuri că resursele financiare ale ţării se reduc la 18 miliarde de dolari, ceea ce ar însemna un faliment iminent, iar cifra avansată de guvernul interimar pentru redresarea situaţiei în următorii doi ani este de 35 de miliarde de dolari. Astfel, într-o mişcare revoluţionară numită Euromaidan, în care scandările cele mai dese nu au fost pro-UE ci pro-ucrainene („Slava Unkrainiy!”), vestul Europei are o mare responsabilitate. După letargia şi paralizia politică specifică Bruxelles-ului, acesta pare să fi înţeles, într-un final, ce are nevoie Ucraina pentru a rezista împotriva presiunilor ruseşti cu toate că aceste necesitaţi îi fuseseră semnalate şi înainte de Vilnius. Cu 80 de morţi şi o schimbare violentă de regim mai târziu, toate realizate sub stindardul UE, nucleul european pare să fi înţeles ce trebuie să facă. Astfel, în data de 24 februarie, preşedintele Comitetului pentru afaceri externe al UE, Elmar Brok, a anunţat că UE este gata să ofere un ajutor de 28 de miliarde de dolari noului guvern de uniune naţională care urmează să fie creat la Kiev. În acelaşi context, SUA a îndemnat Kiev-ul să reia discuţiile cu FMI cu care Ucraina are un acord stand-by în valoare 14 miliarde de euro. Dacă toate aceste căi de finanţare se vor dovedi viabile, atunci revoluţia ucraineană are o şansă reală să reziste atât în faţa presiunilor interne cât şi în faţa celor venite de la Moscova. 

Bogdan Nedea este Strategic Analyst la Centrul GlobalFocus. 

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite