Pot forţele NATO să ajungă pe Flancul Estic? Aceasta este întrebarea

La Summitul NATO de la Varşovia, din 8-9 iulie, se discută mult despre asigurarea flancului estic al Alianţei - la Marea Baltică sau Marea Neagră. În culise se vorbeşte însă tot mai mult despre pericolul pe care îl reprezintă capabilităţile anti-acces şi de interdicţie regională (A2/AD) desfăşurate de ruşi în Kaliningrad, Crimeea, Levant sau Murmansk. Octavian Manea a discutat despre acest subiect spinos cu trei experţi internaţionali.

• articol din dosarul Flota Morgana, inclus în ediţia FP România nr 52 (iunie/ iulie 2016) vedeţi şi:
• Summitul NATO de la Varşovia a început sub înaltă securitate şi cu o agendă ce deranjează Rusia
• NATO şi UE, în faţa unor decizii cruciale. Ce va obţine România la summitul de la Varşovia

Luis Simón: Dezvoltarea şi proliferarea capabilităţilor A2/AD în Europa generează două mari tipuri de provocări pentru NATO şi aliaţii europeni. Prima este o provocare pentru potenţialul de descurajare şi pentru apărarea Flancului Estic. Progresele făcute de Rusia în sfera armelor inteligente (în războiul cu muniţie ghidată de înaltă precizie) au consolidat semnificativ capabilităţile sale anti-acces şi de interdicţie regională (sisteme de apărare aeriană şi anti-rachetă, perdele dense de rachete sol-sol sau rachete de croazieră lansate de pe mare, din aer sau de pe platforme terestre şi capabilităţi de luptă sub-acvatică). Ca urmare, în ultimii ani a crescut progresiv capacitatea Moscovei de a bloca utilizarea spaţiului aerian în statele din imediata sa proximitate şi chiar de a constrânge libertatea de mişcare a navelor şi forţelor terestre în eventualitatea unui conflict. Vorbim, practic, de capacitatea de a impune zone de excludere aeriană, terestră şi maritimă. De exemplu, pe parcursul anului 2014, utilizarea de către Rusia a artileriei şi a echipamentelor de bruiaj electronic pe scară largă a complicat serios comunicaţiile forţelor armate ale Ucrainei, precum şi accesul lor în regiunea Donbas. Statele membre NATO care au frontieră cu Rusia sunt tot mai vulnerabile în faţa sistemelor A2/AD. Deja sistemul integrat de apărare aeriană al Rusiei şi rachetele de atac cu rază scurtă de acţiune acoperă total statele baltice, precum şi segmente extinse ale teritoriului polonez. Această problemă este agravată de prezenţa platformelor ruseşti S400 în Kaliningrad, care ar putea pune în pericol operaţiunile NATO în adâncimea Europei.

Capabilităţile Rusiei generează o problemă operaţională foarte concretă pentru NATO. În cazul unui conflict sau al unei crize, ar putea deveni foarte riscant pentru Alianţă să încerce dislocarea forţelor sale pe calea aerului sau pe mare în statele din prima linie, fie în Europa de nord-est, în sud-estul Europei sau în Nordul Îndepărtat. Aeronavele sau navele aliate care se îndreaptă spre statele din prima linie sunt extrem de vulnerabile în faţa sistemelor sol-aer, anti-navă şi a rachetelor de atac ruseşti.

Stephan Frühling: Geografia este un factor important. Dimensiunea anti-acces şi de interdicţie regională este adesea asociată cu zona Pacificului şi cu acele capabilităţi care fac dificil pentru SUA să-şi ranforseze aliaţii din regiune. Este cu siguranţa şi contextul pe care îl avem în zona baltică. În Pacific dimensiunea de anti-acces şi de interdicţie regională este potenţată de imensele distanţe geografice existente. În Kaliningrad, situaţia este foarte diferită, în sensul în care Rusia speculează tocmai proximitatea şi distanţele foarte scurte. Aici problema strategică este încă şi mai acută. Sub acoperirea sistemelor A2/AD din Kaliningrad, Moscova îşi poate proiecta puterea în teritoriul aliaţilor. Se formează, practic, o umbrelă sub care ruşii pot spera să-şi atingă obiectivele tactice pe teritoriul aliaţilor. Kaliningradul este o ameninţare directă pentru statele baltice şi până la un punct chiar a Poloniei.

Aeronavele sau navele aliate care se îndreaptă spre statele din prima linie sunt extrem de vulnerabile în faţa sistemelor sol-aer, anti-navă şi a rachetelor de atac ruseşti. – Luis Simón

Măsurile NATO sunt insuficientă

Luis Simón: În unele privinţe se poate argumenta că noua realitate contestă întregul model de „reasigurare prin ridicarea nivelului de alertă operaţională" (reassurance through readiness) asumat la summit-ul NATO din Ţara Galilor, din 2014, mai ales noţiunea că se poate garanta securitatea aliaţilor din prima linie pur şi simplu prin demonstrarea faptului că în eventualitatea unei crize există forţe aflate într-o stare ridicată de alertă operaţională, care pot fi desfăşurate cu uşurinţă pe flancuri din Europa de Vest şi Centrală – unde se află cea mai mare parte a forţelor şi a resurselor NATO.

Stephan Frühling: Diferenţele de optică între Vechea şi Noua Europă înainte ca dezbaterea despre A2/AD să înceapă se reduceau mai degrabă la faptul că statele din Est nu se simţeau apărate, ele chestionând voinţa politică a celorlalţi aliaţi de a le apăra. Pe de altă parte, aliaţii vestici nu înţelegeau unde era problema, dată fiind superioritatea covârşitoare a Vestului asupra Rusiei în materie de armament convenţional dacă analizăm datele generale ale balanţei militare. Din această perspectivă, dezbaterea despre A2/AD este utilă în a semnala că, deşi în linii generale Alianţa este superioară, această superioritate se află, totuşi, în locul nepotrivit şi nu poate să ajungă atât de repede în locul unde trebuie să fie.

Mizele de la Varşovia

Luis Simón: În timp ce Alianţa se pregăteşte pentru summit-ul din iulie de la Varşovia, se aud tot mai mulţi oficiali care argumentează că o prezenţă militară a NATO şi a SUA cât mai semnificativă şi mai durabilă în Europa de Est ar putea fi singura modalitate de a compensa provocarea A2/AD a Rusiei, restaurând potenţialul de descurajare pe Flancul Estic. Din perspectivă narativă trecerea de la „reasigurare" la „descurajare" semnalează intenţia de a merge dincolo de forţele de reacţie rapidă, subliniindu-se nevoia de mai multă prezenţă fizică. Un bun exemplu în acest sens este iniţiativa preşedintelui Obama de a mări în 2017 de patru ori fondurile pentru Iniţiativa Europeană de Reasigurare (ERI), care are ca scop susţinerea unei prezenţe militare americane persistente în Europa Centrală şi de Est, prin defăşurări rotaţionale mai ample şi mai lungi, dar şi prin pre-poziţionare de echipament.

Vechea problemă a Europei: capabilităţile

Guillaume Lasconjarias: Bulele anti-acces ridică probleme interesante din perspectiva know-how-ului: importanţa suprimării capacităţilor anti-aeriene inamice. Este un aspect pe care toţi europenii îl cunosc, pentru că l-au întâlnit într-o versiune soft în timpul campaniei împotriva Serbiei din 1999. Pe de altă parte, campania din Libia a arătat că Europa este nepregatită să răspundă unor astfel de provocări fără sprijinul Statelor Unite – pentru că aproape niciunul dintre aliaţii europeni nu a dezvoltat în ultimii 10 ani capacităţi de suprimare a sistemelor de apărare antiaeriană inamice. Pentru a contrabalansa Kaliningradul şi, în general, orice bastion de tip A2/AD este necesar să construieşti şi să recuperezi acest know-how, ceea ce este foarte costisitor şi nu se învaţă peste noapte.

Din punct de vedere militar, ai nevoie urgentă de anumite capabilităţi. Şi întotdeauna ia mult timp pentru a repara aceşte breşe în materie de capabilităţi. De fapt, niciunul dintre sistemele considerate cruciale pentru a lupta sau pătrunde în interiorul unei bule A2/AD nu este o noutate. Ştiam acest lucru nu doar din lecţiile învăţate în Kosovo, dar şi în Libia. Am făcut ceva? Mă întreb dacă acum proliferarea capabilităţilor A2/AD ruseşti va trezi, în sfârşit, Europa?

Furtuna perfectă: război hibrid sub o umbrelă anti-acces

Luis Simón: Cred că nu acordăm suficientă atenţie modului în care tacticile „hibride" şi cele de tip A2/AD se potenţează reciproc. Pe de o parte, ele creează un fel de „dublă descurajare" faţă de intervenţia NATO într-o criză militară, prin faptul că generează în primă fază o speţă neclară, non-militară, care ar putea nega legitimitatea invocării articolului 5, ridicând în acelaşi timp spectrul înfrângerii pentru orice forţă NATO care ar fi desfăşurată de urgenţă, ceea ce poate întări perspectiva unui fait accompli teritorial la nivelul statelor vest-europene cu aversiune la risc. În al doilea rând, prin mărirea eventuală a costurilor militare (şi politice) pentru întăririle occidentale, se poate submina credibilitatea NATO în statele din prima linie. Ceea ce ar putea să consolideze vocile acelor stakeholderi care vor să pactizeze cu Rusia, efectul fiind că ţările din prima linie devin şi mai vulnerabile la mijloacele de incursiune hibridă.

Ruşii pot închide Marea Neagră ţinând la distanţă orice prezenţă NATO. Pe de altă parte, trebuie să ne întrebăm dacă Rusia îşi doreşte acest lucru? – Guillaume Lasconjarias

Incertitudini baltice şi euxine

Guillaume Lasconjarias: Pentru balanţa baltică, Suedia şi Finlanda sunt esenţiale. Vorbim, practic, de un pachet. Totul depinde de capacitatea celor două ţări de a renunţa la neutralitate şi de a adopta o postură mult mai agresivă, optând pentru un aliniament care nu a fost încercat nici măcar în timpul Războiului Rece. Întrebarea este cum va reacţiona Rusia. O astfel de mişcare nu ar valida oare fricile Rusiei? I-ar putea împinge pe ruşi să anexeze insulele Gotland aflate în mijlocul Mării Baltice.

Ruşii pot închide Marea Neagră ţinând la distanţă orice prezenţă NATO. Pe de altă parte, trebuie să ne întrebăm dacă Rusia îşi doreşte acest lucru? În ultimii doi ani, Marea Neagră a devenit un fel de platformă de proiectare a puterii în Mediterana. Mediterana a jucat un rol esenţial în strategia rusă din Siria. Dacă Rusia devine prea agresivă în Marea Neagră, atunci accesul său în Mediterana este pus sub semnul întrebării. Nu cred că este în interesul Rusiei să joace această carte acum.

Luis Simón este cercetător la Institutul de Studii Europene al Universităţii Libere din Bruxelles. Stephan Frühling este profesor asociat în cadrul Centrului de Studii Strategice şi de Apărare de pe lângă Universitatea Naţională Australiană. Guillaume Lasconjarias este cercetător la NATO Defense College.