Uşurel cu pianul pe scări: limitele autonomiei strategice europene şi joaca de-a ucenicul-vrăjitor. Reconfigurarea ordinii internaţionale post-Covid: Abordarea României

În România avem o pildă despre mai binele care este duşmanul binelui. Tot astfel cum, la nivel internaţional, o serie de experienţe reclamă fuga de paradigma ucenicului vrăjitor, gata să deschidă Cutia Pandorei şi să aducă toate năpastele peste lume de dragul unor aspiraţii şi ambiţii de mai bine, mai tare, mai important.

În întreaga dezbatere despre reaşezarea ordinii internaţionale post-Covid, sfârşitul de an a adus în prim plan o exprimare cvasi-transparentă a poziţiilor României printr-un editorial pentru caleaeuropeană.ro de către Ministrul român de externe, Bogdan Aurescu. Textul intitulat Valorile comune în spaţiul transatlantic – Coerenţă în politica externă a României şi contribuţia la rolul global şi rezilienţa strategică ale UE din 29 noiembrie este o prezentare emblematică pentru piaţa internă a României şi un exerciţiu-test, în plină campanie electorală pentru alegerile generale, care arată azimutul posturii României în materie de politică externă, securitate şi apărare integrate dezbaterilor actuale la nivel global, al NATO şi UE.

Multilateralismul şi interesul naţional în anul 2020

Abordarea directă şi transparentă, cât e permis în politica externă, a marilor teme ale actualităţii este o întreprindere complexă şi nu rareori cu costuri. De aceea nuanţele sunt importante. Totuşi coerenţa şi continuitatea în domeniile ce ţin de responsabilitatea executivă a Preşedintelui României – politică externă, securitate şi apărare, abordări strategice – sunt obligatorii la nivel intern într-un stat. Este relevant acest exerciţiu de tip îndrumar care stă astăzi la dispoziţia tuturor partidelor, a mediului de cercetare ştiinţifică şi zonei academice, oferit şi tuturor cetăţenilor, şi aliaţilor şi partenerilor României, deopotrivă. 

Prima temă lansată în dezbatere este raportul celebru între multilateralism, interes comun şi interes naţional. România este un apărător declarat al abordărilor multilaterale inclusive, depotrivită cu ordinea internaţională bazată pe reguli. Şi opţiunile României, ca şi a altor nenumărate state ale lumii, vizează şi expunerea clară a abordărilor unilaterale costisitoare, a egoismului strategic şi al promovării exclusive şi agresive a unor interese individuale ale unui stat sau altul. Interesul naţional este legitim, dar el trebuie atins tot mai mult prin negociere şi susţinere în cadrul unui interes comun mai larg, care agrementează mai multe poziţii ale statelor. 

Există, desigur, interese nenegociabile, care ţin de fundamentele unui stat, însă flexibilitatea şi soluţiile creative şi constructive sunt mai utile decât poziţiile inflexibile şi recursul prea uşor la trasarea unor linii roşii absolute. Dar în vremuri de turbulenţă extremă, într-o epocă de reaşezare a relaţiilor internaţionale şi a raporturilor globale de putere, recursul la multilateralism ca metodă, la baza comună de principii şi valori şi la negocierea cu bună credinţă şi fără a lăsa pe cineva în spate în procesul de consolidare a regulilor internaţionale este de primă importanţă.

Altfel abordările unilaterale, recursul la forţă şi promovarea politicilor de putere şi a celor de Mare Putere în detrimentul celorlalţi, de obicei vecini geografici – ca să nu mai vorbim despre sfere de influenţă sau de interese privilegiate - nu sunt sustenabile şi riscă să cadă oricând în conflict, să pericliteze pacea, securitatea şi prosperitatea inclusiv a propriilor cetăţeni. De aceea interesele naţionale nu se ating prin urmărirea lor în acţiuni unilaterale care să vizeze atingerea unor obiective prescrise, stabilite în zone de decizie opace, cu orice preţ şi prin orice mijloace, pentru că acest lucru înseamnă şi asumarea tuturor costurilor ce ar rezulta din aceste acţiuni. Iar izolarea sau autoizolarea nu e avantajoasă nici unui jucător la nivel global, nici măcar marilor actori.

Mark Esper, până de curând Secretar al Pentagonului, vorbea înainte de demiterea sa din funcţie despre nevoia Americii de a avea aliaţi, şi o făcea cam în aceiaşi termeni în care scria emblematicul general James Mattis în numărul din ianuarie-februarie 2021 al Foreign Affairs vorbind despre Apărarea în profunzime a Statelor Unite. Nevoia SUA de a reconstrui sistemul de alianţe, parteneriate, şi asocieri în domeniul politicii externe americane e determinată tocmai de dimensiunea provocărilor actuale şi de nevoia unei susţineri mai largi pentru redesenarea ordinii mondiale globale post-Covid-19, mai ales în contextul asertivităţii şi ambiţiilor purtătorilor de modele alternative autoritariste, China emergentă şi Rusia revenită în prim plan măcar la nivelul aspiraţiilor, chiar dacă nu a putinţei de a propune soluţii.

Crezul României: jucător de echipă corect, cu valoare adăugată

Sunt un inamic declarat al abordărilor Lordului Palmerston, cel care vorbea în prima jumătate a secolului 19 despre interese permanente, nu aliaţi şi duşmani permanenţi. De aceea caracterul e trăsătura necesară dominantă în arena internaţională, el conturând şi credibilitatea unui stat, şi încrederea partenerilor şi aliaţilor că e un actor pe care te poţi bizui. Istoria a două războaie mondiale sunt relevante din acest punct de vedere, ca şi consecvenţa arătată după Revoluţia din 1989 de către România care a ales unilateral să se comporte, la nivelul responsabilităţilor, ca şi cum ar fi deja aliat NATO şi partener al statelor UE chiar înainte de a deveni stat membru.

E relevant că în crezul României în materie de relaţii internaţionale intervine susţinerea pentru liberal democraţie, imaginea “Occidentului” unit, coerent şi consecvent respectiv respectul pentru valorile unei societăţi libere şi democratice, pentru statul de drept, pentru dreptul internaţional şi ataşamentul profund pentru multilateralism. Tocmai de aceea putem să ne afirmăm ca actor solid, partener de încredere şi aliat de caracter, pentru că interesele naţionale sunt realizate în contextul unui interes multilateral mai larg, susţinut de multipli actori, iar alianţele şi parteneriatele nu sunt un rezultat de conjunctură, urmare a unor pertractări sau tranzacţionări punctuale, în circumstanţe volatile, ci reprezintă valori perene, care stau la baza creării, consolidării şi coeziunii unei comunităţi de valori. 

Pe această bază se definesc şi principalele interese naţionale ale României, care ţin de menţinerea triadei SUA-NATO-UE în materie de politică externă, de securitate şi apărare, respectiv creşterea rolului şi profilului României în Uniunea Europeană şi în NATO respectiv aprofundarea şi dezvoltarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite ale Americii(ba în ierarhia mea personală, raportul e chiar invers, cu o variantă de tip “America first” la nivelul ierarhiei de parteneriate, şi fără a ajunge vreodată în postura de a alege între malurile Atlanticului). Raportarea la “Occidentul” unit reprezintă şi credinţa tradiţională a românilor, tradusă prin ataşamentul profund pentru multilateralism, respectul dreptului internaţional, promovarea valorilor democratice.

Abordarea organică a lumii prin prisma participărilor la mecanismele internaţionale ale “Occidentului” este şi garanţia permanenţelor şi a consecvenţei, a comportamentului “cu caracter” al României, ca actor internaţional. Ca şi probarea constantă, prin fapte şi nu numai prin angajamente, a acestui comportament constant, care are fundamente de continuitate şi permanenţă ce-i asigură funcţionalitatea pe termen lung. Românii au sperat prea mult să se alăture “Occidentului” pentru a permite unui politican întâmplător să schimbe această vocaţie a neamului românesc.

Permanenţa şi adaptarea “Occidentului” la lumea de mâine

Continuitatea şi consecvenţa, abordarea ca actor de caracter a apartenenţei pe termen lung la “Occident” nu presupune, nicidecum, încremenirea în proiect, cu atât mai mult după criză şi în momente de turbulenţă majoră. Din contra, ea presupune adaptarea creativă şi oportună la aceste schimbări ale lumii de mâine pe baza lecţiilor învăţate şi ale bunelor practici pe care să le putem identifica.

Adaptarea şi transformarea instituţională în Relaţiile internaţionale şi securitatea globală nu înseamnă nici schimbare de dragul schimbării, modificări cosmetice sau de imagine, cu scopul de a deconta superficial perioadele de criză şi costurile majore la adresa fiecărei naţiuni. Ci ele presupun transformarea raţională şi adaptarea la realitatea dată de situaţia de fapt obiectivă. Cu menţinerea miezului de principii, valori şi obiective pe care îl avem în cadrul instituţiilor internaţionale multilaterale, prin intermediul cărora ne promovăm interesele. Nu ca simple instrumente valorificate utilitarist, ci ca instituţii cărora ne asociem prin apartenenţă organică şi care au capacitate de coagulare a reaşezărilor lumii în care trăim.

De aceea, România trebuie să-şi regăsească interesele şi să participe activ, pentru asta, la adaptările instituţiilor multinaţionale de care aparţinem, la realitatea lumii de mâine. NATO se apropie de finalul unui proces de reflecţie politică privind modul cum va arăta în următorii zece ani, cu elaborarea consecutivă a unui Nou Concept Strategic. UE se pregăteşte pentru o dezbatere privind viitorul său, prin Conferinţa privind Viitorul Europei lansată la summitul de la Sibiu, în timpul preşedinţiei României la Consiliul Uniunii Europene. În ceea ce priveşte ONU, am văzut în ultimii 30 de ani două procese relativ modeste de adaptare, acum probabil că rolul său va creşte în formula găsită pentru gestionarea globalizării. Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Mondială a Comerţului, Banca Mondială sau FMI au pe masă propuneri multiple de transformare şi adaptare la nevoile actuale ale lumii post Covid-19. 

În aceeaşi măsură şi “Occidentul”, aşa cum îl ştim, trebuie să se adapteze la lumea de mâine. Cu tot ceea ce înseamnă soliditatea, coerenţa şi rezilienţa relaţiei transatlantice. Pentru că aşa cum a afirmat şi Ministrul german al Apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, ca reacţie la presiunile şi planurile mult prea avântate ale Franţei lui Macron, este o realitate obiectivă faptul că, pe cont propriu, UE şi statele membre nu pot gestiona provocările pe care o lume în schimbare le aduce. Doar împreună putem asigura perpetuarea ordinii internaţionale bazate pe reguli pe care o apără azi suma statelor aliate membre ale NATO şi partenerii membri ai Uniunii Europene, ca şi alţi parteneri globali cu acelaşi fond de valori comune, care fundamentează ,,Occidentul”  – cu tot ce incumbă această noţiune, respectiv democraţie, stat de drept, economie de piaţă, drepturile omului.

“America first” în varianta Europei Centrale şi de Est: nu ne puneţi să alegem între SUA şi UE!

Relaţia transatlantică rămâne piatra de temelie a securităţii României. Marea dilemă a Europei Centrale şi de Est respectiv a flancului estic al NATO este menţinerea Statelor Unite implicate în apărarea şi securitatea Europei şi, în acelaşi timp, evitarea unei situaţii în care să fie pusă să aleagă între cele două maluri ale Atlanticului, între Statele Unite şi Uniunea Europeană. Ambele părţi ale relaţiei transatlantice sunt obligatorii pentru securitatea şi prosperitatea cetăţenilor statelor din blocul fost socialist, ele împreună dând consistenţă conceptului ideatic indisolubil de “Occident”.

Nu întâmplător, notează şi Ministrul Afacerilor Externe român în editorialul său, “Pentru multe dintre statele membre UE, inclusiv România, un parteneriat transatlantic puternic şi capacitatea crescută a NATO de a-şi îndeplini sarcinile constituie interese centrale, nenegociabile, realitate relevantă şi în context european.” Este o poziţie extrem de clară şi formularea ei pune în gardă, deopotrivă, atât actori europeni cât şi partenerul strategic american şi asupra faptului că nu dorim să fim puşi vreodată să alegem între cele două componente ale securităţii noastre. În plus, subliniază fără echivoc că este un element nenegociabil şi fundamental pentru toate statele din regiune.

Aceasta nu înseamnă că nu există diferenţe de abordare atât în privinţa statelor europene şi de peste Ocean cât şi între statele europene însele. Dar interesele individuale şi diferenţele de priorităţi ale diferitelor state membre ale comunităţii euro-atlantice pot fi depăşite, considerate şi integrate în ceea ce poate fi numit interesul comun al “Occidentului” odată ce baza este una de principii şi valori comune şi este, totodată, conştientizată nevoia de cooperare şi coordonare ulterioară întărită pentru a atinge obiectivele comune ale tuturor. Armonizarea poziţiilor poate avea loc pentru că există două elemente majore ce determină succesul: unul este capacitatea UE de a atinge consensul între mulţi actori şi cel de-al doilea postura de lider şi nevoia de aliaţi a SUA pentru politicile sale globale şi asumarea dependenţei directe a securităţii SUA de securitatea europeană.

Conceptul de Occident are la bază comunitatea euro-atlantică de securitate şi valori comune. Interesele acestei comunităţi, alături de partenerii care aspiră la integrare în această comunitate şi de partenerii globali, animaţi de aceleaşi principii care definesc liberal democraţia, sunt cele care pledează pentru o ordine mondială bazată pe reguli, pe dreptul internaţional, pe reguli convenite şi mai ales multilateralismul, care crează posibilitatea abordării integrate şi inclusive a intereselor comune în care se reflectă interesele individuale negociate ale tuturor. Dacă adăugăm mecanismele care induc menţinerea păcii drept condiţie a securităţii şi prosperităţii, avem un spaţiu mai larg şi principii clare cu capacitate de antrenare a susţinerii pentru menţinerea ordinii mondiale liberale şi adaptarea ei la evoluţia lumii contemporane fără război, fără politică de forţă şi cu respectul tuturor actorilor din sistemul internaţional.

Este vorba astăzi despre cel mai puternic parteneriat din lume care poate asigura perpetuarea sistemului liberal în lumea competiţiei între modele propuse astăzi de state cu regimuri autocratice sau mixte. Această ordine este compatibilă cu dialogul doar dacă normele fundamentale convenite sunt respectate iar formulele de adaptare şi modernizare sunt convenite. Şi este o formulă de apărare a drepturilor universale ale omului şi a regulilor de comportament ale statelor, într-o lume bazată pe reguli.

Limitele proiectului ucenicului vrăjitor: autonomia strategică a UE 

Pe masa dezbaterii privind viitorul Uniunii Europene a apărut conceptul de autonomie strategică, asta deşi summitul UE de la Roma, împreună cu Declaraţia de la Roma au clarificat contextul şi raporturile dintre UE şi NATO, respectiv compatibilitatea şi convergenţa celor două atunci când a lansat perioada de reflecţie despre viitorul Europei încheiată la Consiliul European extraordinar de la Sibiu despre Viitorul Europei. Ideea de Armată Europeană comună, autonomă, independentă şi distinctă faţă de legătura cu Alianţa Nord-Atlantică a fost respinsă definitiv.

Conceptul a migrat în diferite formule în funcţie de ideile vehiculate la diferitele nivele – autonomie strategică, suveranitate strategică, responsabilitate strategică, rezilienţă strategică – fiecare concept cu substanţa, conţinutul şi relevanţa sa mai ambiţioasă sau mai nuanţată. La bază este ideea că integrarea europeană implică toate dimensiunile, de la economie, tehnologie, ştiinţă şi cultură la politică externă şi de securitate. Şi în cazul Uniunii Europene, este nevoie de o adaptare şi revigorare a proiectului, ca şi de afirmare a unui nivel de ambiţie şi de participare comună la nivelul afacerilor globale şi gestionării globalizării. Însă această abordare nu include în nici un caz o identitate distinctă şi mai ales contrară celei transatlantice. 

Conceptul de autonomie strategică şi cele din familia respectivă au ambele componente în discuţie, respectiv capacitatea de a acţiona unitar, ca expresie a intereselor comune ale statelor membre şi problema nivelului de ambiţie şi a rolului pe care să-l joace în lume. Discuţia despre autonomia strategică este una care poate diviza atât Europa cât şi Occidentul, şi legătura transatlantică, lucru inacceptabil. Aici este pronunţată fără echivoc abordarea României, în editorialul ministrului de Externe: din punctul de vedere al României, autonomia strategică se rezumă la acţiunea unitară şi autonomă în parametrii capacităţii Uniunii de câte ori e posibil, în primul rând în coordonare, cooperare şi complementaritate cu partenerii săi, între care un rol special îl joacă SUA şi NATO, şi, atunci când e necesar, pe cont propriu. Deci e vorba despre armonizarea ambiţiilor Uniunii în interior şi în relaţia transatlantică ţinând cont de nivelul de coordonare şi cooperare cu NATO.

Dar elementele de autonomie strategică mai interesante au apărut tocmai din lecţiile învăţate şi bunele practici în cazul crizei pandemice actuale şi vizează alte domenii de interes, precum cel financiar, economic-industrial, ştiinţific şi tehnologic sau sanitar. Pe această dimensiune, devine mai importantă reducerea dependenţei şi producţia pe teritoriul european şi în imediata proximitate a celor necesare confruntării oricărui tip de criză, inclusiv cea sanitară, evitarea condiţionărilor şi menţinerea capacităţii de aprovizionare cu cele necesare imediat, în termen scurt, fără lanţuri prea lungi şi fără concentrarea producţiei sau a obligaţiei de a trece prin mecanismele statelor care nu împărtăşesc aceleaşi valori şi care pot condiţiona politic, în momentele de nevoie maximă, aceste furnituri.

Ieşirea din paradigma “Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”

Este interesantă discuţia unora dintre partenerii din UE cu un nivel de ambiţie extrem de ridicat pentru a construi o Uniune Europeană ca actor global cu toate atributele de putere şi rol geopolitic de prim plan, care să acţioneze autonom şi independent inclusiv faţă de statele şi actorii like minded. E o variantă de abordare cu bătaie scurtă şi o formulă unilateral-egoistă, atunci când nu ai capacitatea directă de a asuma acest nivel de ambiţie, când dublezi eforturile şi costurile şi ignori avantajele Occidentului unit şi ale partenerilor şi aliaţilor naturali.

Pe de altă parte, poate nu întâmplător, aceiaşi actori acţionează în interiorul Uniunii Europene prin prisma paradigmei din fabula lui Grigore Alexandrescu Câinele şi căţelul: “Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”. Nu vorbim aici despre o logică strâmbă sau o dublă măsură. Dar o inconsecvenţă principială e evidentă şi, fireşte, ea nu poate da soliditate constructului final. Mai exact, toţi actorii, statele partenere în UE de orice calibru, trebuie să asume faptul că interesele UE sunt interesele comune, negociate cu bună credinţă şi respectarea intereselor tuturor statelor membre şi că orice formă de autonomie strategică nu poate exista fără solidaritate în sensul cel mai larg şi fără clarificări fără echivoc în domeniul subsidiarităţii.

Solidaritatea este regăsită atât în angajarea pentru respectarea internă a suveranităţii egale a statelor şi a multilateralismului definitoriu, promovat în exterior. El presupune, totodată, continuarea efortului de armonizare a situaţiei şi stadiului de dezvoltare intern al statelor membre inclusiv printr-un efort de investire în Uniunea Europeană însăşi, pentru atingerea convergenţei de dezvoltare internă, fără a expune statele membre la competiţia pentru resurse terţe ce permit construirea de pârghii ale unor state cu alte pachete de valori în interiorul economiilor UE şi a sistemelor de gestionare a calităţii vieţii şi modului de viaţă al cetăţenilor europeni. Evitarea dependenţei masive de actori externi care nu împărtăşesc valorile este parte a rezilienţei strategice, componentă indisolubiă a autonomiei strategice, indiferent de forma de definire a conceptului.

Pe de altă parte, subsidiaritatea şi raportul de decizie şi responsabilitate între stat şi Uniunea Europeană este al doilea principiu obligatoriu de clarificat în toate dimensiunile sale pentru a putea discuta consistent ulterior despre autonomie strategică. Am văzut şi cu prilejul ultimelor crize faptul că rezilienţa şi capacitatea de reacţie în criză a Uniunii Europene sunt dependente de capacităţile individuale ale statelor, de unde nevoia susţinerii şi dezvoltării acestei rezilienţe şi rolul Uniunii Europene de a prelua bunele practici, a le disemina şi a sprijini statele însele să îşi dezvolte această capacitate, care face parte din rezilienţa UE ca întreg.

Cu cât statele membre sunt mai bine pregătite să facă faţă individual unei astfel de crize, cu atât Uniunea ca un tot e mai bine pregătită şi poate, la rândul ei, să le acorde asistenţă. Şi invers, responsabilitatea individuală a statelor în criză nu poate şi nu trebuie să fie exportată fie şi retoric la nivelul UE pentru satisfacerea unor interese politice de moment şi evitarea propriei responsabilităţi în faţa cetăţenilor.

Este imposibil să abordăm elementele unui nivel de ambiţie privind autonomia strategică a UE cât timp nu sunt clarificate chestiunile de solidaritate, subsidiaritate şi rezilienţă strategică a Uniunii, în ansamblu, respectiv nu este îndeplinit un obiectiv minimal de a menţine funcţionalitatea economică şi a pieţei comune chiar şi în condiţii nefavorabile pe plan global. Mai mult, poziţia României asumată de ministrul de externe Bogdan Aurescu, este că trebuie să vorbim mai degrabă despre rezilienţa strategică a UE, un concept ce îl poate substitui parţial pe cel de autonomie.

Lidership global responsabil al UE. Valori comune şi caracteristici utile lumii de mâine

Şi, dacă tot vorbim despre valoarea adăugată pe care Uniunea Europeană poate să o aducă la nivelul viitoarei guvernanţe globale, cred că două sunt caracteristicile sale numai bune pentru un asemenea export la nivel global: capacitatea de a realiza consensul între mulţi actori şi soft power – puterea modelului şi atractivitatea modului de viaţă european. Altfel relevanţa globală a UE este de netăgăduit atât prin prisma propriilor atribute – pondere economică, dimensiunea populaţiei, creativitatea, inventivitatea, capacitatea de integrare şi inclusivitatea, ultimele care pot să compenseze demografia redusă şi îmbătrânirea populaţiei. De asemenea, nu trebuie să uităm nivelul de statut moral creat de sistemul de valori, abordările principiale, respectarea drepturilor omului, statul de drept, democraţia şi libertăţile limitate doar de respectarea libertăţilor celorlalţi.

Asumarea de către UE a unui leadership global responsabil este una susţinută şi de România şi care poate fi un obiectiv relevant şi o postură avantajoasă prin care UE poate păşi la nivel global. Această postură e menită să fie şi atractivă, şi capabilă să coaguleze susţinere în principalele obiective globale pe care le-ar promova Uniunea Europeană, expresie a intereselor comune europene şi a respectării şi agrementării intereselor globale. Capacitatea de a propune soluţii şi de a obţine sprijin global pentru marile probleme ale lumii sunt favorizate de această postură morală relevantă, de atractivitatea modelului şi de tipul de comportament inclusiv pe care UE îl manifestă la nivel intern, cu profesarea multilateralismului veritabil şi respectuos în raport cu toate categoriile de state membre.

Acest model presupune şi o abordare de tipul Nimeni nu e lăsat în urmă. Şi, ca de obicei, atractivitatea modelului vine de la utilizarea sa în primul rând la nivel european, cu practicarea multilateralismului responsabil în interiorul UE. Acest lucru înseamnă, însă, şi o marginalizare şi izolare a cazurilor în care, pe baza perspectivelor integrării mai aprofundate permisă grupurilor de state, aceste abordări să creeze fie discriminare, fie diferenţe de calitate între statele membre sau frontiere interne artificiale. Este cazul modelelor de integrare avansată exclusivistă precum a fost cazul Schengen, MCV sau a iniţiativei de intervenţie europeană. Fără a fi o interdicţie absolută, această abordare trebuie evitată sau măcar folosită doar în cazuri excepţionale, explicabile din punct de vedere etic.

Din contra, situaţia actuală a nevoii de reformare şi adaptare a UE la noile evoluţii internaţionale post-criză poate constitui o oportunitate pentru a cupla toate statele membre şi a avansa coeziunea, solidaritatea şi convergenţa în dezvoltările tuturor regiunilor Europei. Pe o asemenea premiză, atractivitatea modelului european şi capacitatea de a exporta aceste caracteristici la nivel global, prin susţinerea statelor parteneri globali, a statelor like minded şi prin susţinerea cetăţenilor din toate statele lumii poate deveni o realitate.