Nimic nou pe frontul de sud-est al Europei. Se va prelungi criza grecilor?

Mai corect spus: nu încă. Şi asta este expresia cea mai clară a impasului total în care se află negociatorii de la Bruxelles, azi 25 iunie, după negocieri întrerupte ieri seară şi reluate târziu în noapte, în care totul trebuia să fie rezolvat, semnat, împachetat frumos, cu funduliţă, tocmai bun de pus pe masa şefilor de state şi guverne care se întâlnesc la Summit.

Convorbirile de ieri între miniştrii de finanţe au eşuat mai rapid decât prognozau cei mai pesimişti dintre analişti: după doar o oră de discuţii cu partenerii greci, s-au ridicat de la masă spunând că nu s-a rezolvat nimic şi că se vor mai vedea şi azi, începând cu ora 12, deci doar cu foarte puţin timp înainte de demararea lucrărilor Summit-ului, acolo unde, în principiu, ar trebui să se ia totuşi o decizie.

Certitudini: niciuna. Asta în afara celei de bază, la temelia tuturor raţionamentelor atât de divergente ale momentului, anume că Grecia, singură, ca stat suveran şi independent, în niciun caz nu va putea să plătească vreuna dintre datoriile scadente şi nici nu va putea face faţă obligaţiei sale suverane de achitare a pensiilor şi salariilor. Aşa cum nu va putea ridica niciun fel de zid de protecţie împotriva depunătorilor care, cuprinşi de panică, vor asedia nişte bănci ce supravieţuiesc doar graţie perfuziei de urgenţă cu lichidităţi de la Banca Central Europeană.

Există măcar un răspuns posibil, previzibil sau credibil la a doua întrebare: dacă nu poate acum, atunci când îşi va putea Grecia plăti datoriile sau măcar o parte dintre ele, înainte ca totul să se stingă în neant, odată cu devalorizarea sau în contextul unei alte crize?

Răspunsul corect raportat la realitate, dar profund incorect şi inadmisibil din punctul de vedere al corectitudinii politice este acesta: cum li s-a mai întâmplat de atâtea ori în istorie, grecii vor plăti la calendele greceşti!   

Nimic jignitor, doar o reamintire istorică a momentului când, în perioada lui Iulius Cezar, către anul 45 Î.Hr, a fost reorganizat calendarul, iar calendele desemnau prima zi a fiecărei luni, când debitorii trebuiau să-şi plătească datoriile. Regulă absolută pentru toată lumea din Imperiul Roma în afară de greci. De unde şi expresia respectivă, trecută în repertoriul înţelepciunilor populare în mai multe ‘ări din Europa, printre care şi România.

Drept care, priorităţile momentului diferă: pentru greci, evitarea unui dezastru greu imaginabil, care le-ar transforma ţara într-o zonă de maxim risc din punctul de vedere al investitorilor internaţionali, ar ridica la cote astronomice procentele dobânzilor cerute pentru împrumuturi şi ar provoca scoaterea rapidă din ţară a ultimelor depozite bancare consistente, asta în cazul în care hemoragia ultimei săptămâni nu a secat chiar toate depozitele importante din bănci.

Politicienii europeni desigur că vor să evite o prăbuşire a Greciei şi o ieşire a sa din sistem dar, în acelaşi timp, vor să evite momentul în care, în faţa propriilor opinii publice, ar putea fi siliţi să recunoască pierderea definitivă a unor fonduri mai mult decât considerabile. Acestea:

Dar ce s-a întâmplat cu faimosul „plan în 21 de puncte” cu care Premierul Tsipras venise convins că va convinge pe toată lumea şi va „debloca definitiv” situaţia? Absolut nimic. Din două motive. În primul rând că, aproape imediat după ce fusese prezentat creditorilor internaţionali, planul a suferit o modificare făcută chiar de greci care au anunţat că, la presiunea opiniei publice şi propriului său partid, sunt nevoiţi să retragă măsura promisă de a impune un impozit de 5% - contribuţie la sistemul de sănătate – în cazul pensiilor complementare (exceptate până atunci de la plata contribuţiilor de sănătate).

În plus, grecii au respins, chiar cu violentă indignare şi acuzând FMI-ul de ingerinţe „criminale”, setul de contra-propuneri făcut de creditori, cel unde se vorbea, din nou, de nevoia de a reforma sistemul de pensii şi de a reduce din procentul propus de greci pentru impozitarea întreprinderilor, adică nu 29% în loc de 26%, ci doar de 28%, pentru a nu frâna prea mult din activitatea direct productivă.

„De ce insistăm pe sectorul pensii? – spunea deunăzi Olivier Blanchard, economistul-şef al FMI. Deoarece, împreună cu sectorul salarii, reprezintă aproximativ 75% din cheltuielile primare, iar restul de 25% au fost scăzuţi la elementele absolut de bază. Pensiile constituie peste 16% din PIB şi transferul din buget către sistemul de pensii reprezintă aproape 10% din PIB. Estimarea noastră este că trebuie să fie reduse pensiile cu 1% din PIB (din actualul procent de 16%) şi asta este posibil de făcut protejând pensiile celor mai săraci”.

Imposibil, inuman, degradant, sună replica grecilor. Plus o ameninţare reală: o asemenea prevedere, chiar acceptată în negocierile de la Bruxelles, va fi extrem de greu de acceptat, chiar imposibil, în Parlamentul elen care trebuie să validze în mod obligatoriu orice acord.

Este, în oglindă, exact dilema pe care o au şi decidenţii europeni care, chiar dacă, până mâine, vor ajunge totuşi la un acord, ştiu şi ei că el va trebui să fie trecut prin nişte parlamente naţionale pentru aprobare. Şi asta s-ar putea dovedi extrem de delicat, mai ales în cazul ţărilor nou-intrate în zona euro, cle mai sărace şi cu pieţe financiare mai uşor de destabilizat şi din ce în ce mai deschis-critice la ideea că vor trebui să plătească în continuare pentru statul degeaba al grecilor.

Ce se profilează? În absenţa unei soluţii radicale (adică asumarea pierderilor şi ejectarea Greciei din sistem), zvonurile de aseară târziu vorbeau despre conturarea unei soluţii ciudate, adică un “al treilea plan de salvgardare” deghizat sub formula politicoasă în care se va vorbi despre re-prelungirea (a treia oară)  a acestuia de acum,  posibilitatea de convertire eventuală a unei părţi a datoriei în bonuri de tezaur greceşti şi re-eşalonarea pe un timp îndelungat a datoriei restante. Grecii cer cu insistenţă să obţină un transfer a unei părţi a datoriei deţinute acum de BCE către Fondul de susţinere al zonei euro, MES, cu dobânzi şi condiţii de rambursare cu mult mai favorabile.

Unele surse, cele mai pesimiste, vorbesc şi despre posibilitatea ca Grecia însăşi să propună la schimb o ieşire din zona euro pentru a putea spera o supravieţuire graţie unei drahme subevaluate în condiţiile în care asupra ţării nu s-ar mai putea exercita o influenţă externă,

Mai există, la limită, soluţia (şi ea foarte aproape de limită) ca Banca Central Europeană să decidă întreruperea finanţării de urgenţă a băncilor elene. Rezultatul ar fi, desigur, o criză financiară enormă în Grecia dar ar obliga liderii politici la adoptarea unui program de reforme interne struct necesar.

Fie, ultima variantă, greu credibilă dar susţinută totuşi de nişte surse, ca Grecia să beneficieze într-adevăr de o „perioadă de graţie” în timpul căreia ar folosi euro exclusiv pentru a achita datoria externă, iar pe piaţa internă ar fi autorizată să folosească o monedă paralelă, nu drahma, ci una temporară denumită IoU (de la „I owe you”, „Îţi datorez” în engleză).

Să vedem care va fi soluţia şi, mai ales, dacă soluţie definitivă va exista sau dacă, de frică, liderii europeni vor prefera compromisul unei boli lungi, cu moartea sigură peste un timp oarecare. Până atunci, mulţi se gândesc că asta ar fi singura soluţie cu adevărat eficientă rămasă:

Şi banii împrumutaţi grecilor? Răspunsul românesc îl invocă în asemenea cazuri pe „Sfântul Aşteaptă” sau dă ca termen „Paştele Cailor” sau indică certitudinea rambursării la momentul „când va face plopul pere şi răchita micşunele”. Există o poezie a disperării în toate acestea, completată de dictorul englez folosit în asemenea situaţii, indicând o plată făcută until the first of never - „în prima zi a lui niciodată”...

Dar să vedem ce au de zis politicienii, dacă au cumva curajul să taie acum nodul gordian, dacă au răspunsuri pregătite sau doar o demagogie de tip corect-democratică pentru care să plătim cu toţii, dacă vin cu soluţii care să nu însemne prelungirea la infinit a unei crize care deja a trecut de stadiul de cangrenă.