Lecţia marilor jocuri: ar fi ceva de învăţat şi pentru ai noştri?

După ce a dispărut miza locală a nominalizării Corinei Creţu, urmată de confirmarea fără probleme în Parlamentul European, interesul faţă de ce se întâmplă la Bruxelles a scăzut (din nou) la nivelul zero.

Dacă nu e scandal ce poate fi exploatat în stilul politicii dâmboviţene şi demnilor săi purtători de cuvânt, atunci pe cine şi de ce să intereseze? Ei cu ale lor, noi cu ale noastre....şi marile scandaluri de acum încep de-abia să se contureze în dimensiunea lor penal-puşcăriabilă de după alegeri.

Păcat că este aşa. Păcat că, prin apetitul nostru uriaş pentru tot ce înseamnă scandal, înjurătură, pentru un instinct fenomenal al distrugerii a orice ameninţă să intre în cartea de istorie drept talent, realizare excepţională sau faptă remarcabilă, deschidem drumul acestui timp al tuturor denigrărilor. Într-un climat de ură deschisă, violentă, necondiţionată, bazată pe un singur principiu: adversarul politic este DUŞMANUL, cel care trebuie desfiinţat prin orice mijloace, umilit, trimis în tomberoanele istoriei, răstignit moral în piaţa publică în speranţa că, cine ştie, poate apucăm să vedem măcar un rug-două, ca să le fie acelora de dreaptă şi spăimoasă învăţatură.

Poate are rost să ne întrebăm, măcar o clipă, dacă şi ceilalţi se comportă la fel de primitiv, dacă teribilele confruntări politice în care sunt şi ei angrenaţi sfârşesc în acelaşi tipic, cu înjurătura, intoleranţa şi ura.

Nu vreau să spun că ăilalţi ar fi sfinţii şi ai noştri drojdia pământului. Nu e deloc aşa deoarece politică, peste tot, înseamnă jocuri subterane, jurăminte de credinţă eternă dublate de trădări adeseori simultane cu rostirea primei fraze a jurământului, interese absconse şi trafic de influenţă.

Atunci de ce lor le merge bine şi nouă prost? Uitaţi-vă la jocurile care marchează evoluţia primei etape istorice din viaţa noii Comisii Europene - cu tote dramele, suspensul, tragediile sau momentele neaşteptatelor întoarceri la 180 de grade ale unora dintre jucători - şi veţi vedea, concentrat în spaţiul a căteva săptâmâni, cum se lucrează la nivelul cel mai înalt al politicii europene. Principiul lor fundamental spune că, dincolo de prietenii, alianţe, divergenţe, inamiciţii şi contra-alianţe, instituţiile trebuie să funcţioneze.

De împrietenit, de certat, de aliat sau de duşmănit, o facem după ce acest deziderat fundamental a fost îndeplinit. Înainte de acest moment, spune regula lor, toate energiile se concentrează asupra modului în care trebuie găsită o soluţie, la modul absolut şi imperativ. Întreg jocul politic este concentrat pe formarea mecanismelor care să poată permite obţinerea unei soluţii viabile şi funcţionale conform graficului stabilit.

Când lucrurile sunt foarte importante, au invăţat că, măcar pentru o perioadă de timp, ştiinţa guvernării îi obligă să convieţuiască pentru a putea asigura supravieţuirea corectă a sistemului. Cu toate că aşa ceva pare idiot din punctul de vedere al celei mai mai părţi a politicienilor dâmboviţeni, ideea lor fixă - pe care o învaţă la şcolile înalte de ştiinţe politice - este că funcţionarea corectă a sistemului depinde de amplasarea, demararea şi potenţarea sistemului administraţiei. Acesta - cu toate elementele sale componente - trebuie să fie făcut să funcţioneze într-o primă etapă, apoi, în a doua etapă, înconjurat de garanţiile suficiente şi necesare de salvgardare pentru ca, mai apoi, în a treia etapă, să se formuleze celelalte mecanisme, cât mai severe şi mai precise, cele de control democratic.

N-avem sistem administrativ, nu avem instituţii, degeaba politică, degeaba politicieni. Povestea aia de o spun distinsele şi diştinşii aleşi şi/sau dorinici de a fi aleşi, povestea aia cu servitul naţiunii, se face, oricât de ciudat li s-ar părea alor noştri, prin intermediul unor instituţii. Iar aceste instituţii, se spune în cărţile despre ştiinţa guvernării, nu pot fi eficiente decât dacă se leagă în sistem, într-un sistem centralizat al puterii şi structurii sale piramidale. Cu cât mai depolitizat în afara primului nivel - cel politic prin excelenţă, cel unde se concep şi se iau deciziile-cadru - cu atât mai bine, deoarece permaennţa asigurată actorilor sistemului îi dă credibilitate şi îi creşte eficienţa.

Acum, la Bruxelles, se decide componenţa primul nivel al structurii piramidale. Corect, în numele principiului de care vorbeam, marii jucători s-au întâlnit cu mult înainte de acest moment şi au stabilit acele "rules of engagement" care urmau să definească un comportament predictibil al marii coaliţii între PPE şi socialişti, cu liniile roşii care nu trebuiau depăşite şi cu identificarea marginilor de eroare ce au permis, în final, rejectarea unui candidat şi penalizarea altuia, pentru a da un mesaj foarte dur ţării pe care acesta o reprezenta, Ungaria. Discuţia despre formarea verigii centrale a sistemului nu s-a purtat în termenii unei antinomii ideologice şi a înjurăturii de partid. S-a dus în termenii civilizaţiei politice de nivel înalt care spune că interesele de grup trebuie subordonate unui interes general. Adevărat, pentru ca mai târziu, tocmai fiindcă sistemul a fost făcut să funcţioneze, jocurile să poată fi făcute şi pe raţiuni de partid motivate de obiective separate provenite din platforme politice respective.

Dar, chiar şi în acest caz, există pus la punct un sistem de mediere, un sistem bazat pe existenţa unor mecanisme specifice destinate medierii în caz de conflict grav, vezi instituţia denumită Conferinţa Preşedinţilor din Parlamentul European. Acolo se ajunge pentru stingerea celor mai multe dintre conflictele dintre grupurile politice, acolo se discută formulele de mediere pentru textele considerate dificile înaintea unui vot decisiv, acolo, spre exemplu, s-a decis soarta propunerilor de comisari, împreună cu Juncker şi cu Martin Scultz, Preşedintele socialist al Parlamentului European, fostul candidat la Preşedinţia Comisiei Europene. Şi, evident, în final s-a găsit o soluţie cât de cât convenabilă pentru toată lumea.

Credeţi că ar fi posibil ca, în lumea politicii româneşti de azi sau de mâine, să existe asemenea instituţii de mediere, să existe reguli şi limite de comportament, coduri de angajare a bătăliei politice? Sau e de preferat sistemul de acum, acela unde singura regulă este forţa cu care poţi mânui o cât mai mare găleată cu zoaie şi o poţi arunca cu mai mare precizie direct în figura adversarului?

Uităm, doamnelor şi domnilor cititori, că lectura acestui tip de comportament primar şi brutal nu se face numai intern. Profesioniştii care se uită spre spaţiul românesc recepţionează corect aceaste mesaje, înţelegând că, în asemenea climat şi în prezenţa unui asemenea apetit de destrucţie al tuturor participanţilor, o simplă petardă ajunge pentru a destabiliza, un singur text de denigrare scris la comandă poate demara procesul de linşare publică, instituţiile sistemului fiind demult, profesionist, demonetizate şi trimise în derizoriu.

Dacă asta e România pe care o vrem, atunci cu siguranţă să ne bucurăm de ce auzim, de ce avem să vedem în zilele următoare. Dar să nu ne fals-indignăm că cine ce are cu biata noastră ţărişoară! Noi singuri decidem ce lecţie vrem să învăţăm şi ce model de jocuri împrumutăm.