Indolenţi şi inconştienţi. Dar fericiţi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Muncitori români curăţând gropile de apă
Muncitori români curăţând gropile de apă

Fiindcă suntem în perioada de vacanţă, iată o poveste despre ce fac alţii într-un timp în care onorabilul contribuabil se duce să aibă parte de sacrosanta sa bucăţică de fericire garantată de constituţie şi contractele colective sau individuale de muncă.

Loc: pe un drum local şi apoi pe unul naţional (nu autostradă) undeva la graniţa între Belgia şi Olanda.

Timp: vineri noaptea, după ora 23, în condiţiile în care vinerea respectivă fusese mare sărbătoare religioasă, zi liberă oficială.

Participanţi: câteva zeci de muncitori, câteva zeci de maşini grele pentru asfaltare, alte câteva maşini pentru sprijin logistic.

Pentru ei, un non-eveniment, stăteau şi munceau cu sârg, cum le stă în obicei. Pentru mine, un eveniment-spectacol într-atât de impresionant încat am oprit pe banda de urgenţă şi am rămas să privesc cu admiraţie ceea ce, până la urmă, este o demonstraţie a modului în care se construieşte şi funcţionează o civilizaţie.

Erau deci sute de muncitori împrăştiaţi pe câţiva kilometri de drum. Pe o parte lucrau efectiv, pe cealaltă era provizoriu linişte căci se aştepta uscarea stratului proaspăt turnat, imediat urmând deplasarea tuturor utilajelor care îşi îndepliniseră treaba în cealaltă parte. Maşinile veneau în sir continuu, ca într-o secvenţa de film-reclamă, unele aduceau pietrişul, altele bitumul, altele polizau...nu există o secundă de timp mort, coregrafia era precisă şi perfectă. Miraculos mi s-a părut că nu-i auzeam vorbind între ei, singurul care zicea ceva era coordonatorul de transport care dirija prin walkie-talkie camioanele şi, după cum am aflat, cerea din timp în timp un nou lot de la bază mobilă.

Aveam sentimentul unui spectacol deoarece numai la marile concerte rock am văzut baterii enorme de lumini amplasate la câteva zeci de metri una de alta, lumina strălucitoare şi vizibilă de la cel puţin 20 de km distanţă, atunci când am avut sentimentul că undeva se produce un incendiu enorm. Şantierul era semnalat cu kilometri în avans, semnalele rutiere specifice care, cu 1 km înainte de şantier, erau înlocuite cu nişte culoare de acces marcate luminos la sol şi prin bariere reflectorizante de dirijare, iluminate şi ele suplimentar cu mici faruri rotative cu lumină galbenă. De parcă asta nu era deajuns, pe spaţiul liber de şosea fuseseră desenate şi benzi galben-fluorescente marcând devierea...

Mi-a trecut prin cap un gând nebunesc: ce s-ar întâmpla daca m-aş duce la băieţi să le cer nişte nisip, ceva bitum sau doi-trei saci de ciment? Am deplină convingere că ar fi chemat mai întâi ambulanţa şi apoi poliţia. L-ar fi considerat poate, în cel mai bun caz, un episod de nebunie pasageră...

Repet, era vorba despre un drum local şi de un segment dintr-un drum naţional, cele care, la noi, sunt lăsate de izbelişte din principiu, prioritatea fiind, după cum stiţi, marile proiecte de autostradă, acelea existente în programele tuturor guvernelor şi niciodată devenite realitate. La ei, drumul local era tratat nu în regim de prioritate naţională, ci în regim de prioritate a unui sistem administrativ care funcţioneaza sub zodia normalităţii.

De fapt, asta era supriza cutremurătoare pentru cunoscătorul drumurilor româneşti: ei asa fac pentru că asa ştiu să facă. La noi, băieţii fură, stau pe margine şi se uita eventual cu scârbă la unicul pedepsit să dea cu lopata sau cu târnăcopul,indolenţi şi inconştienţi. Dar fericiţi, odată cu naţiunea care înjură dar trece nepăsătoare mai departe, rezumând filozofia dramei naţionale în sintagma tragică binecunoscută: „asta e, ce să-i faci!".

Poate că, în alta fază a existenţei acestui neam, vom încerca să schimbăm ceva. Nu miniştrii, directorii sau şefii de companii sunt primii de vină, ci mentalitatea moştenită din Fanar, cea care făcea sa avem drumuri de pământ bătut până târziu în secolul XX, când la ceilalţi drumurile pietruite deveniseră obligatorii prin lege. Se poate trăi şi aşa? Sigur, fără probleme. Numai că, atâta timp cât va continua bătaia asta de joc de la noi, să nu ne mai văităm că ne pleacă investitorii strategici, cei care văd că speranţele lor de business în România sunt condiţionate de posibilitatea de a asigura un transport real până la primul contact cu sistemul european de autostrăzi, cel care se opreşte la graniţa noastră de vest.

Vor mai trece DECENII până când vom avea un sistem naţional de transport care să acopere întreaga Românie. Asta dacă lucrurile merg bine...Dar mentalitatea lui „lasă-mă să te las", sacii de ciment care se transferă de către muncitorii de la drumuri direct în portbagajul oricărui solicitant, oare când se va schimba?

Credeţi cumva că e o poveste de adormit copiii? Eu nu cred pentru că, altfel, de ce ei au şi noi doar ne plângem de soarta potrivnică?

Diferenţa asta este de cultură, mentalitate şi capacitate de adaptare la o noua lume. Altfel, rămânem la nivelul lumii în care, odată, în discotecile improvizate, se auzea o voce din public care cerea „melodia aia cu Liţă Chiţălău". Să nu ziceţi că n-o ştiţi.  Melodia este cea în care există versurile „Teachers, leave the kids alone!", adică THE WALL, dar în transcriere fonetică autohtonă se echivala cu „Liţă Chiţălău". Semăna cu drumul nostru găurit şi cu plăcile de canal furate şi predate urgent la fier vechi.

Vrem să schimbăm ceva sau rămânem, simbolic vorbind, cu Liţă Chiţălău?    

      

Opinii

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite