50 de ani de la începutul tragediei războiului civil din Irlanda de Nord: memoriile au rămas, rănile nu s-au vindecat niciodată

Poate că, totuşi, va exista o soluţie logică în cazul UK/UE, una care să excludă divorţul în termeni de mahala, mai bine cunoscut sub denumirea politicoasă de „Brexit fără acord“.

Nimeni nu prea crede în promisiunea solemnă a prim-ministrului, omul care, decât să se ducă la Bruxelles şi să ceară o nouă amânare, cum îl obligă legea, spune că „va prefera să moară într-un şanţ“. Măcar pentru câteva clipe, să lăsăm la o parte foşneala asta de cuvinte, parte integrantă a unei sinucigaşe politici ultra-populiste ale cărei efecte urmează să le plătească deopotrivă britanicii şi europenii, ca să vedem ce se ascunde în spatele discuţiei înverşunate privind eventuala soluţie acceptabilă pentru Irlanda de Nord.

Care este miza uriaşă, de viaţă şi de moarte, care încrâncenează şi apoi inflamează aproape instantaneu orice discuţie despre adevărata identitate şi destinul viitor al acestui teritoriu de 13.843 de kilometri pătraţi şi cu o populaţie 1.846.222 de locuitori (recensământul din 2011)?

Povestea acestei „probleme irlandeze“, în realitate o tragedie fără precedent în spaţiul occidental, începe odată cu prima ocupare a Irlandei de către britanici în perioada domniei regelui Henric al II-lea (1169). În 1175, în perioada dinastiei Tudor, pe insulă sunt trimişi colonişti englezi şi scoţieni, pentru ca, în 1656, prin Cromwellian Settlement, două tremi din teritoriul irlandez să fie rechiziţionat în favoarea coloniştilor englezi. Protestanţii englezi câştigă bătălia de la Boyne (1690), iar înfrângerea irlandezilor este atât de severă încât lucrurile se liniştesc până în momentul în care, după 1801, momentul creării Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, apar primele mişcări serioase naţionaliste irlandeze.

La  începutul secolului al XX-lea, după mai multe revolte sângeroase, Londra acceptă să dea o oarecare independenţă Irlandei prin proiectul Home Rule care viza să acorde o autonomie internă Irlandei care rămânea însă sub tutela britanică. Dar acţiunea politică a celor din Sinn Fein (ramura politică a IRA, Armata Republicană Irlandeză) face ca lucrurile să evolueze rapid spre episodul culminant din 21 ianuarie 1919 când este proclamată Independenţa Republicii Irlanda şi, în termenii tratatului semnat de Michel Collins, este cedată Marii Britanii partea de nord a insulei.

Nimeni nu a fost pe deplin mulţumit cu situaţia, iar nemulţumirile acumulate ale minorităţii catolice faţă de privilegiile şi statutul majorităţii protestante aveau să crească până la conflict deschis care, începând cu 1969, se va transforma într-un cumplit şi necruţător război civil care a durat până în 2007. Au fost înregistraţi peste 4.000 de morţi, dintre care 697 în rândul trupelor britanice, adică mai mult de totalul victimelor înregistrate în conflictele din Malvine, în războiului din Golf, din Balcani şi din Irak. În perioada 1969-2007, în Irlanda de Nord au fost trimişi peste 300.000 de soldaţi britanici, iar în perioadă cea mai dură a războiului civil, pe insulă exista în permanenţă un contingent de aproximativ 28.000 de oameni (din care 10.000 erau în permanenţă în stradă). Pentru a putea „menţine violenţa la un nivel acceptabil“ pe un teritoriu în care trăiau un maximum de 700.000 de catolici, a fost necesar ca, timp de treizeci de ani, să existe un militar sau un poliţist la trei irlandezi catolici. În funcţie de perioadă, forţele armate au avut de înfruntat trupele rebelilor care proveneau din cele două mari organizaţii („Official Irish Republican Army“ şi „Provisional Irish Republican Army“), adică un contingent activ între 300 şi 3.000 de insurgenţi (sursa: „Armata britanică în Irlanda de Nord“, februarie 2015, studiu semnat de Marine Laine). Normalizarea începe odată cu semnarea pe 10 aprilie 1998  a acordului denumit Good Friday Agreement, iar trupele britanice din Irlanda de Nord sunt reduse în 2005 la 5.000 de oameni.  Din 2007 armata nu mai intervine nicidecum în menţinerea ordinii publice.

Mai puţin sau deloc cunoscute marelui public sunt studiile aprofundate ale analiştilor militari (mai ales din zona forţelor speciale) privind Operaţiunea BANNER „ce mai importantă dintre campaniile militare la care a participat vreodată armată britanică şi serviciile partenere... Este una dintre puţinele campanii care s-au purtat pe teritoriu britanic şi una dintre puţinele care s-au încheiat prin victoria forţelor armate regulate împotriva unei armate neregulate" , aşa cum declară General Sir Mike Jackson GCB CBE DSO ADG în prefaţa unui studiu excepţional de interesant, apărut în circuit „secret defense“ în iulie 2006. Vi-l recomand pentru că, scris „la cald“, rezumă toate informaţiile momentului şi încearcă să desprindă lecţiile pe care armata britanică şi forţele speciale le au de învăţat pentru a le putea aplica în alte operaţiuni similar.

Găsiţi la finalul articolului un text devenit clasic în unele centre de analiză militară (şi nu numai) tocmai pentru că descrie foarte limpede evoluţia conceptelor şi tehnicilor de intervenţie şi modelul de angajament cu totul nou în mediu urban în faţa unui adversar multiform, ceea ce este acum denumit Contemporary Operating Environment. Au fost analizate, spune autorul, lecţiile din 416 rapoarte post-operaţiuni şi alte mii de documente, au avut loc discuţii cu ofiţeri superiori care au luat parte direct la acţiune.

Rezultatul este o analiză excepţională care prezintă, etapă cu etapă, treaptă cu treaptă, modul în care o armată cu structuri de comandament şi manuale de operaţiuni tradiţionale este nevoită să se transforme rapid într-una cu unităţi care încep, în toiul acţiunii, să înveţe tehnici şi reguli de angajament specifice războiului de gherilă, operând în mediu ostil în raport cu proprii cetăţeni şi, din aceste cauze, obligată să improvizeze. Marea problemă a unor asemenea situaţii este că, la începuttul conflictului, trupele nu erau antrenate pentru operaţiuni de gherilă urbană şi nici să fie nevoite să asigure, în locul poliţiei, ordinea publică, totul în contextul în care nici oamenii politici nu aveau datele necesare pentru a da un minimum de indicaţii competente.

Vă rog să citiţi textul şi pentru a realiza nu numai oroarea cumplită a unui război civil şi efectele distrugătoare ale unui conflict în mediu urban în oraşe europene (străzi strâmte, populaţie locuind în cartiere separate după convingeri religioase), ci şi rapididtatea cu care prezenţa barajelor de poliţie/armată contribuie la crearea unor zone în care se dezvoltă instantaneu nucleele organizaţiilor teroriste. Lecţii pe care, ni se spune, armata britanică le-a aplicat mai apoi în Irak, în Balcani, în Malvine, în Afganistan... Dar „Timpurile Tulburi“ mai pot reveni în Irlanda de Nord?

Joi, Gerry Adams, una dintre figurile istorice ale Sinn Fein, spunea de la tribuna congresului partidului său:

„Nu există niciun fel de dubiu că va exista un referendum privind unificarea Irlandei. Problema nu este de a şti dacă va avea loc un asemenea referendum, ci când se va petrece. Există mai mulţi factori care converg în acest sens şi BREXIT-ul a constituit un accelerator".

O clipă de neatenţie şi totul se poate aprinde din nou? Cred că toţi ştiu asta şi, de aici, încercarea de acum - deocamdată nereuşită - de a aduce o soluţie acceptabilă pentru ambele tabere. Şi Gerry Adams ştie foarte bine că, în spatele oricăror vorbe, stă problema unităţii Irlandei, niciodată uitată, niciodată abandonată şi pentru care s-ar putea jertfi şi alte generaţii. Şi nimeni nu poate da garanţia absolută că asemenea imagini nu se pot repeta:

vedeţi aici soldaţi din regimentul Devonshire şi Dorset instalând gardul de sârmă ghimpată pentru protecţia bisericii Drumoree din Portdown, Armagh înainte de parada comunităţii protestante.

Şi acum aceste marşuri tradiţionale sunt considerate drept momente critice în viaţa comunităţilor, ocazie cu care, preventiv, se închid căile de acces spre una sau alta dintre zone. Când se va termina asta? Nimeni n-are vreun răspuns.