INTERVIU Coreea de Nord va face orice pentru a se înarma

Problema Coreei de Nord devine din ce în ce mai persistentă, motiv pentru care NewsInt a discutat cu expertul Jenny Town, Managing Editor al think tank-ului 38 North, încercând a înţelege mult mai bine dinamicile de securitate din Peninsula Coreeană.

Interviul vine în contextul recentului test al rachetei balistice intercontinentale Hwasong-14.

38 North este un proiect media al Institutului Americano-Coreean din cadrul Şcolii pentru Studii Internaţionale Avansate Paul H. Nitze, Universitatea John Hopkins, Washington D.C. Think tank-ul a fost cel care a lansat informaţia conform căreia locaţia nucleară Punggye-ri prezintă semnele unui nou test, informaţia citată de publicaţii internaţionale precum CNN, BBC sau New York Times.

În ultima analiză tehnică 38 North, scrisă de către John Schilling, cu privire la testarea lansării unei rachete balistice intercontinentale (ICBM), Hwasong-14, este specificat că, chiar şi în cazul în care Phenianul se află la câţiva ani de livrarea unei rachete balistice intercontinentale cu focoase multiple şi cu sisteme credibile de eludare a sistemelor de apărare, tehnologia curentă poate ajunge în Alaska sau Hawai. Este acesta un factor care schimbă paradigma, dacă nu în termeni de tehnologie, în termeni geopolitici şi a soluţiilor pe termen scurt? Poate fi acesta un punct fără de întoarcere care va face ca SUA să acţioneze în următorii doi ani?

În ce priveşte analiza tehnică a lansării Hwasong-14, într-un fel, da, este un factor care schimbă paradigma, dacă Coreea de Nord deţine o rachetă balistică intercontinentală (ICBM) operaţională. Coreea de Nord are deja capabilităţi de a lovi ţinte peste tot în Asia de Est, cu precădere Coreea de Sud, Japonia, în calitate de aliaţi ai Statelor Unite. Consider că atunci când vorbim despre rachetele balistice intercontinentale, se schimbă raporturile de putere în sensul că fac ca ameninţarea să pară mult mai reală pentru opinia publică americană, jucându-se cu imaginaţia publicului. Acest lucru a cauzat ceva vâlvă în rândul publicului american. Oamenii aici au o imagine caricaturală, de benzi desenate asupra Coreei de Nord,  acesta percepând-o drept o ţară săracă, pe punctul de a se prăbuşi, şi acum înţeleg că este o ţara cu interese strategice care dezvoltă tehnologii reale inclusiv tehnologii militare. Este o evoluţie majoră în înţelegerea americană asupra Coreei de Nord, evoluţie ce a creat o urgenţa în rândul guvernului american pentru abordarea problemei într-un mod mai serios.

În mod evident există o imagine caricaturală a Coreei de Nord în America şi probabil sunt multe publicaţii care folosesc această imagine pentru a obţine mai multe vizualizări şi citiri, dar voi sunteţi o publicaţie conservatoarea, care nu cade pradă isteriei şi provocărilor, având o înţelegere  profundă a Coreei de Nord şi a societăţii a nord-coreene, cunoscând atunci când avem de-a face cu ceva periculos sau cu propagandă. Din înţelegerea mea a analizei tehnice, racheta balistică intercontinentală poate ajunge pe teritoriul SUA, în Alaska, deci se pune întrebarea: este acesta un punct fără întoarcere pentru SUA în ceea ce  priveşte angajamentul de a acţiona, inclusiv militar?

Aş spune că nu cred că ar schimba alegerile de politică şi că avem de fapt patru opţiuni de politică pe care Statele Unite şi aliaţii le-au exploatat în trecut, acestea fiind de a negocia, a ataca, a accepta Coreea de Nord ca fiind un stat cu putere nucleară şi de a delega puterea altui actor. În trecut s-au bazat foarte mult pe această delegare către China dar nu s-au produs efecte şi consider că Statele Unite   nu doresc să accepte statul nord-coreean ca fiind o putere nucleară. Prin urmare, rămân posibilităţile de a negocia sau de a ataca militar. Însă, mizele folosirii forţei militare cresc şansele îmbunătăţirii capabilităţilor nucleare ale Coreei de Nord. Există o dilemă în a se asuma această posibilitate fără a epuiza complet alte opţiuni, cum ar fi negocierea.

Aţi semnalat producţia suplimentară de plutoniu de la centrul de cercetare Yongbyon, cu referire la perioada septembrie 2016 – iunie 2017. Luând în considerare şi faptul că aţi semnalat  că activitatea la locaţia de teste nucleare Punggye-ri este scăzută, cum evaluaţi posibilitatea unui test nuclear în următoarele 6 luni? Pot „măsurile corespondente” la care a făcut referire Coreea de Nord în răspunsul faţă de rezoluţia Consiliului de Securitate să reprezinte un nou test nuclear?

Nu cred că putem să corelăm în mod direct reprocesarea plutoniului cu faptul că va avea loc un test sau nu. În mod evident, Coreea de Nord deţine un stoc de plutoniu pentru armament nuclear şi, având în vedere ce cunoaştem în prezent, Coreea de Nord lucrează la producţia armelor nucleare în ultimii ani. Astfel, faptul că aceştia continuă să reproceseze, să producă materiale fisionabile pentru arme nucleare, este din nou un semn că îşi continuă programul până când stimulentele sau sancţiunile sunt atât de mari încât să îi determine să îşi schimbe calculul strategic. Există această idee conform căreia dacă situaţia politică o cere, vor efectua un test nuclear. Da, cred că vor face la un moment dat un test nuclear, în această idee, fie dacă au în plan să testeze noi concepte ale armamentului, dar în acest moment ţinând cel mai mult de o decizie politică. Am raportat în trecut că locaţia pentru teste nucleare Punggye-ri a trecut în aprilie prin ceea ce părea a fi un proces de pregătire pentru un test nuclear. Din câte cunoaştem până acum, din punct de vedere tehnic, zona de testare este pregătită pentru a fi folosită într-un timp foarte scurt, fără existenţa unei notificări în prealabil odată ce decizia politică a fost luată. În acest moment vorbim despre o decizie politică, nu una tehnică. În cazul în care nu intervine ceva care să le modifice decizia de a efectua un test nuclear, este doar o chestiune de când va avea loc.

Înainte de a trece la următoarea întrebare, aţi menţionat că există un joc al sancţiunilor şi al recompenselor, nord-coreenii acţionând corespunzător fie cu teste nucleare sau lansări de tip ICBM, fie fiind mai deschişi la discuţii dar înţelegerea noastră în ceea ce priveşte escaladarea, orice mişcare a aliaţilor, Coreea de Sud, Japonia, SUA, este întotdeauna urmată de un răspuns mai provocatoare din partea Phenianului. Nu văd o strategie de ieşire şi cred că acest lucru poate fi reformulat în următoarea întrebare: ce pot da aliaţii la schimb Coreei de Nord în schimbul renunţării la programul său nuclear şi este aceasta măcar o soluţie pentru Phenian?

În opinia mea, cred că ceea ce vedem aici este o încredere exagerată în tacticile de presiune şi izolare manifestate de celelalte state în numele ridicării continue a costurilor de dezvoltare a armelor nucleare în speranţa că dacă sunt ridicate costurile la un nivel foarte mare, Coreea de Nord va decide că este prea mult pentru a continua. Dar ceea ce se întâmplă de fapt cu Coreea de Nord este că aceasta este dispusă să plătească orice preţ şi tactica aceasta nu face altceva decât să pună şi mai multă presiune şi cu cât punem mai multă presiune şi izolare pe Coreea de Nord, cu atât aceasta îşi consolidează şi mai mult voinţa de a avea mijloace de intimidare nucleare, împingând-i şi mai mult spre această cale. Ideea este că tot ceea ce facem este să ne bazăm pe această campanie de presiune, excaladând tensiunea în regiune. Aşa că până nu schimbăm această tactică, nu vom avea alte rezultate. Această campanie de punere a presiunii ar trebui să însoţească de fapt procesele diplomatice pentru a se înţelege unde avem interese comune. De fapt,  angajamentele diplomatice sunt blocate şi trebuie să găsim o altă soluţie pentru a schimba această situaţie, în loc să o escaladăm şi mai mult decât este cazul.

Legat de recentul discurs al lui Moon Jae-in din Berlin, acesta a întreţinut o balanţă subtilă între cooperare şi punctul fără întoarcere. Se pare că Moon este dispus să coopereze şi să joace gradual cartea reunificării, în schimbul stabilităţii în peninsulă dar Phenianul nu va acţiona niciodată într-o manieră în care le-ar fi afectată capabilitatea de a avea un dispozitiv nuclear operaţional, livrabil, o ameninţare cel puţin în regiune, ceea ce este inacceptabil pentru Washington. Ar trebui Moon să încerce să schimbe viziunea Washingtonului şi să îi îndrepte spre masa negocierilor fără un set de precondiţii formale sau este captiv unui vârtej al istoriei şi politicii?

Consider că ar putea exista anumite tensiuni şi este greu de anticipat voinţa în politica Statelor Unite în acest sens, deoarece au fost mai multe interpretări asupra a ceea ce urmăreşte cu adevărat politica americană, cine este motorul din spatele ei şi cât de fundamentată în ideologie este. Cred că dacă preşedintele Moon chiar ar insista în ceea ce priveşte stabilirea unor punţi, cu scopul de a încerca să găsească o metodă prin care să schimbe situaţia în care ne aflăm acum, cred că ar exista loc de coordonare. Consider că trebuie să clarificăm ce reprezintă cu adevărat punctul fără întoarcere, ce este punctul fără întoarcere, cu este acesta congruent. Vom aplica măsuri militare, vom accepta statutul Coreei de Nord ca stat cu arme nucleare şi să îi tratăm diferit, sau vom considera că acest lucru este negociabil în viitor şi dacă da, ce înseamnă asta cu adevărat? Nu cred că cineva are în momentul de faţă o definiţie clară a ceea ce înseamnă asta. Cred că se aruncă cu fraze fără prea multă reflecţie asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat.

Am văzut raportul realizat de Business Insider în care, citând surse anonime din administraţia americană care au discutat cu Ankit Panda de la publicaţia The Diplomat, Kim Jong Un ar fi putut fi asasinat de forţele americane şi sud-coreene deoarece a fost prezent timp de 70 de minute la locaţia testării rachetei intercontinentale. Consideraţi că Statele Unite nu au recurs la o astfel de acţiune pentru că se temeau de vidul de putere care s-ar fi format ulterior? În acest caz, care sunte centrele de putere pe care le consideraţi că ar fi apărut în urma unui astfel de eveniment ?

Este o întrebare dificilă şi, totodată, multe speculaţii bazate pe surse anonime. Trebuie să îţi pui întrebarea cât de credibile sunt sursele respective şi de ce ne spun asta. Am citit articolul şi ideea conform căreia Statele Unite ar încerca să ne transmită că pot privi dar nu susţin cu adevărat o politică de schimbare a regimului. Am fi putut dar nu am făcut-o. Poate aceasta a fost logica. Sunt sigură că în orice are legătură cu Coreea de Nord, întotdeauna există consecinţe şi necunoscute implicate când vorbim despre ingineria oricărui tip de instabilitate, fie că presupune ţintirea liderului, fie că presupune generarea de tensiuni, fie o mulţime de alte scenarii care au fost parcurse de-a lungul anilor. Realitatea este că nu ştim ce s-ar întâmpla dacă cineva  din lateralul verticalei de putere ar prelua puterea, dacă s-ar crea un vid de putere sau nu. Asemenea presupuneri referitoare la o ţară care deţine arme chimice, biologice, armament nuclear şi despre care nici nu ştim unde are aceste facilităţi, sunt periculoase şi implică consecinţe majore. Există opinii conform cărora, dacă Coreea de Nord este subminată, procesul de reunificare ar fi mai facil. Nu cunosc un scenariu în care să se fi întâmplat aşa. Dacă această poveste este adevărată, sunt sigură că au fost nişte calcule cu privire la ce se întâmplă dacă operaţiunea are succes sau nu, şi dacă chiar suntem dispuşi să plătim acele costuri. Pentru mine, acele costuri sunt încă foarte mari datorită tuturor acestor necunoscute.

Un subiect care nu a fost discutat în mod detaliat este cel referitor la diplomaţii nord-coreeni care fac afaceri în interiorul ambasadelor din Europa, cum este cazul Varşoviei şi Berlinului, încălcând practic rezoluţiile Consiliului de Securitate. Dacă aceste operaţiuni la scară mică se desfăşoară în ţări europene, care aderă complet la rezoluţiile Consiliului de Securitate, probabil există schimburi economice la scară mai mare între Coreea de Nord şi alţi actori care au o agendă anti-americană. Ce ar putea fi făcut în mod practic pentru a opri aceste schimburi comerciale care, într-un final, alimentează programul nuclear?

Unele dintre relatările care au fost făcute asupra lucrurilor care se întâmpla la ambasade fac referire la operaţiuni economice la scară mică. Foarte mult din ceea ce se întâmpla ţine de implementare şi de monitorizarea activităţilor. În foarte multe dintre ambasade, din ceea ce înţeleg, există activităţi comerciale care se leagă mai mult de finanţarea proprie a ambasadelor nord-coreene, nu neapărat să se ajungă până la finanţarea regimului, ci compensând unele cheltuieli prin activităţi economice proprii. Aceste activităţi nu sunt neaparat ilegale, dar există anumite lucruri care se întamplă şi eu consider că aceste lucruri au fost puse în rezoluţia ONU, pentru a monitoriza mai bine chiar şi personalul diplomatic, şi de a se asigura că nu există nici o încălcare a legilor ţării în care sunt staţionaţi diplomaţii. Cât despre celelalte ţări, aici vorbim de o mai bună implementare a sancţiunilor care există deja. Într-adevăr, am putea impune mai multe, dar de ce am face acest lucru dacă aceştia nu implementează ce există deja?

Dacă ne uităm la raportul experţilor ONU putem vedea vedea un număr de ţări care au activităţi care sunt împotriva sancţiunilor ONU, şi acest lucru trebuie urmărit. Deci, după cum vedem, există încă multe lucruri de făcut pentru a obliga ţările, statele membre ONU, să urmărească îndeaproape aceste cazuri şi să facă o monitorizare mai bună, în vreme ce transformă acest tip de probleme într-o prioritate la cel mai înalt nivel. Nu e vorba doar de statele anti-americane, ci se face referire şi la state care nu cred neaparat în sancţiuni. Există state pentru care acest lucru nu se referă la anti-americanism sau anti-sancţiuni, ci se raportează direct la resurse si comerţ. Toate aceste probleme trebuie adresate în încercarea de a construi o implementare robustă a sancţiunilor care există deja.

Ca şi o notă finală, eu consider că situaţia s-a înrăutăţit într-un mod în care nu a mai fost de foarte multă vreme şi continuă să escaladeze.

Pe cât ne bazăm mai mult pe ideea că putem să externalizăm problema către China, de exemplu, şi să ne aşteptăm că dacă presăm China destul de mult, calculul lor strategic se va schimba sau că deţin destulă influenţă politică asupra Coreei de Nord pentru a schimba calculul strategic al Phenianului, ducem o bătălie pierdută.

Până începem să adresăm cu adevărat această problemă într-un mod diferit şi încercăm cu adevărat un proces diplomatic, pentru a ne da seama ce este posibil înainte să se actioneze şi înaintea alegerii unei opţiuni militare sau a acceptării, eu cred că este o oportunitate pierdută deoarece cu cât aşteptăm mai mult, situaţia se va înrăutăţii şi capacitatea de descurajare nucleară a Coreii de Nord va deveni mai puternică în acest proces, lucru care va duce la creşterea continuă a costurilor într-o negociere. Până nu ne schimbăm cu adevărat abordarea, oricât de dificil ar fi acest lucru, şi înţelegem că un proces de negociere nu este garantat să aibă succes şi că vor exista concesii pe care va trebui să le facem, trebuie doar să ne dăm seama dacă se merită să mergem pe această nouă cale sau dorim să continuăm pe drumul care suntem acum, calea unei escaladări continue.

Material realizat de Dragoş Tîrnoveanu alături de  Andrei Roşca, Iuliana Babiţă, Alex Ionuţ Nicolae şi George Costea