SUA dopează India nucleară

Washingtonul renunţă la trei decenii de nonproliferare pentru un acord nuclear cu India care anunţă mari afaceri, dar creează şi un precedent exploziv După doi ani de negocieri, SUA au

Washingtonul renunţă la trei decenii de nonproliferare pentru un acord nuclear cu India care anunţă mari afaceri, dar creează şi un precedent exploziv

După doi ani de negocieri, SUA au pus la punct cu India un acord de colaborare nucleară "excepţional". Pactul permite asistenţa americană pentru industria energonucleară indiană civilă, dar India îşi păstrează şi dreptul de reprocesare a uraniului folosit în centrale, în folosul unui arsenal atomic pentru care până acum a fost izolată internaţional. Apare astfel o a şasea putere nucleară acceptată tacit, chiar dacă refuză ordinea globală consfinţită prin tratatul de nonproliferare.

Dacă India şi China ar utiliza astăzi energie din surse convenţionale cât Statele Unite, Pământul ar avea deja o imensă problemă: nu doar că n-ar avea cu ce alimenta acest consum, dar ar fi şi mai copleşit de poluarea aferentă.

Cu creşteri anuale de 8-10%, emergenţele chineză şi indiană chiar asta ţintesc: să concureze cât mai de aproape economia americană. China a depăşit deja Germania şi se fac estimări ale numărului de ani în care va deveni prima economie a lumii; India se menţine imediat după.

Resursele de combustibili fosili sunt clar limitate, deci tot mai scumpe, iar emisiile poluante sunt deja resimţite şi la nivel de încălzire globală. De aceea se mizează, din nou, pe o energie nucleară socotită ieftină şi nepoluantă - dacă nu se iau în considerare accidentele de felul celui de la Cernobîl, care a sistat o vreme construirea de reactoare atomice.

În prezent, China şi India folosesc masiv centralele pe cărbune. Beijingul investeşte în ferme eoliene, iar New Delhi, în celule solare, dar sursele reînnoibile nu le pot asigura creşterea economică scontată. Pentru a nu se pune şi mai mare presiune pe rezervele de petrol şi pe aerul respirabil, statele occidentale nu au obiecţii faţă de noile planuri nucleare civile chineze şi indiene.

O nouă piaţă atomică

Cu doar 3% din electricitate bazată pe atom, India are 14 reactoare comerciale în funcţiune şi nouă în construcţie.

Alte 30 vor trebui să producă în 2050 un sfert din electricitatea ţării - constructorii lor pot fi americani, dar nu numai. Nici mari rezerve de uraniu nu are India - deci va trebui fie să cumpere masiv, fie să-şi exploateze resursele de thoriu, un sfert din cantitatea terestră.

Istoria raporturilor politico-atomice indo-americane se poate vedea cu ochiul liber la complexul de la Tarapur, unde General Electric a dat în folosinţă două reactoare în 1969, ambele încă în funcţiune.
La scurt timp, Pentagonul masa nave de război în Golful Bengal, pe motiv că India s-ar fi apropiat prea mult de URSS.

În 1974, India efectua primul test nuclear, care i-a adus sancţiuni internaţionale, inclusiv un embargo nuclear. GE a fost nevoită să se retragă de la Tarapur, dar indienii au reuşit să construiască aici încă două reactoare, de concepţie şi producţie proprii - cu tot embargoul, combustibili găsind în Europa şi Rusia.

Acum GE speră să revină pe lucrativa piaţă indiană măcar cu pelete de uraniu. Consiliul de afaceri SUA-India aprecia recent că extinderea programului nuclear civil indian ar genera oportunităţi de circa 150 miliarde de dolari în următorii 30 de ani - inclusiv pentru companii americane de armament.

Victorii indiene internaţionale

Acordul "123" - numit după secţiunea legii americane a energiei care îl priveşte - are drept obiectiv participarea tehnologiilor americane la extinderea capacităţilor energonucleare indiene; şi aprofundarea noului parteneriat americano-indian. SUA vor garanta şi alimentarea industriei nucleare indiene prin sprijin în cadrul Grupului Furnizorilor Nucleari (GFN), dar India va separa programul atomic militar de cel civil - pe care îl va pune sub controlul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA). Chiar şi aşa, India rămâne în afara reglementărilor internaţionale care li se pun în faţă unor state ca Iranul şi Coreea de Nord, ca şi altor aspirante la arma atomică.

Al doilea test atomic indian, din 1988, a ostracizat o dată în plus naţiunea. Prezentul pact cu Washingtonul prevede expres sistarea cooperării americane în cazul unui nou test şi chiar retragerea tehnologiilor deja livrate. India nu a semnat însă nici tratatul care interzice noi teste nucleare, ci doar un moratoriu unilateral în acest sens.

Strategi şi savanţi indieni repetă că ţara lor este suverană şi nu i se pot impune conduite internaţionale - deci că New Delhi ar putea recidiva "dacă situaţia o cere". Până atunci, industria indiană a rămas şi cu permisiunea de a reprocesa uraniul utilizat în reactoarele civile: Japonia se pregăteşte să o facă pentru reutilizare în scopuri civile, India o face şi acum pentru alimentarea încă a micului arsenal atomic.

Pretenţii în lanţ

Efectul belicos al pactului nuclear indo-american este că orice stat aspirant la statutul de putere nucleară poate inova precedentul Indiei. O sugerează deja China, în favoarea afacerilor politice şi comerciale cu Pakistanul. Cert este că s-a pus în discuţie întregul eşafodaj internaţional postbelic, întărit prin Tratatul de Neproliferare Nucleară (TNN), care recunoaşte dreptul a doar cinci state să deţină arme atomice - şi să facă parte din Consiliul de Securitate al ONU. "Actualul sistem este o fraudă.

Nu se mai poate ca un grup mic de state să spună celorlalte ce să facă", s-a revoltat şeful diplomaţiei indiene, Pranab Mukherjee. După Războiul Rece, o serie de state cu puteri medii au renunţat la aspiraţiile militare nucleare şi au acceptat regimul american de nonproliferare.

Aparent modestul premier Manmohan Singh a reuşit acum şi să menţină arsenalul atomic al Indiei, şi să obţină dreptul de comerţ cu tehnologii şi combustibili. În varianta americană, acordul este o victorie a preşedintelui George W. Bush, care a adus cel puţin partea civilă a programului nuclear indian sub controlul internaţional.

Miza este mai mult alta: America a descoperit în India emergentă o contrapondere la emergenţa Chinei în regiunile Asiei. Beijingul are propria lectură: se încheie perioada în care unii aveau dreptul la arme nucleare, iar alţii, nu.

Acordul europenilor

După ce SUA au deschis piaţa nucleară a Indiei, Franţa, Rusia, Germania şi Marea Britanie se înghesuie la această mare afacere - cu toată împotrivirea Chinei sau a statelor europene mai mici. Pentru ca pactul "123" să fie adoptat de Congresul SUA, India trebuie să încheie două alte acorduri specifice cu AIEA şi GFN. Altfel zis, şi europenii trebuie să accepte o Indie nucleară, civil şi militar.

Întrucât este un stat cu armă atomică, dar nu şi una dintre puterile nucleare aflate sub incidenţa TNN, AIEA trebuie să conceapă un aranjament special cu India - iar 12 dintre cei 35 de membri ai săi sunt europeni. La fel, europenii sunt 31 dintre cei 45 de membri ai GFN, grupul celor mai puternice state industrializate, care au întocmit un set de reguli ale comerţului nuclear de la care trebuie să facă acum o "excepţie indiană".

Moscova şi Parisul au aprobat deja pactul indo-american, iar Berlinul recunoaşte nevoia unor mai bune relaţii politice cu New Delhi. Doar state precum Suedia, Irlanda sau Austria, tradiţional în favoarea unui strict control al armamentului, cârtesc în front.

Reactoare americane pentru China

Între 2002-2004, China a inaugurat şase noi reactoare şi a pregătit locul pentru alte 30 în următorii 15 ani: când o capacitate nucleară instalată de 40 GW n-ar realiza decât 4% din necesarul de electricitate al economiei chineze, dar ar putea alimenta toată Spania.

În urma unui acord semnat de SUA şi China în urmă cu şapte luni, compania americană Westinghouse Electric, aflată în proprietatea japonezilor de la Tohiba, va construi patru dintre ele. Contractul de opt miliarde dolari, care a încălzit pe moment relaţiile dintre Washington şi Beijing, va aduce pentru prima oară chinezilor tehnologii nucleare americane avansate - contra 5.000 de noi joburi în SUA.

Cam cel mai mare client al furnizorilor nucleari globali, China jonglează cu ofertele competitorilor din Rusia, Franţa şi SUA. Imediat după contractul pentru cele patru centrale Westinghouse, Beijingul a oferit cinci miliarde de dolari companiei Areva, deţinută de statul francez, pentru alte două reactoare. Iar Rusia a fost invitată să extindă o centrală terminată anul trecut de Atomstroiexport.

Pakistanul - altă poveste americană

Washingtonul a recunoscut încă o dată importanţa relaţiei atât cu New Delhi, cât şi cu Islamabad, dar a precizat că acordul nuclear cu India arată diferenţa acesteia faţă de Pakistan, căruia nu i se poate face aceeaşi ofertă.
Alături de India, celelalte deţinătoare de arme atomice, declarate sau nu, aflate în afara Tratatului de Neproliferare Nucleară sunt Pakistanul şi Israelul. Dacă statul evreu nu are probleme cu aliatul american, Pakistanul a simţit imediat un dezechilibru de forţe în regiune.

În cei 60 de ani de la despărţire, India şi Pakistanul au avut trei conflicte armate, pe chestiunea apartenenţei Kashmirului. De fiecare dată, pakistanezii au putut apela la ajutorul unor americani opuşi indienilor - cât timp aceştia au fost aliaţi ai ruşilor. În paralel cu ajutorul acordat Islamabadului, Casa Albă a avut continuu o politică proactivă faţă de New Delhi - care culminează cu actualul pact nuclear.

Acordul se referă la dezvoltarea capacităţilor energonucleare civile indiene, dar nu mai contestă Indiei dreptul la programul militar atomic. "India a fost un actor nuclear responsabil. Se află în afara regimului de neproliferare, dar nu a proliferat tehnologiile nucleare" - au repetat oficiali americani de la mai multe niveluri ale Casei Albe.

Din cauza proliferării la care s-a dedat Pakistanul - sau, cel puţin, unul dintre experţii săi nucleari de vârf -, SUA nu pun la fel problema şi în cazul acestui adversar istoric al Indiei. Administraţia Bush recomandă însă, mai departe, intensificarea dialogului dintre premierul Singh şi preşedintele Musharraf.

Din 2004, cei doi lideri de naţiuni nuclearizate au reuşit câţiva paşi importanţi spre detensionarea la frontieră şi în capitale. În ianuarie, New Delhi şi Islamabadul se angajau să-şi comunice reciproc orice test nuclear, pentru evitarea unui schimb accidental de focoase. Cei doi vecini fac frecvent teste militare cu rachete, care au nevoie de numai 5-8 minute pentru a trece graniţa dintre război nuclear şi pace. De aceea s-au decis să întindă un robust sistem de comunicare directă şi de urgenţă atât la nivel politic, cât şi militar.

Rachetă de semnalizare

Înţelegerea nu include însă şi testarea rachetelor balistice. Adică ceea ce pakistanezii au efectuat exact în ajunul anunţării limanului la care au ajuns americanii şi indienii. Preşedintele Musharraf i-a felicitat pe militarii şi savanţii ţării că au "consolidat capacităţile strategice şi securitatea naţională a Pakistanului", prin extinderea razei de acţiune a rachetei Babur Hatf VII de la 500 km, cât bătea în martie, la 700 km.

După racheta Babur VI sau Shaheen II, cu o rază de 2.000 km, testată cu succes în februarie, Pakistanul are un nou dispozitiv prin care poate trimite focoase nucleare până în inima Indiei - de pe submarinele Agosta sau din avioanele de luptă F-16 ori F-17.

Originea sistemului Babur este plasată în 1998, când un distrugător al SUA a greşit ţinta a şase rachete Tomahawk lansate împotriva unei baze a teroriştilor lui Osama din provincia afgană Khost. Darul involuntar al americanilor i-a ajutat pe inginerii pakistanezi să pună la punct propriul sistem invizibil radarelor. Se speculează că şi chinezii ar fi cumpărat bucăţi de rachete americane de la talibani.

Ameninţarea cu proliferarea

Testul balistic nu este singurul semn prin care Pakistanul arată încă aliatului american neplăcerea faţă de cooperarea nucleară cu India. Rapoarte suflate presei pakistaneze indică o relaxare a condiţiilor de detenţie la domiciliu a lui Abdul Qadeer Khan - celebrat acasă ca un erou al programului atomic naţional, dar depistat de controlorii internaţionali ai proliferării ca vânzător de secrete nucleare către Coreea de Nord şi/sau Iran.

Ziarul de limbă urdu "Nawa-i-Waqt" l-a văzut pe bătrânul de 71 de ani la cel mai bun restaurant din capitală, ba chiar şi la două dintre reşedinţele sale de relaş. Familia spune însă că ex-aventurosul expert nuclear trăieşte liniştit acasă, dar recunoaşte că a început să primească prieteni şi rude, ceea ce până acum îi era interzis.

Uraniul vine din Australia

Guvernul de la Canberra a anunţat că va ridica interdicţia de vânzare a uraniului către India imediat ce aceasta îşi va pune instalaţiile nucleare civile sub controlul ONU, aşa cum prevede acordul cu americanii.
Australia, care deţine 40% din rezervele mondiale de uraniu, vinde combustibili nucleari către 36 de state, dar numai către cele semnatare ale Tratatului de Neproliferare Nucleară (TNN). "Angajamentul Indiei de a-şi separa programul nuclear militar de cel civil şi amplificarea colaborării cu AIEA vor ajuta la aducerea Indiei cât mai în interiorul curentului de nonproliferare", a încercat o justificare ministrul australian de externe, Alexander Downer, după recenta întâlnire, în culisele reuniunii ASEAN de la Manilla, cu omologul indian, Pranab Mukherjee, care i-a arătat interesul Australiei. Acordul "123" permite americanilor să reia, după 30 de ani, alimentarea cu tehnologii şi combustibili a flămândei industrii energonucleare indiene, dar deschide această oportunitate şi pentru alţi ofertanţi. Pentru început, Australia va alimenta doar cele 14 reactoare comerciale ale Indiei - Mukherjee a promis însă circa 100 de clienţi în următoarele decenii.

După modelul Washingtonului, Canberra invocă faptul că India s-a dovedit un actor nuclear "foarte responsabil", dar şi pe acela că Australia vinde deja uraniu Chinei - care, într-adevăr, a semnat TNN, dar este şi acuzată de vânzare a tehnologiilor nucleare mai departe. Pe de altă parte, Downer a exclus onorarea cererilor de uraniu din Pakistan, care până acum s-a eschivat complet de la controlul AIEA.