Spectacole bucureștene originale

De ceva vreme, la Teatrul Țăndărică, în plin centrul Capitalei, puteți merge cu Alice… În Țara minunilor,  cu Alice personajul și Alice Barb, regizoarea.

Spectacolul e plin de poezie, cu o muzică măiestrit aleasă: Vivaldi, pentru că așa cum ne mărturisea acest adevărat dirijor-vrăjitor al unei opere cu păpuși și oameni, personajul lui Lewis Carroll străbate cele patru anotimpuri, iar notele fermecătoare și atât de celebre reușesc să hipnotizeze publicul, indiferent de generație.

Autoarea variantei pentru scenă a găsit rezolvări ingenioase pentru fetița care ajunge în lumea celor care nu cuvântă și devin cuvântătoare, dar și pentru când devine un fel de Gulliver în Țara Piticilor. Călăuză în tot acest periplu e un fluture sau mai degrabă o fluturică, sosită pe o fluturetă albastră, pe o trotinetă pe jumătate fluturaș, pe care probabil o să și-o dorească orice copilaș.

Personajul inventat față de clasica poveste a britanicului matematician, logician, diacon anglican și filozof, adesea controversat și calomniat, este o splendidă lebădă nici albă, nici neagră, așa cum ne-a învățat Ceaikovski cu Lacul lor, ci aurie, mânuită cu atâta grație, încât nimeni nu o va uita prea curând.

Mai sunt și doi șoricei îmbrăcați în ecosez, o pisicuță care dă din coadă, un arici adorabil cu care se joacă crichet și scoate niște onomatopee foarte convingătoare și de invidiat, un Cheshire cat rânjit și albăstrui, niște ciuperci și floricele ultracolorate, care amintesc de cărțile în relief de altădată, un iepure stresat de timp și obsedat că a întârziat, un pălărier atipic, toate parcă întrecându-se să depășească fantasticul Cirque du Soleil și să demonstreze, vorba celor din animația „Madagascar“ că animalele fac toți banii.

Și-apoi sunt personajele supradimensionate, cărțile de joc, de negru și de roșu, cu inimioare și mai cu seamă Regina, care-și folosește evantaiul ca pe un paloș amenințător, e mânuită de un păpușar (căci nu știu dacă există un feminin gramatical vorbind) ce amintește de cheadorul femeii musulmane, iar la chipul desenat și încruntat, cu doamna Olga Tudorache, atunci când o supără careva (chiar dacă nu e pusă pe numărat prăjiturele și de anchetat dispariția uneia). Alice cea vie este o actriță tonică și talentată, blondă, serafică și plină de temperament: Alina Teianu, care se vede că joacă, din tot sufletul, mai cu seamă că am văzut-o în două ipostaze.

În varianta românească și în cea chineză. Da, da, există și un spectacol care va călători în Asia, unde se vor ține 10 reprezentații, din păcate fără cea care a imaginat toată această poveste, cu totul altfel pusă în scenă decât până acum ori chiar pe pânză de câteva ori, inclusiv de neîntrecutul Disney. Cea mai mare satisfacție e poate, reacția copiilor. Chiar și când din culise se aude o limbă ciudată, pe care actorii o mimează credibil… „Ce efecte tari!“, declară un puști de vreo cinci anișori. Iar alți câțiva, prichindeii  protagoniștilor, se urcă pe scenă, după lăsarea imaginară a cortinei, și se joacă de-a artiștii.

Ar fi meritat ca totul să fie filmat. După, ca să fie racord, (ca la cinema) am mers undeva, la doi pași,  într-o ceainărie unde erau parcă adunate toate ceștile englezești de altădată, ca să continue povestea cu invitația la ceai. Prin urmare, dacă vreți să intrați într-o lume fermecată nu ocoliți sala din Piața Lahovari, pentru că vreme de o reprezentație veți fi cuprinși de o magie, care va avea darul să vă facă să uitați de tot și toate, fără să încercați să trageți un fum dintr-o pipă ademenitoare și revenind la foneticul Alis, Alisî fiind deja plecată peste mări și țări, în străvechiul Cathay.

Marius Manole, în pielea lui Patrick Dewaere

Două străzi mai jos, la Ceainăria Serendipity (vezi pelicula din 2001, spre a înțelege numele), pe Dumbrava Roșie, a fost premiera și totodată comemorarea unui actor francez, care, la 35 de ani - acum trei decenii, pe 16 iulie - Patrick Dewaere, își punea capăt zilelor. Ideea rememorării unui personaj real care a lăsat dâră i-a aparținut lui Radu Rădescu, mare pasionat de film și muzică, dar care de data asta a mers mai departe de mutele clasice, ajungând să stârnească interesul celor aflați într-o grădină, într-o seară magică, să vadă cândva integral,  o peliculă precum „F… comme Fairbanks“/„Cu F de la Fairbanks“ și cu ocazia asta să-i dea o nouă șansă în a fi descoperit de unii, abia acum, a celui care a făcut cuplu cu Mary Pickford, logodnica Americii.

Lui Dewaere (a nu se confunda cu Patrick Dempsey din„Anatomia lui Grey“, cum bine ironiza autorul omagiului) a fost ales și acceptat un vulcan, la fel de pasional ca originalul: Marius Manole. Avea trei ani când răzvrătitul Dewaere, după ce terminase de turnat un film, care se chema cinismului post-factum „Paradisul pentru toți“, trăsese câteva cadre pentru Lelouch, unde, în scenariul despre Edith Piaf, unde urma să-l joace pe Marcel Cerdan (boxerul ortodox, supranumit Bombardierul Marocan, și el dispărut tragic, într-un accident de avion) și-a închiriat o cameră la hotel (alt titlu din filmografia sa: „Hôtel des Amériques“) și ca să demonstreze că există o „Serie neagră“ (unde parteneră i-a fost Marie Trintignant, a fost ucisă de amantul ei, Bertrand Cantat, cântărețul rock, membru al formației… Noir Désir, într-un hotel din Vilnius), s-a împușcat.

Ca să citez din alte titluri, sigur că ar fi avut nevoie de un „Psy“, pentru că se trezise că avea un „Beau-père“/ Un tată vitreg“, fusese adesea „Un mauvais fils“ / Un băiat rău“ despre care nu se putea afirma că n-ar fi avut probleme/ „Pas de problème“ și pentru care mulți și multe  și-au pregătit batistele / „Préparez vos mouchoirs“ pentru că-l îndrăgiseră pe golănelul genial, care nu voia să fie un nou Belmondo. Și apropo de asta, venise cu marele star în România în 1970, unde s-a turnat „Mirii anului II“ și unde se pare că i-a plăcut la Șura dacilor și unde, de altfel, mulți ani mai târziu avea să vină și colegul său de generație și de film cult și scandalos - „Les Valseuses“ - nimeni altul decât  Gérard Depardieu.

Pândiți când s-o mai ține acest One Man Show Marius Manole în pielea lui Patrick Dewaere, acompaniat de un jazzdezz, de un sound designer minunat Alin Zăbrăuțeanu, sub cerul înstelat (neapărat să ascultați îndemnul lui Radu și să vă uitați cu jind spre astrele îndepărtate ), cu un Matte sau un cockteil la îndemână și să vărsați un strop, pentru un suflet călător și chinuit. O să aflați mai multe povești de dragoste, o să vedeți o Miou-Miou, o pisicuță care în realitate zgârie rău, inspiră pasiuni și e cu totul altfel decât așa cum am (re)descoperit-o noi în „Concertul“ lui Radu Mihăileanu, unde era impresarul manipulator al tinerei violoniste întruchipate de Mélanie Laurent.

Cât de nedrepți pot fi uneori cei ce decid premiile César, (Oscarul franțuzesc), unde a fost multinominalizat și niciodată premiat,  cum a cântat Dewaere cu Françoise Hardy, cea care a  venit cândva la Cerbul de Aur, și cine era marele lui rival,  al mustăciosului păcătos, impetuos și fumător înrăit:  Julien Clerc (merită să-i ascultați o melodie pe YouTube, de exemplu „Femmes je vous aime“). Și, mai ales, să fiți la curent cum Patrick Dewaere a contribuit, fără să știe, ce-i drept, la căderea Zidului Berlinului, o descoperire cu valoare memorialistico- arheologică  pe care i-o datorăm lui Radu Rădescu, care ni l-a readus, într-o ședință de pseudo-spiritism muzicalo-cinematografic pe Dewaere cel adevărat.