Ultimele știri ⏱️România alege România la EURO 2024 Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

În bârlogul dragonului

0

Publicat: 20.12.2013 16:26

Ultima actualizare: 08.08.2022 01:04

CĂLĂTORIE Regizorul neozeelandez Peter Jackson continuă istorisirea odiseii hobbitului Bilbo Baggins şi a tovarăşilor săi, în cea de-a doua parte a trilogiei, intitulată „Dezolarea lui Smaug“.

Trebuie spus de la bun început că acest al doilea film al trilogiei „Hobbitul“ are mai mult zvâc decât precedentul, „O călătorie neaşteptată“, lansat pe piaţă exact cu un an în urmă. Aceasta, bineînţeles, pentru că istorisirea materialului narativ din romanul lui J.R.R. Tolkien, publicat în 1937, a ajuns într-o fază mai avansată şi, automat, mai plină de mister şi dinamism.

Racord cu „LOTR“

Fără să mai vorbim că, după cum se ştie, scenariştii seriei – printre care însuşi Peter Jackson, ca şi regizorul Guillermo del Toro, cel care trebuia să realizeze iniţial „The Hobbit“ –, considerând probabil că romanul original al lui Tolkien nu are suficient potenţial cinematografic, au introdus multe personaje create iniţial de-abia în „The Lord of the Rings“ şi au înnodat firele narative cu ceea ce ştim că se va întâmpla ulterior, în saga hobbitului Frodo şi a tovarăşilor săi.
Apar astfel lucruri cu care nu avea nicio treabă romanul inspirator: diversele triburi de elfi, personaje precum Legolas sau Galadriel (fără să mai vorbim de elfiţa Tauriel, un personaj inventat ad-hoc), ameninţarea „ochiului“ Sauron (prezentat, acesta, într-un mod şi mai spectaculos decât în „Stăpânul Inelelor“) etc.

Al doilea din trei

Nu mai avem de-a face cu începutul greoi al călătoriei hobbitului Bilbo Baggins şi a tovarăşilor săi pitici/gnomi (părăsirea Comitatului şi înaintarea în Pământul-de-Mijloc) şi cu interminabilele lor lupte cu orci/căpcăuni, care oarecum ajungeau să plictisească în primul film.

În primul rând, acum, acţiunea este mai variată şi mai diversificată, se înmulţesc tipurile de creaturi întâlnite în calea eroilor (păianjeni, elfi, oameni, diverşi monştri, dragonul Smaug etc.), poveştile celor implicaţi sunt mai complexe şi mai pline de „miez“. Prin urmare, impresia este că cele peste două ore şi jumătate, cât durează filmul, sunt mai uşor de suportat decât data trecută.

Evident că „datoria“ unui fan adevărat al scrierilor lui Tolkien şi al adaptărilor cinematografice conexe este să vadă filmele cu sfinţenie, pe măsură ce acestea apar în preajma Sărbătorilor de Iarnă. Odată bifat acest „ritual“, pot veni şi eventualele comentarii, în măsura în care admiratorul respectiv are şi spirit critic. Al treilea şi cel din urmă film al trilogiei, pe numele său „There and Back Again“ / „Acolo şi înapoi din nou“, va fi lansat aşadar peste încă un an, în iarna lui 2014, în aceeaşi perioadă apropiată Crăciunului.

Graţioşii elfi

Aşa cum spuneam, dacă în primul film punctul maxim de interes era cel al apariţiei legendarei creaturi Gollum (în premieră, de fapt, pentru că acţiunea „Hobbitului“ se desfăşoară înainte de cea din „Stăpânul Inelelor“), aici avem de-a face cu alte momente de vârf. În primul rând, minunatele apariţii ale elfilor „de pădure“: îl avem pe „celebrul“ Legolas (Orlando Bloom, într-o revenire de senzaţie), precum şi pe „elfiţa“ Tauriel (Evangeline Lilly), un personaj nou-creat de scenariştii filmului.

Apoi, creatorii efectelor speciale se autodepăşesc odată cu realizarea a însuşi dragonului Smaug, un personaj-cheie în sine al poveştii („interpretat“ totuşi, prin procedeul „motion-capture“ / „captarea mişcării“, de un actor uman: Benedict Cumberbatch). Apariţia oamenilor din Oraşul Lacului asigură nişte conflicte de toată frumuseţea, în care excelează lealul luntraş Bard (Luke Evans) şi verosul Mai-mare al aşezării (Stephen Fry).

Un fenomen mondial

În mod ciudat, dacă în ce priveşte seria „Stăpânul Inelelor“ (2001-2003) obiecţiile „puriştilor“ tolkienieni se îndreptau în primul rând în ceea ce priveşte sacrificarea complexităţii narative a cărţii autorului britanic şi lăsarea pe dinafară a o mulţime de personaje şi situaţii, acum lucrurile stau exact invers. Un cunoscător al originalului literar ar putea obiecta tocmai la exploatarea „la sânge“ a fiecărui detaliu imaginat de prodigiosul Tolkien.

Totuşi, scenariştii filmului – printre care însuşi regizorul Peter Jackson şi alt regizor, mexicanul Guillermo del Toro, cel care trebuia iniţial să realizeze proiectul – îşi permit să sacrifice complexitatea iniţială a unui personaj ca omul-urs Beorn (Mikael Persbrandt), probabil considerat mai puţin „cinematografic“.

Profesorul oxfordian de filologie clasică J.R.R. Tolkien şi-a scris şi publicat, în anii ’30, cartea în primul rând pentru prietenii săi literaţi din grupul Inklings şi pentru propriii copii, folosindu-şi într-un mod atractiv profunda erudiţie; prin urmare, nu bănuia fenomenul mondial căruia îi va da naştere în următoarele decade. Aşa cum spuneam însă şi anul trecut, la premiera primei părţi a seriei, acolo unde Tolkien povestea, cu un talent uriaş, Jackson nu face altceva decât să ilustreze, nemailăsând cine ştie ce spaţiu imaginaţiei receptorului.

Alex. Leo Şerban despre „LOTR“

Toate bune şi frumoase: seria „Hobbitul“ excelează în ce priveşte aspectele legate de industrie şi tehnică implicate, cu alte cuvinte ale meşteşugului. În ce priveşte însă cele propriu-zis artistice, nu strică să ne reamintim ce scria regretatul critic de film Alex. Leo Şerban, la premiera primului film din seria „Stăpânul Inelelor“, text reprodus în cartea sa „De ce vedem filme“.

Culmea, un mare critic – dar din punct de vedere strict al „gradului zero“ al limbajului cinematografic – al „fenomenului“ LOTR a fost însuşi regretatul Alex. Leo Şerban, care vedea în el „o tabula rasa a Cinematografului aşa cum este iubit de cinefili – o aventurare galopantă înspre un hibrid mutant şi un orizont digitalizat“. „Isterie adolescentină? Supralicitare nervoasă ca răspuns la obiecţiile unora ca mine, iute taxaţi drept «încuiaţi» (LOTR meets Harry Potter;-) )? «The Miracle I Call LOTR» a devenit mantra celor pe care, într-un exces de sinceritate nesăbuită, i-am numit «secta LOTR». Căci, în ciuda negărilor şi dezminţirilor iritate ale tuturor acestor fani, LOTR este, categoric, nu (doar) un film şi nu un (simplu) «fenomen cinematografic»; este o religie – cu «Dumnezeul» Tolkien în ceruri, «Mântuitorul» Jackson, Graal-ul în chip de Inel, «Marele Preot» Gaandalf (sic!) şi «Parsifalul» Frodo trimişii lui pe pământ. Un soi de ecumenism literar-cinematografic New Age (s.n.). Şi totuşi, Memoria... Mai este ea astăzi posibilă? FSI (“Fenomenul Stăpânul inelelor” – n.n.) demonstrează limpede că nu. (...) Bombardaţi de mesaje insistente care cheamă la unanimitate afectivă, de dictatura culturii cool şi de tropismele gregarităţii, fanii LOTR privesc LOTR probabil exact aşa cum contemporanii fraţilor Lumière priveau Sosirea trenului în gara La Ciotat: cu spaimă şi uluire. Întoarcere la inocenţa infantilă. Mai bine de un secol mai târziu, reflexele sunt aceleaşi, deşi Cinematograful s-a schimbat de nenumărate ori; puţini mai ştiu însă, din păcate, şi cum“, scria Alex. Leo Şerban într-un splendid şi de neuitat eseu despre „FSI“ (Alex. Leo Şerban, FSI (Fenomenul Stăpânul inelelor), în Alex. Leo Şerban, De ce vedem filme, Ed. Polirom, 2006, pp. 126-134), publicat odată cu apariţia pe ecrane a mega-opusului peterjacksonian. „Pentru că a fost arătat, Trecutul (întotdeauna o utopie...) nu are de ce să mai existe: Newspeak-ul cinematografic a înlocuit mărturiile încă vii conform cărora un Trecut al celei de-a şaptea arte a existat într-adevăr“, conchidea criticul de film român, printr-o îndrăzneaţă referire la Orwell. (Cu 30 de ani în urmă, eseistul Iordan Chimet avea o cu totul altă viziune despre „înfrângerea“ cinematografului: „Ce a făcut altceva cinematograful în aceste ultime decenii decât de a-şi sacrifica inocenţa şi naivitatea – pe care oricum le-ar fi pierdut, dar nu aşa curând – pentru orgoliul de a concura literatura şi metafizica (s.n.)“!).