"Clubul select" al vedetelor gay

La Happpy Hour, Măruţă: Ia spune telespectatorilor noştri despre planurile tale de vacanţă. Unde mergi şi, mai ales, cu cine mergi? Vreo prietenă secretă pe care să o răpeşti către o plajă cu nisip alb şi fin?

Vedeta masculină .... (la alegere, inseraţi voi un nume): Ai dreptate cu plaja, dar trebuie să îţi spun şi ţie şi celor care ne urmăresc că nu e vorba de o prietenă, ci de prietenul meu .... (inseraţi voi ce nume vă place mai mult). Suntem împreună de doi ani, îl iubesc foarte tare şi am vrut ca acest lucru să nu mai fie un secret sau ceva de care să îmi fie ruşine, începând de astăzi.

Măruţă mimează (destul de prost) că este şocat, deşi, bineînţeles, dezvăluirea bombă era planificată de producători, împreună cu PR-istul vedetei.

Mda. Toată treaba asta e doar o fantezie de-a mea pâna una alta, din păcate. În România nici nu vede cineva avantajele unui astfel de gest şi nici nu îşi găseşte cineva curajul minim pentru un astfel de pas. Încă suntem departe de un moment Ricky Martin care să pună capăt în sfârşit şirului interminabil de speculaţii, ipoteze şi îndemnuri de genul "Hai, domne, recunoaşte odată, ce naiba, toată lumea ştie că nu eşti hetero". Sau de un moment Jodie Foster.

Nu, noi încă suntem la stadiul Tom Cruise sau John Travolta. De fapt, suntem şi mai departe de asta pentru că, în România, dacă îi spui unei gospodine respectabile despre bărbatul ei favorit pe care îl vede la televizor, un bărbat foarte diferit de soţul ei, pentru că se îmbracă rafinat, e îngrijit tot timpul, vorbeşte elegant şi sărută mâiinile doamnelor, că acesta este gay, nu o să te creadă. Pur şi simplu o să refuze realitatea: nu se poate, cum, aşa un bărbat de treabă să fie homosexual, nu există aşa ceva. Sau dacă, la un moment dat, cineva oarecare o să transmită declaraţii în presa mondenă cum că solista cutare de muzică de petrecere este lesbiană, Adriana Bahmuţeanu o să apară foc şi pară şi o sa spună că solista ”nu are apucături din astea.” (de parcă a fi gay sau lesbiană poate fi descris cu o astfel de expresie.)

Dar de ce sa facă vreo celebritate aşa un pas? De ce ar recunoaşte public că are un partener de acelaşi sex? De ce e treaba oricui ce face cântăreţul cu vocea de multe octave sau designerul de lenjerie în viaţa lui personală? De ce să impunem cuiva să recunoască public că e gay? Doamne fereşte, nu impune nimeni nimănui. Coming out-ul este un moment important dar şi foarte personal, intim, şi trebuie gândit şi plănuit foarte bine.

Dar asta nu înseamnă că nu aşteptăm cu sufletul la gură un astfel de moment. Pur şi simplu pentru că noi, oamenii simpli gay şi lesbiene şi bisexuali, avem nevoie de eroii noştri, de oameni care să ne inspire cu curajul de a nu se mai ascunde de restul lumii. Curajul de a putea fi deschis în legatură cu omul pe care îl iubeşte, chiar dacă se întâmplă ca omul acela să aibă acelaşi sex cu vedeta în cauză. Avem nevoie să vedem că aşa ceva este cu adevărat posibil. Şi exemplul lui poate deveni fantezia noastră, lucrul pe care ni-l putem dori, pentru că, pâna una alta, habar nu avem că se poate.

De fapt, ca să fiu mai dur, nu e numai o aşteptare a mea, dar cred că este şi un fel de responsabilitate a lui. Sunt aproape sigur că, undeva, adânc, când refuză să recunoască si se eschivează, uneori puţin jenant, de întrebările subtile ale jurnaliştilor, ştie, sau măcar simte, că undeva, într-un oraş mic şi amărât, un adolescent care simte că e diferit de ceilalţi colegi şi caută şansa oricărei minime validări, va fi mai dezamăgit şi mai trist şi se va simţi şi mai singur şi neînţeles.

Asta e responsabilitatea pe care o poartă oamenii importanţi care nu au curajul să fie ei înşişi, fără măcar să aibă ceva grav de pierdut. Până una alta, ne uităm de la foarte mare distanţă la Ricky Martin şi la Jodie Foster, la eleganţa şi sinceritatea cu care Jodie i-a mulţumit partenerei ei de viaţă pentru susţinere la o ceremonie importantă de premii în industria filmului, îi admirăm şi suntem mândri că aparţinem aceluiaşi club select.