Cât de mult a greşit FMI?

Referitor la ce este vehiculat în media ca fiind un raport confidenţial al FMI şi erori recunoscute, opinia mea este că FMI s-a confruntat cu o situaţie cu totul si cu totul excepţională ca problematică, din punct de vedere al procedurilor şi modului în care a lucrat în „echipă”. Sunt deci mai multe aspecte de examinat.

Unul ţine de criza propriu-zisă, care nu are egal în perioada de existenţă a FMI, a institutiilor Bretton Woods. În ce priveşte mersul crizei, cam peste tot în lume s-a dat greş în estimări. Parţial ai găsi aici o explicaţie, întrucât cei care transmit semnale adesea aleg să priviligieze un scenariu mai bun pentru a nu nelinişti pieţele mai mult. Dar este evident că modelele cu care s-a lucrat au subestimat dinamica negativă, chiar FMI subliniind multiplicatorii fiscali eronaţi ( impactul subestimat al tăierii cheltuielilor asupra dinamicii PIB-ului). Dar merită să spunem ceva: că FMI a înţeles mai bine ca alţii rolul nefast al abordarilor individuale în zona euro, cu programe care nu erau corelate între ele, care nu beneficiau de sprijinul unor politici comune. Aici, eu zic că experţii acestei organizaţii au fost mai realişti decât cei ai Comisiei (Bruxelles), decât estimari ale unor analişti independenţi reputaţi precum Alesina, Giavazzi, etc.

Unele ţări au insistat în mod miopic numai pe corecţii la nivel naţional fără a accepta o evidenţă eclatantă şi anume, că mai multe programe de austeritate practicate în acelaşi timp într-o arie monetară comună accentuează cercuri vicioase – mai ales dacă ţările care au „spaţiu fiscal” nu încearcă să limiteze din necazurile celor aflate în situaţia cea mai gravă. Vedem de altfel că, în timp, au fost iniţiate unele măsuri de stimulare a unor investiţii (prin BEI, de exemplu) şi, mai ales, s-a dat frâu BCE să acţioneze ca împrumutător de ultimă instanţă. Dar totul a fost prea încet şi cu inconsecvenţe.

Una peste alta găsim aici elementul cheie care explică de ce în SUA criza financiară este mai bine gestionată decât în Europa; fiindcă pe continentul nostru criza financiară se împleteşte cu criza zonei euro

Vedem că şi proiectul Uniunii Bancare este minat de lipsa de decizie în a promova soluţii la nivelul zonei euro, ceea ce va zdruncina în continuare eforturile de a rezolva această criză. FMI a avertizat şi în legătură cu legătura ombilicală între situaţia băncilor (cu portofolii de credite neperformante ) şi starea bugetelor publice, sau privind cât de bune au fost testele de stres. În plus, unele ţări au refuzat să pună în mişcare Mecanismul pentru Stabilitate Financiară, care ar fi trebuit să ajute ruperea acestei legături teribil de ameninţătoare. Una peste alta găsim aici elementul cheie care explică de ce în SUA criza financiară este mai bine gestionată decât în Europa; fiindcă pe continentul nostru criza financiară se împleteşte cu criza zonei euro, care ilustrează incapacitate de guvernanţă, disonanţe între guverne, în pofida unei retorici optimiste, nu arareori.

Cât priveşte aspecte procedurale, aici trebuie spus că FMI a a€œmladiat” propriile reguli pentru că nu avea ce să facă în condiţiile date. Dar să nu uităm că nicio regulă nu este un dat pentru vecie. Esenţial însă este ca schimbarea unor proceduri (reguli) să se facă în mod justificat, plauzibil. Sunt unele ţări/economii emergente care au reproşat FMI că au făcut în anii de criză ce nu ar fi făcut în cazul unor ţări din alte regiuni ale lumii, în alte episoade de criză (vezi Asia între anii 97-99). Pe de altă parte, argumentul conform căruia criza zonei euro periclitează economia globală prin implicaţii nu este un argument de tip self-serving; este o realitate dramatică. De meditat asupra unui aspect este, totuşi, necesar. Dacă FMI a fost pus la treabă preponderent în sprijinul ţărilor UE (nota bene: grosul finanţărilor acordate de FMI în ultimii ani a mers spre Europa... ceva de neimaginat acum 10-15 ani), alte ţări din lume au de ce să fie intrigate de neputinţa guvernelor ţărilor din zona euro de a găsi o cale eficace la criză. Au dreptate, în opinia mea, cei care arată fractura între ţări creditoare şi ţări debitoare, care este provocată în principal de design-ul prost şi aranjamente de politici defectuoase în zona euro - dincolo de erori de politici naţionale. Şi dacă aşa este, acest design trebuie schimbat tot cum alte politici trebuie introduse. Uniuna Bancară este un demers binevenit, dar şchioapătă serios.

În fine, în ceea ce priveşte a€œechipa: aici situaţia este complicată rău. Întrucât se împletesc viziuni uneori diferite, cu interese care nu sunt mereu congruente. Ţările creditoare vor să contribuie cu cât mai puţin, din varii motive. BCE are şi ea abordări care nu mereu sunt în empatie cu ce vrea Comisia. Berlinul a avut întotodeauna un cuvânt decisiv. Şi este principal oponent al mutualizarii datoriilor. Au mai fost şi erori regretabile; una flagrantă fiind declaraţia nenuanţată că cei cu depozite în bănci din ţări UE vor participa la operaţiuni de bail in. Şi mai sunt şi alte vorbe hazardate.

Cât priveşte România, FMI a subestimat, ca şi alte centre de analiză, probabiala cădere economică din 2009. Eu am fost surprins de anticiparea având în vedere deficitele externe de două cifre, care odată cu „€œsudden stops” (îngheţarea pieţelor financiare) nu aveau cum să nu provoace o diminuare majoră a activităţii economice interne. FMI, ca şi Comisia de altfel, au subestimat importanţa absorbţiei fondurilor europene, ca mijloc de politică anticiclică - €“de contracarare a comprimării economiei private şi inevitabilităţii unei corecţii a deficitelor economiei noastre. Pachetul de asistenţă financiară externă a fost necesar.

Fapt este că trăim o criză a suprafinancializarii unor economii, care are un caracter structural, care va dura; Aici găsim explicaţia pentru care se reuşeşte aşa de puţin în încercările de stimulare economică. Criza profundă are efecte sociale şi politice ce se extind. Iar România este prinsă în acest vortex nenorocit având cu propriile slăbiciuni de ordin instituţional şi legate de înapoierea economică (chiar dacă între 2000-2008 s-a realizat un proces de convergenţă economică, dar fragil, bazat pe un model de creştere, probabil, epuizat).