Leul fără frontiere (2)

Decizia din 1991, privind trecerea (treptată) la convertibilitatea leului, se referea numai la plăţi şi încasări privind operaţiunile de import-export, servicii şi alte lucrări. Convertibilitatea din 1991 era internă, în sensul că producea efecte numai în spaţiul pieţei valutare româneşti. Şi era limitată, pentru că inducea foarte multe restricţii.

Acest tip de convertibilitate a început să funcţioneze în România la 11 noiembrie 1991, când s-a procedat la unificarea cursurilor valutare. De atunci, an de an, au intervenit măsuri care au dus la relaxarea pieţei valutare. Convertibilitatea de cont curent a rămas internă, dar, în ceea ce priveşte caracterul limitativ, de atunci şi până la convertibilitatea totală de la 1 septembrie 2006, rând pe rând au tot fost ridicate restricţii.

*

De reţinut că şi înainte de noiembrie 1991, în pregătirea trecerii la convertibilitate, au fost ridicate restricţii privind banii şi piaţa. Cea dintâi decizie importantă fiind trecerea (tot treptată) la liberalizarea preţurilor, la 1 noiembrie 1990. Inflaţia declanşată atunci a condus la o gravă confuzie, fiind asociată liberalizării preţurilor. Deşi România a trecut prin procese inflaţioniste şi înainte de ’90. Cu toptanul. Inflaţie galopantă. În anii ’80, preţurile au sărit în aer iar leul şi-a pierdut valoarea. Căci numai în aparenţă leul era stabil. Cum tot numai în aparenţă erau stabile şi preţurile.

Fiindcă preţurile erau stabile… pe hârtie. În magazine însă, vânzătorii oficiau în faţa rafturilor goale. Mărfurile, tot mai puţine, ieşeau pe uşile din dos şi erau vândute la preţurile pieţei negre, în continuă creştere. Ca şi valuta.

Cât despre leu… era atât de anemic încât nici la mită nu-l mai accepta nimeni.

Corupţia, în floare şi pe atunci, îşi avea propriile monede de schimb: de la băuturi fine, ţigări scumpe şi cafea la brânză, ulei şi zahăr. Nu venise încă vremea vilelor şi a limuzinelor.

Dacă inflaţie am avut şi până în decembrie ‘89, la 1 noiembrie ‘90 ce-a mai fost? Nu atunci a început inflaţia în România? Desigur, nu. La 1 noiembrie 1990 a început să se pună ordine în inflaţie: preţuri care începeau să fie libere şi adevărate, stabilite pe piaţă, măsurători exacte, comunicare sistematică a ratelor inflaţiei, cele lunare şi cele anuale. Sistem specific economiei de piaţă. Acum, după 23 de ani, inflaţia a ajuns la cota anuală cea mai de jos: 1,8 la sută. Am îndurat însă ani mulţi de inflaţie galopantă fiindcă au funcţionat şi vechile reflexe. De prea multe ori autorităţile au blocat procesul de liberalizare. Aşa au fost păcălite şi creşterea economică, şi preţurile. Fără să observăm, multă vreme, că societatea românească şi-a furat singură căciula. Importantă e însă tendinţa actuală. Din 2000, inflaţia s-a transformat în dezinflaţie. Apoi, dezinflaţia s-a consolidat.

E drept că, în România, în condiţii specifice, liberalizarea preţurilor a impus politici monetare restrictive. Ca la şah. Deschiderile posibile sunt multe,  dar banca centrală n-a putut începe decât cu unele piese. După mai multe deschideri relativ reuşite, lucrurile s-au complicat din cauza întârzierii reformelor structurale.

*

Prima lecţie pe care ne-a predat-o inflaţia a fost aceea că politica monetară nu se face în laborator. Ea se face într-o ţară concretă, cu o economie concretă. Ar fi fost o nesăbuinţă să fie concepută o politică monetară cu spatele la realitate, la viaţa noastră de zi cu zi. În ţara noastră, concretă, era de neconceput ca banca centrală să urmărească în mod consecvent şi să lovească ţinte multiple. Ajustarea contului curent, bunăoară, a impus deseori folosirea cursului de schimb ca ţintă a politicii monetare. Dar atunci când moneda naţională se deprecia, contribuind la restrângerea deficitului de cont curent, presiunile inflaţioniste creşteau.  Grea problemă. Pentru că, în fiecare etapă, bătălia cu inflaţia a fost cel dintâi obiectiv al Băncii Naţionale.

Ani în şir, chiar şi în anii când BNR a trecut oficial la strategia de ţintire directă a inflaţiei, nu şi-a luat ochii de pe cursul de schimb. Din două considerente. Primul: conservarea câştigurilor în contul curent şi reducerea  deficitului extern nu se pot face cu spatele la cursul de schimb. Al doilea: consolidarea  rezervei valutare. A fost promovată o politică de flotare controlată a leului, ceea ce înseamnă susţinerea intervenţiilor băncii centrale pe piaţa valutară. Treptat, leul a început să se aprecieze în termeni reali. O asemenea modificare de politică monetară a avut un impact pozitiv în sensul temperării inflaţiei. Dar au apărut consecinţe negative în planul deteriorării contului curent. Apoi leul, în condiţiile crizei globale, a intrat într-un nou recul. Ca şi întreaga economie.

*

În anii din urmă, politica monetară a intrat în linia întâi a războiului cu inflaţia, obiectiv devenit nu doar prioritar, ci şi fundamental. În condiţiile concrete ale României, ţinând cont de experienţa acumulată, acest obiectiv fundamental a devenit ţinta politicii monetare. Fapt ce îi asigură compatibilitatea cu obiectivul fundamental al Băncii Centrale Europene. Pe termen mediu şi lung, abordarea perspectivelor politicii monetare va fi făcută numai prin prisma principiilor economiei de piaţă şi ale democraţiei constituţionale, urmărind integrarea postaderare a României in Uniunea Economică si Monetară Europeană. Din 2000, procesul de dezinflaţie e o realitate continuă, consolidată. Acum, în vreme de criză, bătălia cu inflaţia e mai grea ca oricând. Dar bătălia aceasta începe să fie câştigată.

Dar acum suntem departe, foarte departe de întâmplările de la începutul anilor 1990, când în fiecare mişcare a leului în raport cu dolarul începea să fie luat în seamă faptul că şi banii au un preţ! În tranzacţiile interne, fiecare monedă (leu, franc, liră, dolar etc.) căpătând un preţ,  în raport direct cu puterea ei de cumpărare. Pe piaţa noastră internă, până în anii 2000, datorită inflaţiei explozive, leul a cunoscut o puternică depreciere. Moneda mai are însă un preţ: cel exprimat în alte monede, cu care se compară valoric. Economiştii numesc acest tip de comparaţie paritate. Iar unitatea de măsură este cursul.

*

România, până în decembrie 1989, a folosit în raport cu dolarul SUA cursuri multiple. A existat un curs oficial: 1 dolar fiind egal cu  4,47 lei. Şi un curs pentru operaţiuni necomerciale: 1 dolar fiind egal cu 9 lei. Un alt curs era pentru operaţiuni comerciale: 1 dolar egal cu 15 lei. Toate aceste trei cursuri au fost impuse prin decizii administrative. Dar nici unul dintre ele nu exprima paritatea reală dintre leu şi dolar.

La 1 februarie 1990 s-a trecut la cursul unic al leului, în raport cu dolarul. Un curs oficial, stabilit tot prin decizie administrativă. Preţul iniţial: 1 dolar era egal cu 21 lei. Era, de fapt, o „cotaţie” arbitrară, care nu ţinea seama nici de puterea de cumpărare a leului, nici de raportul real leu-dolar, care să exprime mersul economiei româneşti. Practica de la noi, asemănătoare „obiceiurilor” moştenite de  toate fostele ţări comuniste, se deosebea însă de cea internaţională. De mai mulţi ani, scrâşnind din dinţi, pieţele bancare abandonaseră „cursurile fixe”, acceptând „flotarea”. Adică stabilirea preţului fiecărei monede naţionale pe pieţe valutare, la acel nivel la care „se împacă”, pe piaţă, în raport cu nevoile concrete, cererea şi oferta de bani. Zilnic, pe baza confruntării cererii şi ofertei, pe pieţe se înmulţeau tranzacţiile valutare. Banca centrală, în fiecare ţară, făcea media acestor tranzacţii şi calcula cursul zilei. La noi, în schimb, în anul 1990 s-a păstrat vechiul sistem: cursul fix. Au avut loc, totuşi, două devalorizări oficiale. După prima, 1 dolar se vindea cu 35 de lei. Cea de-a doua a urcat cursul: 1 dolar era egal cu 60 lei.

*

Din februarie ’91 însă, a luat naştere şi la noi piaţa valutară.  S-a pornit de la un dolar de 200 de lei şi s-a ajuns, în câteva luni, la un dolar de 300 de lei.

În tot acest timp însă, opera şi un curs oficial, potrivit căruia un dolar  costa doar... 60 de lei. Marile companii de stat veneau la bancă şi cumpărau dolari pentru importurile lor. La cursul oficial: un dolar era plătit doar cu 60 de lei.  În timp ce firmele mici, care nu făceau importuri socotite vitale, plăteau dolarul cu 300 de lei. În felul acesta era întreţinută iluzia că... dolarul e ieftin în România. În toamna lui ’91, cursurile s-au unificat. S-a renunţat la cursul oficial. Mulţi dintre cei care, atunci, au pierdut iluzia dolarului ieftin – şi mincinos! –, ce le dădea senzaţia că sunt rentabili, în timp ce ei risipeau resurse, nu şi-au revenit niciodată. Din acest motiv – pentru că s-a făcut mult caz în jurul acestui subiect – societatea noastră, în general, a căpătat o sensibilitate accentuată, bolnăvicioasă chiar, faţă de căderea cursului de schimb al leului. Întreţinută, îndeosebi, de reticenţa mediilor politice. Deşi cel dintâi loc în care se vede cine pierde şi cine câştigă este piaţa valutară. Fiindcă pe această piaţă se fac cursurile: acest termometru capabil să spună un adevăr esenţial, când pieţele sunt libere. Şi anume: de câtă monedă naţională este nevoie  pentru a cumpăra cantităţi determinate de mărfuri sau servicii străine; ori câtă monedă naţională poate fi obţinută în schimbul monedei străine ce reprezintă contravaloarea mărfurilor şi serviciilor vândute în străinătate. Vrei să vezi cât eşti de competitiv, laşi piaţa liberă să-ţi spună adevărul. Vrei să afli o minciună, ştrangulezi piaţa şi vei obţine un curs „frumos”. Preţul minciunii fiind enorm: stagnare şi sărăcie.

*

În noiembrie 1991 cele două cursuri s-au unificat. A rezultat un curs unic, căruia i s-a stabilit şi un reper, pe baza cursului de revenire la export: 1 dolar = 180 de lei! Unele surse guvernamentale au numit acest moment,  nu fără oarecare „pompă”, convertibilitatea leului. Era însă vorba despre o convertibilitate internă. Parţială sau, mai exact, limitată. Ea se referea numai la operaţiuni de cont curent.

Sistemul valutar românesc începea să funcţioneze. Încasările valutare, care erau mult întârziate în vechiul sistem, au cunoscut un ritm îmbunătăţit. Înregistram un proces real – deşi nu spectaculos – de redresare a lichidităţilor valutare. Acesta era un prim aspect. Un al doilea aspect avea în vedere creşterea ofertei de valută la licitaţiile interbancare. Deprecierea leului era însă un proces necesar, care nu putea fi evitat. Era evident că această depreciere avea să se producă. A fost însă mai puternică decât erau aşteptările.