Octavian Cotescu, în buletin, Coteţ. „Actorul cenuşiu“ căruia regizorul Liviu Ciulei i-a oferit roluri principale

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Octavian Cotescu, un profesor de actorie uneori blând, alteori exigent, a interpretat roluri în film şi în teatru, a fost directorul-adjunct Eugen din „Operaţiunea Monstrul“ şi personaj în spectacolele unor regizori precum Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie. După ce cădea cortina, devenea soţul actriţei Valeria Seciu şi deputat de Bucureşti în Marea Adunare Naţională.

Deşi a trăit numai până la 54 de ani, Octavian Cotescu şi-a echipat personajele cu replici şi gesturi haioase sau dramatice, în funcţie de context, însă multe dintre ele puternice şi greu de uitat. Pentru cei care vor să se înveselească, schiţa „Revelion în doi“, din 1972, de Ion Băieşu, în regia lui Titi Acs, ar putea fi binevenită chiar şi înainte de Paşte. O seară în care Octavian Cotescu (Costel), îmbrăcat în pijamale, împodobeşte, în sfârşit, bradul, iar Coca Andronescu (Tanţa), cu un şorţ înflorat legat la spate, pune masa de Sărbători. 

Costel: „Bă, Tanţo, bă, bradu-i gata. L-am împodobit. Ia uite!

Tanţa: Care brad, Costele?

Costel: Păi, da’ ăsta ce-i?

Tanţa: Vai, păi, ciulinele ăsta prăpădit e brad, dragă? Parcă l-ai smuls direct din Bărăgan! Aşa ceva creşte şi la noi la Lehliu, de-l duce vântul rostogol ca pe o minge de fotbal. Că te-am rugat… Te-am rugat să-mi aduci şi mie un brad adevărat, care să-mi umple casa cu mirosul lui de ozon natural.

Costel: Îhîhî... Plângi şi tu, bă Tanţo, ca să n-adormi dea-n picioarelea... Păi, tu ştii ce-nseamnă s-aduc în casă un brad adevărat? Păi, mai întâi trebuie să stai la coadă, acolo, în piaţă ceasuri întregi şi să fii atent să nu te fure ăia la metraj! P-ormă ce te faci cu el după Revelion? Ce te faci? Că nu poţi să-l pui pe foc că n-ai sobă! Şi nici după terasă nu poţi să-l arunci, că poate să cadă în capul unuia cu relaţii şi te-amendează, Doamne fereşte! Şi p-ormă dacă ia foc din te miri ce, ce faci? Ardem noi aici ca nişte produse lemnoase, cu toate bibilourile noastre, cu tot apartamentul nostru? Cu tot blocul nostru?“. 

Artist din clasa a VI-a

Octavian Cotescu s-a născut pe 14 februarie 1931, la Dorohoi, în judeţul Botoşani, iar numele lui era, de fapt, Octavian Coteţ. Tatăl său, Ilie Coteţ, lucra la CFR, pe când mama, Anastasia Lazăr, era casnică. În copilăria viitorului actor, tatăl a fost nevoit să se mute cu munca la Iaşi, aşa că au ajuns toţi în pavilioanele CFR din cartierul Copou. Cotescu n-a fost apropiat de bunicii paterni, locuitori ai comunei Miroslava din acelaşi judeţ, însă vara se ducea cu mama şi cu sora lui, Mioara, cu trei ani mai mică, la Botoşani, la bunicii materni. 

   

Nu obişnuia să le dea de furcă părinţilor şi a fost şi un elev cuminte. Între 1938 şi 1942, a urmat cursurile Şcolii primare de pe Strada Toma Cozma din Iaşi şi, din clasa a VI-a, a studiat, de asemenea, la Conservatorul de artă dramatică, la clasa actriţei Gina Sandri Bulandra, sora actorului Tony Bulandra. Ulterior, s-a numărat printre elevii Colegiului Naţional din Iaşi. La scurt timp după ce şi-a început viaţa de liceu, părinţii au divorţat, însă el s-a ocupat mai departe de ceea ce-i aducea bucurie, adică de teatru. „Eram licean prin clasa I sau a II-a, nu-mi amintesc exact, când am văzut la Teatrul Naţional din Iaşi spectacolul «Vicleniile lui Scapin», cu Ştefan Dăncinescu, şi ştiu precis că, în acea joi după-amiază, la aplauze, m-am uitat la Dăncinescu şi m-am văzut acolo, pe scenă, în locul lui, primind aplauzele... “, povestea el într-un interviu pentru revista „Cinema“, în 1972. A făcut tot posibilul să primească şi el astfel de aplauze; a pregătit un spectacol în faţa clasei, la ora de dirigenţie, şi l-a imitat pe Miluţă Gheorghiu din „Coana Chiriţa“. I-a cucerit îndată pe colegi, însă entuziasmul lor n-a fost suficient. Şi-a dorit să ajungă la Conservator cât mai curând, să se simtă „actor de-adevăratelea“. L-a absolvit în 1950 şi a fost repartizat la Teatrul Municipal din Bucureşti, cu toate că şi-ar fi dorit să rămână la Iaşi. 

Imagine indisponibilă

Scenă din spectacolul 

D'ale Carnavalului

 (1966) FOTO: Arhiva Teatrului Bulandra 

„Roluri mici, 

alături de maeştri“

Pe 12 mai 1951, Cotescu a debutat pe scena Teatrului Bulandra, atunci Teatrul Municipal, în rolul lui Piotr, din spectacolul „Pădurea“, după textul dramaturgului Aleksandr Ostrovski, alături de Jules Cazaban, Ştefan Ciubotăraşu şi „sufocanta prezenţă a Luciei Sturdza Bulandra“, cum a numit-o el. A relatat şi că „au urmat câţiva ani în care s-a depănat acea dulce perioadă de ucenicie la care erau supuşi tinerii în Teatrul Lucia Sturdza Bulandra“, vreme în care a jucat „roluri mici, dar întotdeauna alături de maeştri. Simţind parcă tot timpul nevoia, dorinţa tuturor ca eu să cresc“. 

Pe o listă scurtă cu primele lui roluri ar apărea: Valentin din „Să nu spui vorbă mare“, Kolosov din „Liubov Iarovaia“ şi Tom din „Menajeria de sticlă“, din nou cu Lucia Sturdza Bulandra. Experienţa aceasta a rămas importantă pentru el, căci a reprezentat „depăşirea unei etape de maturizare“. După ’60, l-a cunoscut pe Teodor Mazilu, autorul piesei „Proştii sub clar de lună“, inspiraţia lui Lucian Pintilie pentru montarea spectacolului omonim, în 1962, în care Cotescu l-a adus în faţa publicului pe Gogu. Era angajat al Teatrului Bulandra din Bucureşti, dar a colaborat cu Teatrul Mic din Bucureşti şi cu alte instituţii din oraşe precum Satu Mare şi Oradea – dintre colegii lui de scenă au făcut parte Marin Moraru, Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Ştefan Bănică şi Gina Patrichi. 

Către actriţa Tatiana Iekel: „Ce doctoriţă? Menirea ta este teatrul!“

Şi teatrul radiofonic, şi filmul au contribuit la asamblarea drumului său artistic. Când regizorul Gheor-

ghe Turcu i-a propus, Cotescu şi-a făcut curaj şi a intrat în lumea cinematografiei de braţ cu sublocotenentul

Imagine indisponibilă

Dragu, din „Portretul unui necunoscut“. A continuat cu peliculele: „O dragoste lungă de-o seară“, din 1963, şi „Dimineţile unui băiat cuminte“, din 1967, iar în „Bariera“, un film istoric dramatic, în 1972, a avut întâiul rol principal. „Este întâlnirea cu un regizor care a determinat nişte răsturnări capitale în ceea ce se cheamă personalitatea mea de actor. Într-un fel, întâlnirea cu Mircea Mureşan la «Bariera» este echivalentă cu întâlnirea mea cu Mazilu. Până atunci, eu trăiam în teatru ca în mijlocul unei poveşti. Mă simţeam şi mă vedeam ca un interpret al unor senzaţii general valabile. Eram fixat într-o categorie de personaje sensibile, limfatice, cumsecade şi acolo trebuia să şi mor“, spunea Cotescu. „Personajele lui Mazilu m-au întors pe dos ca pe o mănuşă... Acum, la «Bariera», într-un moment în care majoritatea părerilor despre prezenţa mea actoricească erau constituite sau îndreptate spre imaginea unui actor în stare să creeze personaje necruţătoare, de un comic dus până la burlesc sau caricatură“. 

                                                                                                                                                                        FOTO: Cinemagia 

Când nu era el însuşi actor, îi învăţa pe alţii să devină. Se întâmpla în sălile Şcolii Populare de Artă din Bucureşti, unde a lucrat cu jumătate de normă, şi apoi în cele ale Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ (IATC), unde a predat şi a îndrumat mai mulţi actori, printre aceştia Dan Condurache, Horaţiu Mălăele şi Stelian Nistor. Între 1981 şi 1985, a fost şi rectorul instituţiei. Laolaltă cu unii dintre studenţii lui a lucrat piese de teatru. De exemplu, „Opera de trei parale“ de Bertolt Brecht, cu Dan Condurache, Horaţiu Mălăele şi Maria Ploae, şi „Cântăreţa cheală“ de Eugène Ionesco, spectacol din distribuţia căruia au făcut parte Aimée Iacobescu şi Luminiţa Blănaru. Întotdeauna s-a bucurat să împartă experienţa profesională cu actorii tineri, şi-a dorit să muncească cu ei, să le ofere din cunoştinţele lui şi să înveţe de la cei talentaţi. Spontaneitatea lor era oricând oportună. 

Filosofia lui Cotescu

Într-un fel, i-a fost profesor şi actriţei Tatiana Iekel, cu un an mai mică decât el. Au făcut cunoştinţă la Iaşi, în copilărie. „Ne duceam împreună la mai toate spectacolele. Stăteam sus, la cucurigu, şi veşnic impresionaţi de jocul marilor actori din acel timp, discutam mereu, ne puneam mereu întrebări despre teatru“, a povestit ea după ce actorul a murit. El a încurajat-o să iasă în faţa publicului. „Ce doctoriţă? Ce doctoriţă? Menirea ta este teatrul!“, striga el. Mama acesteia, şi ea actriţă, îşi dorea pentru tânăra Tatiana o altă cale, cea a Medicinei. Dar, până la urmă, Iekel a jucat în primul ei spectacol – după o piesă de Molière, „Doctor fără voie“ –, pus în scenă chiar de Cotescu, în liceu, la Teatrul Naţional din Iaşi, în timpul unei serbări de sfârşit de an şcolar. Iar la 16 ani a dat admitere la Conservatorul din Iaşi. 

De fiecare dată când avea prilejul, Cotescu vorbea despre profesie, în prezenţa colegilor sau a jurnaliştilor. În general, la interviuri, credea el, actorii încearcă să-şi detalieze munca, dar fără să răspundă cu adevărat la întrebările presei. Răspund doar ca să nu dea impresia că nu vor să povestească, însă, de fapt, ar fi complicat să descrie cum îşi creează legătura cu personajul. „Cum să explici, de pildă, că actorul, prin forţa împrejurărilor, prin obligativitatea de a întruchipa personaje diferite cu caractere diferite, prin necesitatea de a intra, o viaţă întreagă, în mereu alte caractere, în mereu alte categorii umane, poate să creeze şi să-şi creeze suspiciunea unei labilităţi de caracter?“. O „labilitate“ care, totuşi, îi ajută să construiască personajele. „Şi, atunci, se pune întrebarea când un actor, în toată viaţa lui de om şi de artist, este el însuşi? În ce măsură, dar mai ales când trebuie să rămână el însuşi?“. Cotescu a jucat permanent cu gândul la spectator, „raţiunea de a fi a unui artist“, conştient că nu a reuşit întotdeauna să-l surprindă. Spectatorul are aşteptări de fiecare dată, iar actorul se teme să nu-l dezamăgescă. 

„În calitate de membru al comisiilor de admitere, voi depista ceea ce este fabricat special pentru a câştiga un concurs“

Imagine indisponibilă

Cu Marin Moraru, Toma Caragiu şi Ovidiu Schumacher, în pelicula „Operaţiunea Monstrul“ 

FOTO: Cinemagia 

Cotescu a simţit că în special datorită regizorilor pe care i-a cunoscut la începutul carierei, printre ei Lucian Pintilie şi Liviu Ciulei, a reuşit să se dezvolte. De la acesta din urmă a furat poveţe legate de profesie, adică „ştiinţa relaţiilor dintre personaj şi scenă“. Relaţii ce nu apar în textul unui dramaturg, o conexiune pe care, eventual, doar un autor de roman ar putea să o formeze. E vorba despre lumea interioară a personajelor, dincolo de forţa replicilor. Iar conversaţiile dintre actor şi regizor au fost, de asemenea, relevante pentru a clădi o comunitate şi pentru a dezvolta spiritul de echipă.         

Eşecul „Macbeth“

Când a lucrat cu Ciulei, a simţit nu numai că a avut de învăţat, ci şi că şi-a pus bazele în arta actoriei. Întrevederile cu el erau la fel de copleşitoare ca întâlnirile cu Marin Preda, de pildă, pe care îl considera o mare personalitate culturală. „Caracteristica lui Ciulei este extraordinara lui solidaritate cu echipa în momentul eşecului. Vă amintiţi de «Macbeth»? A fost unanim considerat un eşec. Ciulei şi l-a asumat pe de-a-ntregul, nu ne-a dat voie nouă, actorilor, să ne reproşăm ceva, n-a spus niciodată: «Am greşit distribuţia». (…) Datorită lucrului la masă cu Ciulei, felului special în care el «desface» textul, am învăţat să-l citesc pe Shakespeare. Ce înseamnă să-l citeşti azi pe Shakespeare? Ciulei spune: Să-l înţelegi. Shakespeare nu e literatură, e viaţă!“. Cotescu a observat la el şi bucuria de a lucra cu actorul, plus determinarea folosită ca să-l motiveze să-şi creeze alte forme de expresie, sublinia în revista „Teatrul“, în decembrie 1983. 

Despre rolul principal al lui Cotescu din spectacolul „Macbeth“ a povestit şi actorul Ion Caramitru. O nereuşită nu doar a lui, ci şi a lui Ciulei; considera că poate ar fi fost mai bine dacă n-ar fi fost distribuit aici. I-a apreciat, însă, mereu efortul, curiozitatea şi atitudinea faţă de profesie, a reţinut şi una dintre frazele pe care Cotescu le-a rostit în prezenţa lui: „Cântarul pentru stabilirea valorii unui actor trebuie să fie media valorică a tuturor rolurilor sale şi nu una sau mai multe creaţii. Importantă este credinţa faţă de profesiune şi nu una sau alta dintre performanţe“. Ceea ce ar putea fi valabil pentru cei mai mulţi actori, căci toţi au parte de roluri remarcabile, „bune sau numai corecte“, băga de seamă Caramitru. 

În nici un actor ca la Octavian Cotescu nu am văzut o demonstraţie a ceea ce eu consider fundamental în cariera unui artist: puterea de evoluţie. Lucian Pintilie, Regizor 

Ciulei l-a ghidat pe Cotescu astfel încât acesta s-ajungă să-i înţeleagă pe Bertrand din „Sfânta Ioana“ de George Bernard Shaw, pe Caţavencu din „O scrisoare pierdută“ de Caragiale şi pe Macbeth din piesa omonimă de Shakespeare, în timp ce Pintilie l-a îndrumat ca să îi descopere pe Gogu din „Proştii sub clar de lună“ de Mazilu şi

Imagine indisponibilă

pe Nae Girimea în „D'ale Carnavalului“, de acelaşi Caragiale. În anii de debut ai lui Cotescu, Pintilie îl privea ca pe un „actor cenuşiu, cenuşiu din timiditate, lene şi tactică“, însă cu un farmec aparte, o tânără speranţă, ca mulţi alţii la început de drum. Regizorul a observat şi că era inteligent, că îşi analiza fiecare pas şi că se gândea frecvent la meseria pe care şi-o alesese pentru restul vieţii. „În nici un actor ca la Octavian Cotescu nu am văzut (dar văzut interior, radiografic, cu tot sistemul de rădăcini nevăzute) o demonstraţie a ceea ce eu consider fundamental în cariera unui artist: puterea de evoluţie“, scria Pintilie în revista „Cinema“ din ianuarie 1968. „Pentru Cotescu, evoluţia nu a însemnat evoluţie de mijloace tehnice sau, dacă vreţi, nu în primul rând asta, ci evoluţie interioară, cunoaştere, viaţă epuizată, adică concret străbătut, «trăit» şi stors de semnificaţii“.

        În „Puricele în ureche“, alături de Gina Patrichi

                              FOTO: Arhiva Teatrului Bulandra

Cum se descurca

cu emoţiile

La fel de important ca lucrul cu cei doi regizori, relata el, a fost faptul că a făcut parte din echipa Teatrului Bulandra, o experienţă necesară pentru un om care consideră actoria „o necesitate foarte intimă“. Iar, după încheierea reprezentaţiei, dacă spectatorul putea să numească lesne elementele care l-au emoţionat, atunci simţea şi el că procesul artistic şi-a atins scopul prin profunzimea abordării. 

Pe scenă, a avut emoţii de-a lungul anilor, dar s-a gândit de nenumărate ori şi la semnificaţia lor. Că au legătură cu teama de ce va urma, şi anume de un rezultat imperfect şi de o posibilă lipsă de apreciere din partea publicului. Chiar şi după 25 de ani de experienţă se simţea novice, cu precădere în cinematografie, şi evita să dea sfaturi. „Meseria de actor este o stare continuă de căutare (şi de meditaţie)“. A avut încredere că efortul pe care îl făcea era, în primul rând, pentru public şi ţinea mult la naturaleţea actorului. Când făcea parte din comisii de admitere la IATC, încerca să-i recunoască pe cei care munciseră cu meditatori plătiţi numai pentru acele 15 minute din faţa membrilor juriului. Avea impresia că ei nu îşi asumă şi o responsabilitate în ce priveşte viitorul lor profesional. „În calitatea mea de membru al comisiilor de admitere am căutat şi voi căuta cu înverşunare să depistez ceea ce este fabricat special pentru a câştiga un concurs şi, cu cât este mai confecţionat, să-l elimin din competiţie. Numai astfel se va putea lăsa cale liberă de exprimare talentului“, a afirmat într-un interviu din revista „Flacăra“, în august 1979. 

„Publicul ce face? Pleacă acasă? Ce vină are că nu mă simt eu bine?“

După 1964, când Valeria Seciu (foto) a absolvit Facultatea în cadrul IATC, Octavian Cotescu a cerut-o în căsătorie. S-au cunoscut încă din primul ei an de studenţie, însă a aşteptat să îşi încheie studiile înainte să înceapă o relaţie. „Era delicat, prevenitor, educat, extrem de bun. Şi cu mult umor“, îşi amintea Valeria Seciu după Revoluţie. A terminat la clasa profesorului A. Pop Marţian, al cărui asistent era Cotescu. „Obişnuiam să merg foarte des la Teatrul Bulandra. Acolo l-am văzut prima oară pe Octav, în «Pădurea», cu Lucia Sturdza Bulandra, Jules Cazaban şi Fory Etterle“, a mai povestit ea. „Aşa m-am apropiat de teatru, auzindu-l, văzându-l pe Octavian Cotescu. Era o certitudine pentru mine că voi deveni actriţă. Am dat de foarte multe ori ocol Institutului, fără să bat la uşă. Întâi am

Imagine indisponibilă

dat examen la Istorie. Chiar de două ori. Pe urmă m-a pregătit Liliana Tomescu. A fost o mare îndrăzneală. I-am dat pur şi simplu un telefon. Şi a fost de o mare generozitate.“

Trebuie să te gândeşti când îţi alegi o asemenea meserie. Pentru că tu ţi-o alegi, nu te obligă nimeni. Nu te faci pilot dacă ştii că ai rău de înălţime. Nu te faci actor dacă eşti vulnerabil fiziceşte. Octavian Cotescu, Actor     

Valeria Seciu şi Octavian Cotescu au avut un fiu, Alexandru, în vârstă de 49 de ani astăzi, care a avut o apariţie scurtă în pelicula „Păcală“ din 1974, în care tatăl lui l-a interpretat pe perceptor, însă n-a continuat cu actoria. Mama lui, în schimb, da, chiar şi după Revoluţie – în 2006, de pildă, a fost Amanda Wingfield din „Menajeria de sticlă“ de Tennessee Williams, un spectacol regizat de Cătălina Buzoianu. 

Cei doi actori nu vorbeau în presă despre viaţa personală. Nici despre activitatea politică a lui Cotescu nu se ştiu prea multe. Doar atât: între 1975 şi 1980, a fost deputat de Bucureşti în Marea Adunare Naţională. Câteodată e readusă în discuţie în diverse împrejurări, cum ar fi aceasta: „Pesediştii nu s-au ridicat nici măcar la nivelul anilor optzeci, atunci când, la alegerile pentru Marea Adunare Naţională, Octavian Paler, ziarist la «România Liberă», candida împotriva lui Nicolae Dragoş de la «Scânteia», iar actorul Octavian Cotescu îl «înfrunta» pe colegul lui Silviu Stănculescu“, nota europarlamentarul Cristian Preda, pe 12 martie 2018, într-un text publicat pe site-ul Ziare.com.  

„Orice om 

se poate simţi rău!“

Încă din 1984, Cotescu s-a simţit rău. Într-o seară, actorul Ion Băieşu a intrat, cum obişnuia, în Teatrul Bulandra, în culisele sălii de la Grădina Icoanei. Înainte să înceapă spectacolul, ei beau împreună o cafea, însă de data asta Cotescu nu era entuziasmat. I-a mărturisit că avea vertijuri şi că îi era teamă să joace. Deşi luase deja un calmant, nu îi era mai bine; fusese şi la medic, în urma ameţelilor de pe stradă. Băieşu l-a sfătuit să amâne spectacolul, dar nici n-a vrut să audă. Făcea ture dintr-o parte în alta a camerei şi întreba: „Publicul ce face? Pleacă acasă? Ce vină are el că nu mă simt eu bine?“. „Dar orice om se poate simţi rău!“, ţinea minte Băieşu că i-a răspuns. „Orice om, în afară de actor! Ăsta e un lucru esenţial, la care trebuie să te gândeşti când îţi alegi o asemenea meserie. Pentru că tu ţi-o alegi, nu te obligă nimeni. Nu te faci pilot dacă ştii că ai rău de înălţime. Nu te faci actor dacă eşti vulnerabil fiziceşte“.     

            

Pe Băieşu l-a surprins că a început să ridice tonul, pentru că nu îşi pierdea cumpătul nicicând. Apoi, pe scenă, Cotescu s-a străduit să reziste. „Transpira enorm, se congestionase, vocea i se alterase, avea gesturi nesigure, s-a împiedicat de câteva ori, la un moment dat a făcut o pauză lungă între replici, privind spre culise“, a relatat Băieşu în ziarul „Informaţia Bucureştiului“, în ’85. „Printr-un efort supraomenesc a dus spectacolul până la capăt.

Imagine indisponibilă

Publicul a primit, parcă, semnalul misterios al gestului său extraordinar şi copleşit, a aplaudat nebuneşte“. După aceea, s-a retras în culise, cu umerii lăsaţi, şi l-a rugat să nu povestească nimănui. Câteva zile mai târziu, s-a internat în spital, fără ştirea familiei. 

                                        După un interviu din 1976

                               FOTO: Arhiva Teatrului Bulandra 

Fiul lui, călugăr 

pe Muntele Athos

Octavian Cotescu a murit pe 22 august 1985, la 54 de ani, în Bucureşti, însă cauza n-a fost făcută publică. Soţia lui, Valeria Seciu, nu a mai avut alt partener şi s-a întors deseori cu gândul la acea iubire de la începuturi. „Mi se părea că viaţa noastră trebuie cumva ocrotită, că nu puteam expune, arăta. Acum îmi pare rău“, spunea la 76 de ani, în 2015, într-un interviu pentru postul TVR 1. Fiul lor, Alexandru, s-a călugărit şi s-a mutat pe Muntele Athos cu ani în urmă. Când a luat această hotărâre, i-a vorbit mamei despre viitorul lui: „El m-a pregătit că va pleca acolo. Tinerii monahi sunt obligaţi să-şi anunţe părinţii de alegerea făcută, să-i lase liniştiţi“, a explicat ea.  

Ana Blandiana a descris în „România literară“, de pe 29 august 1985, despărţirea colegilor şi a spectatorilor de Octavian Cotescu, care se întâmplase cu două zile în urmă. „Pe scena de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra, în locul unui spectacol de Molière sau de Bulgakov, de Caragiale sau de O’Neill, s-a desfăşurat simbolica ceremonie în care un mare artist sau ceea ce rămăsese material din arderea lui de tot, a mai zăbovit câteva ore pe podiumul de pe care se dăruia seară de seară. Studenţi cu feţele aproape copilăreşti, maturizate de o bruscă spaimă îşi luau, gâtuiţi de lacrimi, rămas bun de la profesorul pe care îl iubiseră. (...) Spectatorii se amestecau cu actorii pe scenă, actorii se amestecau cu publicul în sală, cutremuraţi cu toţii de electrica atingere a morţii şi de revelaţia pe care orbitoarea, ireversibila ei lumină întotdeauna o produce“.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite