Mai bine mort decât... un cabaret negru de Alexander Hausvater

Vânzoleala teribilă, mortală pe care o trăim la acest început de an atingând apogeul după un altul şi aşa plin de nesiguranţă şi agitaţie în societate ar putea să facă potrivit titlul de mai sus ales pentru a semnala un spectacol recent al Teatrului Dramaturgilor români.

Adică mai bine în cimitir decât într-o viaţă ca asta... ar fi o posibilă interpretare a mesajul transmis aici de Alexander Hausvater, cunoscut ca un regizor cu atitudine, atent la seismele socio-politice ale vremii cu repercursiuni în mentalitatea şi destinul oamenilor. În acest fel am putem credita gestul său, respectiv realizarea unui cabaret negru - Balul cimitirului - după o proză de George Astalos altminteri firavă, Astaloş dovedindu-se acelaşi băşcălios autor de vodeviluri pe care publicul român îl ştie mai ales din unica sa ispravă dâmboviţeană numită Caviar vodcă şi bye bye, un spectacol radiofonic care a făcut înconjurul lumii (!!!) ironizând condiţia emigrantului. Alexander Hausvater, exigent în general cu textele pe care le alege, acceptă provocarea sărind şi el calul ca să ne ilustreze condiţia mortului într-un cimitir vesel în care s-ar vrea ajustată în oglindă condiţia precară din viaţa terestră.

Ce vedem e o dezlănţuire grotescă în care evoluează câteva cazuri de morţi accidentale în urma cărora câţiva tineri în floarea vieţii au trecut Styxul povestindu-ne acum cu nesaţ aceste aventuri macabre. Unul a murit în Afganistan, altul pe masa de operaţie, o adolescentă s-a sinucis cu somnifere, alta din cauza neînţelegerii cu părinţii, o femeie a fost călcată de tren. Cu toţii vor să-şi refacă viaţa şi încă ceva pe deasupra. Nimic spectaculos însă şi nici justificativ pentru supărarea revoltată pe viaţă pe care o presupuneam. Din când în când sunt localizate cu spoturi luminoase în criptele din decor figuri ilustre dispărute, morţi celebri  precum Camil Petrescu, Toma Caragiu, Tănase sau Haricleea Darclee, prilej pentru compeurul spectacolului de a face scurte incursiuni în biografia acestora (Nu prea înţelegem intenţia). Acest personaj e un fel de poet ratat care bântuie prin acest cimitir în chip de gropar, spune versuri din Bacovia şi sfârşeşte prin a trece fatidicul râu  pentru o nuntă în ceruri cu una dintre răposate. Toate aceste lucruri se petrec în cântec şi voie bună, pe muzica săltăreaţă compusă de Cari Tibor şi cu ajutorul coregrafiei lui Florin Fieroiu. Doar machiajul gros de pe feţele actorilor mai amintesc de pretextul tragic al poveştii şi câteva rapeluri cernite sub forma unor cortegii funebre care deschid spectacolul sosind cu liftul din incintă şi care reapar pe parcurs pentru a se asigura probabil că n-am uitat unde ne aflăm.

În ciuda performanţelor artistice reprezentaţia produce însă mohoreală în sală şi chiar unele enervări fiindcă asistăm la un efort inutil de a salva o propunere literară inexistentă, de a face cum spune românul bici din...

Câţiva tineri talentaţi: Alexandra Stroe, Eduard Cârlan, Ana Nicolae, Ioana Repciuc, Mădălin Mandru, actori în devenire unii cu real glamour şi aptitudini pentru muzical îşi pun aici sufletul pe tavă alături de mai experimentaţii actori ai Teatrului Naţional Carmen Ionescu şi Gavril Pătru angajaţi şi ei cu convingere în acest demers scenic. Dar cui prodest? Chiar şi dacă ar fi să dăm sensul din titlu pe care l-am explicat ca pe o luare de atitudine, sau un altul filosofic reflectând pe tema destinului şi tot n-am găsi prea multe justificări pentru această reevaluare postumă a lui George Astalos pe care ni-l amintim ca pe un personaj carismatic, inteligent, cu umor ,trăsături puţin relevate de această proză aleasă să-l reprezinte la Teatrul Dramaturgilor români.

Aşteptăm o mai exigentă selecţie repertorială care să onoreze firma acestei noi scene bucureştene, necesară în peisajul teatral românesc. Mai ales că ea poartă numele lui Iosif Naghiu, un dramaturg din elita literaturii noastre contemporane.