Farmecul discret al unui teatru

Se află în plină desfăşurare Festivalul Nottara 70, prin care Teatrul de pe Bulevardul Magheru îşi sărbătoreşte cele şapte decenii de prezenţă activă în viaţa culturală românească.

Aniversarea, desfăşurată în această săptămână (14- 21 mai), oferă publicului un concentrat artistic, prin programarea celor mai noi şi de succes spectacole, însoţite de evenimente ce pun în lumină istoria instituţiei.

Pe lângă cele nouă producţii ale teatrului, incluse în program şi pe agenda multor bucureşteni, festivalul este un bun prilej să privim puţin în urmă, la povestea acestui adevărat reper cultural al capitalei.

A luat fiinţă în perioada postbelică, când România se afla încă sub ocupaţia “prietenoasă” a trupelor sovietice, când sovromurile exportau masiv produse şi materii prime spre URSS, în contul uriaşei datorii de război stabilite pentru România la 300 milioane de dolari (echivalentul a 5 miliarde de dolari, în 2014), iar guvernul Groza 2 devenise “legitim”, ca urmare a alegerilor fraudate din 1946. In acea epocă tulbure, marii creatori interbelici, în speranţa că vin americanii, încă mai ezitau să “îşi doneze” sediile companiilor particulare, noilor autorităţi comuniste. I-a “convins” naţionalizarea, iar cei care au înţeles că istoria nu îşi mai schimbă cursul şi că vântul bate de la răsărit, şi-au continuat carierele, adaptându-se la noul climat al realismului socialist.

Cu arta anexată de propaganda proletcultistă, armata, actor important de presiune politică, a părut cea mai potrivită să finanţeze şi supervizeze propria sa Grupare artistică. În 1947, apărea astfel o secţie de dramă - Teatrul Armatei -, una de revistă şi alta de cântece şi dansuri. În total, 1000 de angajaţi, după cum aflăm din monografia Viaţa pe o scândură: Teatrul Nottara, semnată de Doina Papp.

În 1949, odată cu numirea lui Alexandru Finţi la direcţia artistică, se poate spune că Teatrul Armatei intră în zodia profesionalismului: părăseşte fosta arenă de circ, în care funcţionase de la înfiinţare, primind sala de la Cercul Militar, în care jucaseră înainte actorii companiei George Vraca –Leni Caler (în stagiunea 2015/16, când legea i-a interzis să mai joace la sediu, Nottara a revenit temporar şi aici, ca la începuturile sale). O parte a acestei trupe este preluată, cu Vraca în frunte, alături de alte mari nume ale perioadei interbelice, dar şi de tineri talentaţi, ieşiţi de pe băncile Institutului de Teatru, unde Finţi era profesor. Sub bagheta unor regizori importanţi, ca Ion Şahighian, W. Siefried sau Sică Alexandrescu, în repertoriul teatrului sunt strecurate, pe lângă obligatoriile texte sovietice cu teme revoluţionare, şi mari piese ale literaturii universale, semnate de Goldoni, Lope de Vega sau Beaumarchais.

Când Ion Şahighian devine director artistic, în 1952, Teatrul Armatei deja funcţiona în clădirea din Bd. Magheru, ce fusese construită de inginerul Liviu Ciulley, pentru cei doi copii ai săi, îndrăgostiţi de arta dramatică. Sub conducerea artistică a Şahului (cum i se spunea regizorului-director) debutează marile nume ale următoarei generaţii de regizori: Vlad Mugur, Sanda Manu, Radu Penciulescu, dar şi de actori: Liliana Tomescu sau George Constantin.

După celebrul raport al lui Hruşciov din 1956, care a dat semnalul destalinizării blocului comunist, şi la Bucureşi chingile ideologice mai slăbesc un pic.Teatrul Armatei suferă o ultimă metamorfoză administrativă: în 1960 iese de sub pulpana militară, trecând sub egida Primăriei Bucureştiului şi este rebotezat cu numele unui monstru sacru, actorul C.I. Nottara. Şi aşa a rămas până în ziua de azi.

Cu o anumită libertate regăsită, în cei patru ani cât a condus Teatrul Nottara, până s-a stins din viaţă în 1964, Vraca l-a îndreptat spre formula teatrului de repertoriu, în care şi-au găsit locul, alături de inevitabilele texte conjuncturale, piesele clasicilor dramaturgiei româneşti şi universale, de la Alecsandri, Davila şi Camil Petrescu la Shakespeare sau Cehov.

În următorii aproape douăzeci de ani, un intelectual subţire va ţine cârma teatrului din Bd. Magheru, navigând prin apele când limpezi, când întunecate, ale politicului. Pe fundalul relativei primăveri politice de la sfârşitul deceniului al şaptelea, când Ceauşescu, refuzând să participe la invazia Cehoslovaciei, făcea figură de copil rebel al blocului comunist, Horia Lovinescu a asigurat teatrului o deschidere culturală pe care nu o mai cunoscuse şi care îi va deveni o marcă definitorie. În noul climat, autori interzişi de comunişti până atunci, precum Claudel, E. Ionesco, Ghelderode, Pirandello sau Albee intră în repertoriu, oferind ocazia unor creaţii memorabile, pentru actorii unei trupe puternice, în care străluceau George Constantin, Gilda Marinescu, Ştefan Iordache, Lucia Mureşan, Ion Dichiseanu, Alexandru Repan, Ştefan Radof, sau Ştefan Sileanu.

Lovinescu deschide şi calea căutărilor experimentale, creditând tineri şi talentaţi regizori, precum Alexandru Dabija sau Dan Micu. Cu cel din urmă a avut o legătură spirituală specială, ce a condus la realizarea unor proiecte memorabile.

La această perioadă de aur s-au raportat două evenimente din cadrul Festivalului Nottara 70. Cafeneaua literar- artistică, propusă lunar spectatorilor Teatrului, s-a dovedit neîncăpătoare, fiindcă Alexandru Repan i-a omagiat cu acest prilej pe Horia Lovinescu, Dan Micu şi George Constantin, creatori ai unui spectacol memorabil din istoria teatrului, Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă. Alexandru Repan a dat glas întrebărilor şi neliniştii generate de această elaborată parabolă a luptei dintre bine şi rău, într-un beckettian sfârşit de lume, subliniind legătura peste timp, prin prezenţa sa atât în distribuţia originară, din 1979, cât şi în cea de azi, în care i-a avut alături pe mai tinerii actori ai teatrului, Cristian Nicolaie, Dani Popescu şi Raluca Gheorghiu.

Al doilea eveniment In memoriam a avut în centru tot tandemul Lovinescu-Micu. In 1981, cei doi făceau un pariu enorm, punând în scenă o dramatizare după Dostoievski, Fraţii Karamazov. Şi îl caştigau. Tot din cartea Doinei Papp aflăm că un cronicar exigent al vremii a considerat această întreprindere “mai bună decât tot ceea ce cunoaştem noi şi ceea ce în general e cunoscut”. Pentru festival, tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu a făcut şi el un pariu şi a câştigat: a ales să pună în lumină marile dileme etice şi confruntări de idei prin două fragmente din scenariul scris din 1981, Monologul Marelui Inchizitor, pentru Alexandru Repan, şi dialogul raţionalului Ivan (Şerban Gomoi) cu fratele să­u, angelicul Alioşa (Rareş Andrici).

Cine a ales să vadă toate spectacolele pe care Nottara le-a programat cu prilejul aniversării sale din această primăvară, poate fi încredinţat că selecţia este relevantă pentru demersul repertorial din ultimii ani, ce a continuat buna tradiţie a Teatrului, pe câteva coordonate urmărite într-un fel sau altul şi de directorii cu mandate mai semnificative ca durată, care i-au urmat lui Lovinescu: poetul Ion Brad, esteticianul Victor Ernest Maşek, actorii Vlad Rădescu şi Mircea Diaconu.

Este evident interesul preponderent pentru problematicile lumii contemporane şi pentru textul de actualitate. Fie că e vorba de provocările aproape ucigaşe ale unei pieţe a muncii ultracompetitive, tratate în cheie gravă, ca în textul spaniolului Jordi Galcéran, Metoda. Sau de drama femeii abuzate de soţ, în Rusia de astăzi, redată fără menajamente în Iubirea la oameni de Dmitri Bogoslavski. Sau de poezia amară a incertitudinii erotice a individului din ziua de azi, ca în Iarna norvegianului Jon Fosse. Sau pur şi simplu de dezagregarea morală a omului lipsit de perspective, într-o minusculă comunitate irlandeză, ca în Vestul singuratic de Martin McDonagh.

Dar Teatrul Nottara nu mizează doar pe autorii străini consacraţi, ci nutreşte şi speranţa că poate contribuie la alcătuirea unui corpus semnificativ de opere dramatice româneşti. Pe scena unde au fost jucaţi dintotdeauna scriitori români (din care istoria i-a reţinut, desigur, pe câţiva) nu puteau lipsi şi textele unor tineri autori români, cum este Alexandru Popa, cu a sa alertă comedie (nu doar de moravuri) Efecte colaterale.

Teatrul de pe Bulevard s-a deschis -când climatul politic i-a permis- spre diverse formule de spectacol, de la poezie, la dans contemporan sau comedie muzicală. În 1968 aici a fost pus în scenă primul musical românesc de după război, montat într-un teatru de proză, cu actori profesionişti: Cele două orfeline, în regia Sandei Manu, s-a bucurat de un enorm succes, repetat peste trei ani, de montarea Bună seara, domnule Wilde!, în regia lui Alexandru Bocăneţ. Genul este reprezentat în stagiunea curentă şi în Festivalul Nottara 70, de “divertismentul metafizic” Alcool, în care Mihai Maniuţiu a împletit melancolic firele poetice, cu cele muzicale şi dramatice.

În răspăr cu unele idei preconcepute din lumea teatrală, Nottara-ul a ales să-şi respecte publicul, continuându-şi tradiţia de a-l face să râdă la comedii bulevardiere de calitate, montate la Sala Horia Lovinescu. Aşa că, dat fiind şi succesul lui, genul nu putea lipsi din festival, prin reinterpretarea în cheie contemporană, a unui text clasic al lui Feydeau, Fazanul, dar şi prin recenta montare semnată de Felix Alexa, a unei comedii confirmate de West End-ul londonez, Totul e relativ.

Aşadar, în 2017 Teatrul Nottara, “mai tânăr ca niciodată”, cum ne anunţă, se sărbătoreşte împreună cu publicul care nu l-a părăsit nici măcar în lungile luni de turnee impuse la sfârşitul stagiunii 2015/16, când sediul său a fost închis, fiind supus unei expertize, care i-a permis revenirea.

O aniversare necesară, menită a reaminti prietenilor (şi neprietenilor) că pe Bd Magheru, la numărul 20, o trupă de actori (omagiaţi şi ei în festival) şi toţi oamenii Teatrului Nottara îi aşteaptă în fiecare seară, pentru a râde (uneori cu o lacrimă în colţul ochiului), atunci când poate cotidianul devine prea apăsător. Aşa cum au făcut nottariştii, sub un nume sau altul, de şaptezeci de ani încoace.